tiuKestionar

Cristina Nemerovschi

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Nu-mi prea mai amintesc cum se chemau jocurile găștilor mele din copilărie, dar în general era vorba de chestii în care stăteai într-un cerc, iar cineva trebuia să te aleagă, după care alegeai tu și tot așa:). Mai era jocul ăla, ceva cu “frunza”, cu niște desene complicate pe asfalt... Plus astea clasice, gen leapșa, v-ați ascunselea. Nu cred că aveam unul preferat, mă jucam ce se nimerea. Din adolescență am renunțat să mă mai joc în sensul ăla obișnuit, și am început să mă joc trăind, încercând să îmbrac diferite măști, până ce mi-am găsit drumul propriu. De foarte multe ori, în adolescența mea, m-am simțit pe o scenă, unde am improvizat mult.

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Începem cu prezentul și ajungem apoi inevitabil la trecut. Nostalgia e de vină, desigur... Cele mai interesante discuții mi se par cele care, privite din afară, au un aer absurd, discuții în care fiecare vorbește pe limba lui despre altceva și cu toate astea ne înțelegem de minune. Dacă ar fi după mine, mi-ar plăcea să am un prieten apropiat din fiecare perioadă a vieții mele, de la grădiniță până la scriitorii cunoscuți recent. Cred că te ajută foarte mult să nu uiți cine ești.

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

În copilărie, am fost microbistă, nu ratam niciun meci de fotbal la TV, am mers de destule ori și pe stadion. Țineam cu Dinamo, aveam perioade în care purtam haine numai în culorile echipei preferate. De când am renunțat însă la TV, de vreo zece ani, am cam pierdut legătura cu fotbalul și de fapt cam cu orice sport. Mă mai uit o dată la 2 ani, când e campionat european sau mondial. Hm, dacă mi-ar fi plăcut să practic vreun sport, ar fi fost cu siguranță ceva foarte violent. Box, probabil:D. Cred în sporturile care te ajută să-ți exorcizezi niște demoni și așa am senzația că ar trebui să fie foarte violent. Cu cât mai violent, cu atât mai eficient pentru a te descărca de surplusul de furie și revoltă acumulat. Cum e și headbanging-ul, de altfel.

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Nu prea sunt chestii de la care eu m-aș da în lături, dar în schimb să-l fi pus pe un personaj la treabă în direcția asta... Poate, să zicem, ceea ce face Vicky în nymphette_dark99, când rănește oameni. Deși, în adolescență, am avut și eu niște episoade asemănătoare! În rest, dacă mă gândesc la ce face M. în Sânge satanic și Ani cu alcool și sex, nu prea văd chestii pe care eu nu le-aș face. A, bine, și probabil nu i-aș face Amaliei ce i-a făcut Corbu. Tocmai am terminat Jurnalul Amaliei, care a fost inclus ca bonus în ediția a doua din Pervertirea, și am rămas cu un sentiment de ușoară tristețe, că Amalia era până la urmă o puștoaică mișto și nu merita să i se întâmple ce i s-a întâmplat.

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericită?

În afară de scris, nu știu, nu prea cred că există o altă profesie (nici chiar hobby) care să mă facă foarte fericită, fiindcă, dacă ar exista, aș fi făcut-o deja (sau aș fi prinsă în ea). Poate că există și nu am descoperit-o încă. Mi-ar mai plăcea și să cânt într-o trupă, dar nu cred că s-ar compara cu scrisul, ar fi ceva mult mai fragmentar, cu câteva momente culminante frumoase și atât. Scrisul e de durată și este un întreg proces, o evoluție. Un alt avantaj al scrisului este că mie nu mi se pare deloc că muncesc atunci când scriu. Am senzația doar de joc și libertate. Nu cred că aș găsi o altă profesie care să-mi dea sentimentul ăsta.

- Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervează foarte mult resemnarea și plictiseala. Cred că de la ele începe tot ce este rău, pierderea identității, transformarea în marionete, instinctul de a urma turma. Ar trebui să facem tot, absolut tot ce putem, pentru a trăi cât mai multe momente intense, pline de inspirație, de sentimente puternice, să încercăm permanent să iubim și să urâm ceva, pentru a evita blazarea. Trebuie să fim vii, avem nevoie de entuziasm, fiindcă altfel ne pierdem. Mă mai enervează frica, în general, pentru că și ea este tot un obstacol în calea evoluției individuale. Frica de lucruri pe care nu le cunoști, pe care nu le înțelegi... Frica paralizează și în final prostește.

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Copiilor mei m-aș lăuda cu cărțile mele și cam atât. Pentru că pentru mine nu sunt doar cărți, sunt tot ce am reușit să simt mai intens și să gândesc mai extins, și aș spera ca ei să priceapă chestia asta. E și un test – dacă nu ar pricepe, i-aș dezmoșteni/renega:D. Cu părinții e ceva mai complicat, ei se bucurau foarte mult de diplome, de premii, de note bune la școală... cam asta îi făcea mândri. Bucuriile noastre erau destul de diferite, aveau cauze aproape opuse. Pe mine mă bucurau evenimente interioare, pe ei, dimpotrivă, ceea ce putea fi contorizat de ceilalți. Totuși, mama s-a bucurat mult și când mi-a ieșit prima carte, deși n-a citit-o, fiindcă nu i-am dat voie. Se bucură mult și când vede articole despre mine prin reviste. Cumva, cu timpul, motivele noastre de mândrie s-au mai apropiat puțin.

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte săracă şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Probabil că aș accepta să cânt manele, dar aș încerca să revoluționez puțin genul. Să scot ceva bun din manea. Să o duc în direcții noi. Am încredere că mi-ar ieși o struțocămilă interesantă! Ca scriitor, nu aș accepta trocuri din astea stupide, bartere gen: tu scrii despre mine, eu scriu despre tine, tu mă lauzi, eu te laud. Mi se pare dezgustător. Eu scriu întotdeauna laudativ despre cineva numai când așa simt. Dacă aș afla că a scris cineva frumos despre mine nu pentru că era sincer, ci fiindcă aștepta ceva din partea mea, aș termina-o definitiv cu persoana respectivă.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aș accepta, dar apoi aș organiza o altă ceremonie, mult mai mediatizată și mai vizibilă decât prima, în care i-aș înmâna cu mult fast premiul celui de pe locul doi.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Punându-mi foarte multe întrebări. Exorcizându-mi fricile și fiind deschisă față de toate posibilitățile din jurul meu, chiar și cele inconfortabile sau extreme. Cunoscând oameni, iubind oameni, înțelegând oameni. Și având foarte mult noroc.

(noiembrie 2013)