Moni Stănilă

Și eu am fost furat în…

România. Era o rubrică din emisiunea Apropo TV, de la Pro TV România. Una din emisiunile care îmi plăceau și îmi plac în mod deosebit.

Era o rubrică foarte haioasă. Diferiți intervievați povesteau cum au fost furați în România. Fiindcă Andi Moisescu a încercat în permanență să arate fața reală a României, cu bune, cu rele.

Avem nevoie de o rubrică de felul acesta și în Moldova. În Moldova oamenii se tem să spună când au fost furați sau înșelați. Ceea ce îmi amintește de un cuvânt, dacă nu mă înșel, spus de Nicolae Iorga: între înșelat și înșelător, paradoxal, înșelatul se simte rușinat. E o problemă de perspectivă. O perspectivă pe care oamenii care se respectă pe ei înșiși nu o au.

Nu credeți că e timpul pentru o rubrică: și eu am fost înșelat în Moldova? În care să nu recunoască doar unul sau doi, ci toți care au trecut prin așa ceva. Moldovenii încă nu își cunosc drepturile, încă nu își dau seama că lucrurile s-ar putea îndrepta. De exemplu, am văzut o știre în România care confirma faptul că nu există procese pierdute de angajați împotriva angajatorilor, dar că – din păcate - prea puțini foști angajați nedreptăţiţi îşi caută dreptatea în justiţie.

Da, moldovenii nu au încredere în justiţie. Apelarea la o instanţă legală li se pare cu două tăişuri şi asemănătoare cu mersul pe gheaţă subţire. Dar de ce să învinuim justiţia atunci când nici măcar nu am încercat să ne facem dreptate? Iar mai apoi, într-un proces, câştigarea lui nu e totul. Să vă dau un exemplu: multă vreme pe ruta 125, la urcarea în microbuz, era o foaie A4 pe care scria să fii atent la hoţii de buzunare, fiindcă e una dintre rutele preferate de aceştia. Eu, care circul de obicei cu rucsacul, când vedeam anunţul, îmi luam rucsacul în braţe, ca nu cumva pe la spate să mi-l golească cineva.

O rubrică de felul celei sugerate mai sus ar fi ca microbuzul de pe ruta 125, ţi-ar da adresa precisă. Ar fi o atenţionare bună pentru un alt posibil înşelat. Ar afla din timp unde e posibil ca cineva să îi bage mâna în buzunar sau, din contră, care sunt şefii cu arici în buzunare. Cunosc foarte mulţi moldoveni care şi-au luat la un moment dat o ţeapă. Şi mă număr printre ei. Însă nu cunosc decât foarte puţini care, aşa cum îi provoca Moisescu pe cei de peste Prut, să iasă în faţă şi să spună: asta am păţit.

Din când în când mai apare câte o ştire despre oamenii care au plătit rate pentru apartamente, dar care s-au evaporat: şi banii, şi apartamentele. Însă e puţin. Prea puţin ca să schimbăm o mentalitate, prea puţin ca să ajungem să înţelegem că înşelătorul e cel care trebuie să se ruşineze, şi în nici un caz cel amăgit.

Fiindcă însuşi cuvântul dezamăgit ne trimite la sentimentele pe care ar trebui să le avem faţă de înşelători. Adică dezamăgirea înseamnă să vezi realitatea, nu mai eşti amăgit, ci te dez-amăgeşti, deschizi ochii.

Şi oare nu ar trebui dez-amăgiţii să le împărtăşească adevărul celorlalţi amăgiţi din jur? Să punem punctul pe i, să fim oneşti şi să recunoaştem când şi noi suntem furaţi în Moldova.