Savatie Baştovoi

 

„Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat”

 

(fragment de roman)


7


În acea noapte, Eleonora a fost la Milano și a sărbătorit cu moldovenii. A băut vodcă și și-a înșelat bărbatul. Acum o durea capul. Mîinile și subsuorile îi miroseau a sudoare de bărbat amestecată cu parfum furat din supermarket. În gură avea un gust amar și cînd dădu cu limba, scoase din gaura de la măsea un boț de pîine îmbibat cu carne condimentată. Se ridică într-un cot și scuipă sub pat.

Giuseppe cosea iarba în grădină.

După ce își făcu nevoile fiziologice și se spălă pe față, Eleonora se așeză la masa unde o aștepta pregătit colazione. Bău mai întîi două pahare mari cu apă. Capul i se învîrtea și un val de greață i se ridică din stomac pînă în gît. Îi era greață de viață, de mîncare, de sine, dar cel mai tare îi era greață de Giuseppe, pentru că îi pregătea colazione. Dacă ar fi avut banii ei, n-ar mai fi stat nici o clipă în această casă. Ar fi ieșit nepieptănată și ar fi plecat. Și-ar fi băut cafeaua la o terasă. Ar fi comandat o sută de grame de vodcă să se dreagă. Apoi ar fi mîncat o friptură cu murături. Apoi s-ar fi lăsat curtată de un moldovean cu coatele groase care cînd o iubește îi lasă vînătăi pe corp. Unul din aceia care cînd spune „fa” ți se lungesc mîinile de frică și nu mai vrei să pleci nicăieri, niciodată.

Telefonul sună și Eleonora ridică receptorul automat, sorbind din cafeaua mică italienească.

- Alo!

- Alo, doamna Eleonora?

- Da. Cine sună?, întrebă Eleonora surprinsă neplăcut de faptul că i se adresă în română.

- Vă deranjăm de la Pro Tv Chișinău. Vrem să ne răspundeți la cîteva întrebări.

- Cine deranjează?

- Pro Tv Chișinău...

- Alo! Pe cine căutați?

- Pe doamna Eleonora Savciuc. Dumneavoastră aveți un fiu la orfelinatul din L.

- Nu înțeleg ce ziceți. Ați greșit numărul.

- Dumneavoastră știți că fiul dumneavoastră a murit în această noapte?

- Cum a murit? Nu se poate...

- Vrem să ne spuneți de cînd nu l-ați mai văzut pe fiul dumneavoastră.

- Cum a murit? Nu se poate. Nicolae a murit?

- Da. Și a fost găsit cu urechile și nasul mîncate de șobolani. Este ceva rar întîlnit. De cînd nu l-ați mai văzut pe fiul dumneavoastră? Știm că l-ați abandonat după naștere pentru a pleca în Italia. E adevărat că mama dumneavoastră figurează ca mamă a copilului în acte? Alo! Doamna Eleonora, e adevărat că sînteți mama biologică a copilului și că mama dumneavoastră figurează în acte fictiv? Alo! Ce aveți de gînd să faceți? Veți fi la înmormîntarea propriului fiu? Vă rog să ne anunțați, dorim să ne acordați un interviu în exclusivitate...

Eleonora puse receptorul în furcă și se apucă de cap. În tot acest timp a trăit cu visul că într-o zi își va recăpăta fiul, că îl va trata într-o clinică din Italia și că îi va putea asigura o viață care să răscumpere copilăria pierdută. Dar pentru asta trebuia mai întîi să moară Giuseppe. Acum totul era în zadar. Faptul că nu și-a mai văzut fiul de cînd era sugar, că l-a abandonat minciunii și fricii care l-au pierdut în cele din urmă nu însemna nimic. Eleonorei i se părea că toate gîndurile, suspinele și visele cu care își învăluia imaginea fiului abandonat transformau legătura lor în una reală. Ca și cum el ar fi crescut în ea în toți acești ani fără ca ea să-i cunoască chipul, asemenea fătului care se întocmește în întunericul pîntecelui. Mintea ei întunecată își zămislea propriul fiu hrănindu-l cu gînduri și visări vreme de paisprezece ani pentru a-l putea naște într-o zi mai bună, o zi care s-a lăsat așteptată prea mult. Nicolae zăcea acum mort în întunericul minții mamei sale și chipul, pe care femeia nu l-a văzut niciodată, era știrbit de mușcăturile rozătoarelor. Aceste locuri lipsă din chipul mort al lui Nicolae erau tot ce putea vedea mai clar Eleonora în acel început de zi de vară.

