Mircea Ivănoiu

Ruxandra Cesereanu – Un singur cer deasupra lor

(Lansare la CenaKLUb TIUK, 13 oct. 2013)

În primul rând, ce aş vrea să spun despre carte este că are valoare de manual.

Epoca contemporană readuce povestea ca tehnică pedagogică, un adevăr care a intrat şi în domeniul disciplinelor tehnice şi câştigă teren în absenţa altor soluţii. O atitudine care ne aminteşte că educaţia morală de la vârste foarte fragede se făcea prin basm (povestiri, poveşti, pilde), „transferul de cunoştinţe” având succes numai după captarea atenţiei prin deschiderea unei povestiri conexe. Nu ştiu dacă autoarea a avut în vedere conştient sau instinctiv acest lucru. Deci, afirm cu toată răspunderea că este un manual de educaţie a istoriei române recente, destinat însă înţelegerii şi interpretării prezentului. Te împacă cu prezentul, în sensul că nu te mai lasă să te miri.

A doua idee se referă la faptul că pentru cei care au trăit epoca… cazurile sunt arhetipale, sunt amprente definitive ale comunismului şi postcomunismului românesc: fenomenul Piteşti în perspectiva victimei, racolarea colaboratorilor Securităţii, psihiatria politică, dragostea şi dictatura comunistă, teroriştii din evenimentele lui decembrie 1989, represiunile de la Intercontinental Bucureşti, fenomenul Piaţa Universităţii, represiunea bisericii greco-catolice, sistematizarea faraonică a Bucureştiului, etc. Tot ceea ce regăsiţi acolo nu este în esenţă imaginat (decât la nivel de detalii). Mai mult, poţi recunoaşte în anumite personaje victime, decidenţi de pe poziţii înalte, evenimente... cu nume şi prenume care altfel nu ar fi avut şansa să intre în conştiinţa publică contemporană.

De departe, cartea are un echivalent cinematografic în cele două DVD-uri Amintiri din Epoca de Aur, regizor Cristian Mungiu.

La primul contact cu titlul eu l-am citit cam aşa: Cum de ne rabdă cerul, aşa de diferiţi, contradictorii, divergenţi în atitudini, chiar antagonici. Peste timp se va spune „istoria a demonstrat că se poate...”, dar nimeni nu va avea imaginea reală a chinului personal şi colectiv, a sacrificiilor şi a renunţărilor, a disperărilor şi al amăgirilor...

Fiecare capitol ar putea fi decriptat de unii care trăiesc de ceva timp şi care au trăit cu ochii larg deschişi lungul şir de încercări al ultimilor 50-60 de ani, în România.

Asupra a două episoade aş îndrăzni să mă opresc.

Dragostea în comunismul românesc, prin Iubiţii, care dovedeşte încă odată ceea ce aproape ştiam: dragostea este paralelă cu sistemul politic. Explicaţia cea mai directă este că provine din instinctul de perpetuare al speciei pentru care noţiunile de context politic, structură socială, bine şi rău la nivel personal sunt cel mult secundare. Fără îndoială că există intersecţii inerente cu realitatea asta socială, dar percepţia, sub imperiul dragostei, este lovită de orbire sau bagatelizare.

Recent am aflat întâmplător că un economist constănţean cu studii în Franţa, Rozei, a fost pus sub acuzare şi împuşcat în a doua jumătate a anilor 50, parcă 1956. Eu aveam pe atunci sub 8 ani, dar mă întreb dacă părinţii mei ştiau!? De aproape o săptămână nu pot să scap de întrebarea asta. Mai mult, m-am întrebat dintotdeauna ce ştiau şi cât ştiau părinţii mei... nu în intenţia de a le găsi vreo vină, ci pentru a afla cum e posibil să trăieşti cu această conştiinţă. Concluzia este că în orice situaţie am fi, oricât de euforică, indicat este să păstrăm o frântură de luciditate pentru a justifica sentimentul că am trăit dincolo de stadiul vegetal, adică omeneşte.

A doua poveste este mai puţin opera directă a autoarei şi mai mult opera unui ascendent, padre Basilio, retras şi răposat la Roma. Am citit şi am răscitit acest capitol pentru că este impresionant ce armă redutabilă poate fi credinţa autentică şi cum ne apără ea de rătăcire şi de ispită. În plus, modul în care mânuia logica şi cuvântul un umil preot de ţară ar face invidios pe orice profesor de drept care se respectă. Ascultaţi acest fragment : „Sunt unul dintre preoţii greco-catolici, nu puţini la număr, cari nu au trecut la religia ortodoxă – cu prilejul unificării bisericilor în toamna anului 1948. Nu au trecut pentru că era liber să treacă cine vrea şi cine nu vrea să nu treacă, dar mai vârtos nu am trecut pentru că aveam, precum am şi astăzi deplină convingere în adevărul religiei mele, care e credinţa catolică. În contra convingerii mele nu ama lucrat niciodată şi nici de-acum în colo nu voi lucra. O convingere – mai cu seamă dacă ai meditat pentru ea multă vreme – nu se poate schimba de pe o zi pe alta – peste noapte, - ci după lungi studii şi multe şi mari frământări interne. Iar cei care au schimbat-o atât de subit, înseamnă că nu au avut-o niciodată. Iar dacă au schimbat-o din motive de frică sau de ordin utilitarist, ce valoare morală mai pot avea aceia ca oameni sau cât se poate conta pe conştiinţa lor în noua postură în care se află ? Mulţumită lui Dumnezeu şi a darului său sfânt care m-a ajutat, am rămas pe temelia credinţii mele în fond catolică, în formă greco-catolică, şi după ce cultul nu credinţa – ci cultul - greco-catolic a fost desfiinţat, în fapt prin desfiinţarea ierarhiei greco-catolice, în drept prin Decretul apărut la vremea aceea, eu care nu mai aveam biserică de legea mea, am înţeles să-mi împlinesc obligaţiile către Dumnezeu, cari purced din calitatea mea de creştin şi de preot – în casa proprie – atât pentru mine cît şi pentru familia mea care – fireşte – nu a trecut nici ea. Cu un an înainte de unificare am ieşit la pensie pe bază de boală. Pensionarea nu suspendă nici darul preoţiei ca atare şi nici dreptul de a servi în mod privat în casa ta, nelimitat.” Suntem în faţa unei parabole, cu atât mai convingătoare cu cât este mai recentă şi cu personaj identificat documentar, despre consecvenţă şi preoţie cu har. Astăzi consecvenţă este un termen aproape prohibit, foarte rar folosit. A fost subminat de dialectica comunistă, apoi de oportunismul postdecembrist, în care bunul plac (binele temporar, personal, pe termen scurt) devine justificarea supremă a oricărui gest. Iată cum cartea devine un manual de demnă purtare, cum readuce la lumină valori desfiinţate de impostură, superficialitate, poate chiar sofism.

Orice carte te învaţă ceva, câteodată chiar împotriva voinţei tale... Pentru istoria recentă, fără de care nu veţi şti de unde veniţi şi unde vă duceţi, vă recomand cartea Ruxandrei Cesereanu, o carte de parabole recente, o carte care prin formă şi prin conţinut îşi face pe deplin datoria.