Vlad Moldovan, “BLANK”, 
Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008
Vlad Moldovan s-a născut la 9 noiembrie 1981. A absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Master în filozofie cu dizertaţia De la facticitate la singularitate. În prezent este doctorand cu o teza privind începuturile hermeneuticii în Romantismul german.
Începătorul
Noaptea, cît e răcoare pe mal
cît televizorul străluce pînă pe terasă
şi se ascund ţiparii în umbra podeţului
Noaptea , cu ceţurile trecătoare prin crengi
lîngă văioaga ascunsă, unde
adulmecă puietul
Oricît chiţăit reverberează – tu
poţi găti ceva pentru că oaspeţii au spus rămînem
şi noaptea asta.
Poate întuneric dar dincolo tu cauţi ardeii în
cămară, cred că te uiţi prin toate plasele
dar nu vizualizez
Am spus că mă plimb şi am rămas mai mult
afară - să mă gîndesc
la Alecsandri şi la Coşbuc
şi la Goga.
E 2007 şi mă pufneşte rîsul, mă gîndesc
la Vasile la George şi Octavian.
Poştalionul zdrăngăne pe drumul de pietriş
în 2 minute mă înalţ la 5 metri
şi fac pluta
Trunca
În capul meu în care toate’s din auzite
am putea avea o casă
în jurul ei apartamente;
pe acoperişuri smoală, ghivece cu portocali
mooshy-mooshy - grămăjoare de fructe necoapte.
O să îmi intre fumul de ţigară în ochi
în timp ce
te uiţi cum spre plajă se împrăştie senegalezii
cu sacoşele lor vernil.
O să îmi spui că nu vezi absolut nimic după coastă.
(Ai lăsat cana pe pervaz -
se aşează
ceva ce dă a lumină)
De la 6 nu mai trec maşini
ştiu asta la fel cum ştiu că
tufele se înmulţesc printre garduri
tinerii se strîng la trepte
imediat vor da ocoale cu scuterele.
Pe coala căzută sub frigider scrie:
„Am ieşit să mă plimb”
şi încă un număr de telefon, o reţetă
de supă o oră
la care ar fi trebuit să se întîmple ceva atît.
Halflife underneath
Mă plimbam mi-au dat în cap
Că sunt epuizat fără să iasă ceva
norii s-au îndepărtat de o mie de ori
şi n-am văzut nimic.
un debil ştia ce se întîmplă
dar i-a fost frică.
Am răsfoit prea multe, ca apoi să
Le uit într-o săptămînă, să rămînă
Un fel de praf pe care alunecam înspre nord
După blocurile de 7, printre mărunţişul nesfîrşit
Aproape de marele hăţiş inundat, adînc în
Bucuria ghemului fierbinte de sub pămînt.
Acolo unde doar vreo coropişniţă sau adulmecatul
De sobol mai răscoală frunzele.
Ce am auzit şi ce am reţinut:
Cînd vîntul dă din rămureaua ierbii
De sus în jos
De jos în sus.
Cînd în jgheab se înnăbuşă funigeii
Cînd partea ieşită mai în afară a dimineţii
Se resoarbe umezindu-mi buzele.
Acum nu mai aduc palma la frunte
Pentru că soarele de care mă apăr
Circulă repede în reţea şi se face ascuns
De ziduri, de fundaţiile de lemn trosnit
De rîpa unei ploi îndîrjite.
Deja am picioarele încurcate într-o ameţeală lină
Ar trebui să scrie exit undeva
Poate dincolo de rădăcinile de scaiete
Acolo unde e doar învelişul şi iar
Învelişul.
„Demn de o mizantropa atentie e faptul ca in atent ganditele, gingas cumpanitele versuri ale lui Vlad Moldovan, interesate exclusiv de „omul concret” al lui Bacovia, se petrece acelasi bizar fenomen ca si in marea poezie americana fascinata (fireste, datorita altor premise) de acelasi om concret: anume, studiat sub lupa enorma a unei luciditati fara defectiune, omul ajunge sa-si piarda umanitatea, asa cum pentru entomolog insecta nu e organism viu, ci ansamblu de mecanisme. Omul din poezia lui Vlad Moldovan o fi un om alcatuit din spatii albe, un om blank, dar albul din care e compus e suma unui intreg spectru. Un blank originand intr-un rogvaiv bine tratat. Se vede treaba ca, pe langa dinastia Vacarestilor, poezia romana are sansa unei alte spite poetice exemplare: aceea a Moldovenilor.” (Radu Vancu)
„Ma simt atras de propozitiile lui Vlad Moldovan ca un copil de minele antipersonal. Sint colorate si misterioase. Fac un fel de povesti, din care insa pastreaza numai carcasa. O poezie pentru oameni destepti, interesati nu atit de naratiune si de imagini in sine, cit mai mult de felul in care creierul opereaza cu naratiuni si imagini. Mult timp dupa ce-ai citit Blank, ti se intimpla sa te trezesti gindindu-te la beculetul verde al unui calculator care a fost uitat deschis intr-unul din texte. Si nu e numai asta, zice si lucruri foarte simpatice, cu accentul ala al lui ardelenesc. Ar trebui sa-l auziti: 2 unguroaice micute la masa cealalta. Fata lor delicata. Ce spun in maghiara? Si daca il cititi cu atentie, o sa-l si auziti. Si pe micutele unguroaice.” (Dan Sociu)