Ca orice mamă, Eleonora nu a încetat niciodată să vorbească în gînd cu copilul său. Aceste discuții interminabile, însoțite de alinturi și dezmierdări imaginare erau singurul refugiu al tinerei femei, ajunsă să facă lucruri pe care le ura, pentru a-și împlini dorința unei vieți mai bune. Eleonora își imagina de la an la an chipul propriului fiu, dar contururile nu căpătau niciodată rigoare, făcînd închipuirea să semene ba cu doctorul din tinerețea sa, care îi părea acum atît de străin, ba cu ea. Apoi trăsăturile se amestecau în mintea ei și apărea un alt chip, apoi un altul. Această închipuire spre care Eleonora își trimitea gîndurile avea ceva din icoanele vechi găsite în casele părăsite, cînd chipurile sfinților și literele nu se mai cunosc, dar totuși căldura care izvorăște din acele scînduri te îndeamnă să te rogi în neștire, știind că oricum toate rugăciunile, în cele din urmă, ajung la bunul și atoateștiutorul Dumnezeu.

În momentele de răgaz, Eleonora îi scria scrisori fiului său. Aceste scrisori nu aveau menirea să fie trimise vreodată. Era o taină a Eleonorei. Ele se adunau, filă cu filă, într-un caiet gros pe care femeia l-a purtat prin toate locurile pe unde i-a fost dat să ajungă. În întristarea sa, Eleonora avea să uite acel caiet pe noptieră înainte de a pleca la Chișinău, pentru a nu se mai întoarce niciodată.

Auzind apa de la WC, Giuseppe se grăbi să-și termine treaba și veni în casă. Acum apa rece din duș spăla trupul amorțit al Eleonorei. Lacrimile se amestecau cu șiroaiele de apă și îi ajungeau sărate pînă în gură. Din cînd în cînd ea își sufla nasul cu putere pentru a putea respira.

Ieșind de la duș, femeia se apropie de Giuseppe și-l îmbrățisă. Acest om străin pentru care nu simțise niciodată nici o afecțiune era acum tot ce avea ea mai apropiat. Eleonora își lipi fața de pieptul bărbatului și izbucni în plîns.

- Ce este? Ce s-a întîmplat?

- Mi-e tare greu, Giuseppe. Mi-e tare greu, îngînă femeia, strîngîndu-l ca pe un mort.

- Cu ce aș putea să te ajut?, întrebă Giuseppe vădit afectat și totuși educația sa făcea ca întrebarea lui să pară protocolară.

- Cu nimic, răspunse femeia. Poate doar dacă vrei să-mi dai niște bani.

- Cîți bani?

- O mie de euro. Sau poate două...

- Ce s-a întîmplat, iubita? Spune, te rog. Nu mă lăsa așa.

- Giuseppe, eu trebuie să plec în Moldova. Știi că nu am fost demult. S-a întîmplat ceva și trebuie să plec.

- Sigur că da. Pleacă și rezolvă-ți problemele. Numai nu mai fi atît de tulburată, că mă faci și pe mine să mă tulbur. Doresc să fiu alături de tine și să te ajut.

- Îți mulțumesc. Ești un om bun și m-ai ajutat enorm atunci cînd am avut nevoie. Poate am fost prea rea cu tine. Nu am știut să mă port întotdeauna pe măsură. Te rog să mă ierți pentru tot.

