Cură de proză românească

de Veronica D. NICULESCU

Nu voi recomanda o singură carte, ci patru, fiindcă toate, devorate în şir indian, mi-au făcut mare plăcere. Am făcut, cum s-ar zice, o cură de proză românească, pe care o recomand oricărui gurmand de file de poveste. Meniu variat, efect încântător. Au curs în valuri repezi, trei-patru zile pentru fiecare carte, aşa: “Amantul colivăresei”, de Radu Aldulescu – savurată în timp ce-am făcut două drumuri cu săgeata albastră la Bucureşti. Cărţile groase, dense se citesc excelent în tren, în ore strâns adunate laolaltă, fără pauze, cu muzică blândă în urechi, cu privit pe geam când şi când. O lume celiniană, s-a spus despre lumea cărţilor lui Radu Aldulescu. Povestea lui Mite Cafanu, ce ne poartă înapoi în anii 80, ne arată o posibilă cale de salvare: un mod de a trăi deasupra vremurilor, refuzând cunoscutele compromisuri ale timpurilor. „Ce se mai poate scrie după o carte excepţională şi de mari dimensiuni ca Amantul Colivăresei?”, se întreba criticul Daniel Cristea-Enache, uluit de prospeţimea romanelor următoare ale lui Aldulescu.

Apoi “Mireasa cu şosete roşii”, de Adela Greceanu – citită acasă, în trei seri consecutive, cuibărită la veioză. Două părţi distincte, care se îmbină ca un desen alb negru, cu zâmbetul zilei, al soarelui, lipit de zâmbetul nopţii, al lunii, în aceeaşi sferă – sunt întâi multe voci, apoi e multă tăcere - şi constaţi la final că tăcerea se aude chiar mai bine în prima parte, acolo unde se vorbeşte mult; uneori, răzbate în fraze neaşteptate vocea lui Iustin Panţa, în tonuri grele. E multă singurătate, e feminitate care curge picurat, într-o clepsidră cu firul continuu. Şi-am făcut ce nu face cititorul ideal: uneori, spre final, m-am identificat cu personajul.

A urmat “Necredinciosul”, de Ion Vianu. O carte căreia îi dădeam de mult târcoale şi nu ştiu de ce am amânat atât întâlnirea... Excepţională. De la primele pagini intri în poveste, eşti prins în plăcuta capcană şi nu eşti dezamăgit pe traseu nici o clipă: precizie, eleganţă, nimic în minus, nimic în plus. Mi-a amintit de Nabokov în mai multe rânduri - jocul cu dublul, cu oglinda, fraza cizelată, psihologia rafinată, caracterele conturate exact, fără exces de detalii. Romanul e scurt, minunat construit, iar faptul că personajele sunt de naţionalităţi diferite le împrumută un ceva interesant.

După câteva zile de răsfăţ şi tatonări, a urmat “Zilele regelui”, de Filip Florian. Iniţial n-am vrut să dau năvală cu moda, dar nu am mai avut răbdare, era mult prea tentant. Astfel că am încheiat seria cu volumul considerat evenimentul literar cel mai aşteptat din partea prozatorilor români. Şi ce tristeţe! Nu, nu la lectură, ci la final - bineînţeles, mai voiam, mai voiam să mă plimb prin povestea lui Herr Strauss şi a motanului Siegfried.

(Cărţi publicate de editurile Polirom şi Cartea Românească)