- Ce tot spui, iubita! Ești soția mea. Te iubesc și tot ce am făcut am făcut din dragoste. Nu am nici o altă pretenție la tine. Îmi place cum te porți, îmi place că ești diferită. Chiar și această tristețe a ta pe care o văd de multe ori are în ea ceva care mă subjugă. Doresc să fiu alături de tine, să te ajut, să te iubesc.

- Îți mulțumesc, Giuseppe, nu merit toate acestea. Sînt o femeie stricată. Am multe păcate și nu merit să fiu alături de un om ca tine.

- Ce tot spui, iubita! Eu doresc să fii alături de mine. Nu mă interesează ce ai făcut în trecut. Acum tu ești soția mea și ești o soție minunată.

- Nu sînt, Giuseppe, și niciodată n-am fost. Viața mea a fost o greșeală continuă. Uneori mi se pare că este o greșeală că m-am născut. Nu știu dacă Dumnezeu face greșeli, dar așa simt în ce mă privește.

- Eleonora, Dumnezeu nu face niciodată greșeli. Și tu știi asta foarte bine, căci ești o femeie credincioasă. Voi, moldovenii, aveți această credință vie care la noi la italieni nu mai este. Toate acele posturi pe care le ții sînt sigur că ți-au atras grația lui Dumnezeu și că El ți-a iertat păcatele.

- Giuseppe, eu trebuie să plec.

- Să stăm puțin înainte de drum. Dorești ca eu să mă interesez de zborurile spre Chișinău? Oricum, te voi duce eu cu mașina la aeroport.

- Da, te rog să te interesezi. Și să-mi dai niște bani. O mie de euro, sau două, dacă poți.

- Sigur, iubita. E o călătorie importantă pentru tine. Doresc să mergi ca să-ți rezolvi problemele. Sînt sigur că așa vei fi mai liniștită.

Eleonora ar mai fi vrut să-l roage pe Giuseppe să se intereseze cum ar putea să o anunțe pe maică-sa că vine, dar își dădu seama că bătrîna nu are telefon. Apoi se cutremură la gîndul că baba ar fi putut muri între timp și, neavînd nimeni vreun contact al ei, nu au înștiințat-o. Încotro mergea Eleonora și de ce, nu știa nici ea. Știa doar că trebuie să meargă. Să plece odată și pentru totdeauna din acest loc care i-a ucis viața, i-a ucis copilul, i-a ucis speranțele.

Deschise garderoba și privi mulțimea de rochii, cămăși, ciorapi și alte haine pe care le avea acum și pe care nu le-a avut în tinerețe. Niciuna din aceste haine frumoase nu reușea să acopere acum semnele bătrîneții, care apăreau tot mai învîrtoșate pe trupul ei. Toate aceste haine aveau acum lucrarea unui blestem, răscolindu-i amintirile cu care s-a luptat zadarnic în toți acești ani. Degetele îngroșate, cu unghii late, o făceau să semene tot mai mult cu bătrîna sa mamă. Singura diferență era aceea că unghiile mamei aveau o dungă neagră care nu se ducea nici după baie, iar ale ei erau date cu ojă roșie. Dar cel mai mult o deprima osul de la degetul mare de la picior, care se umflase și îi strica pantofii. Pe pulpa stîngă avea două vene umflate care o dureau și pe care le ascundea sub rochiile lungi. Viața ei părea să-și fi îndeplinit cercul deplin și acum ar fi trebuit să înceapă a doua oară. Dar oare se poate întîmpla ca aceeași viață să se rotească de două ori? Eleonora se cutremură la acest gînd și închise ușa garderobei. Își luă o fustă dreaptă și o cămașă înflorată. În timp ce se îmbrăca, i se păru că seamănă cu maică-sa cînd se gătea duminica pentru a merge la biserică. Își făcu semnul crucii și ieși. Se duse să stea pe bancă în grădina proaspăt cosită de Giuseppe. Mirosul de iarbă tăiată o învioră și ea începu să verse lacrimi care parcă spălau întreaga ei viață.