Andrei Gamarţ

6, 2, 5, 5...

Momentul Sorokin este unul necesar în literatura rusă contemporană.

Romanul său, Inimile celor patru, poate cea mai înfiorătoare carte ce mi-a fost dat să citesc vreodată, îmi susţine afirmaţia. Îl văd perfect integrat în ceea ce s-ar numi proza obscură rusă, de la Gogol încoace, prin Dostoievski, Agheev, Bulgakov, Platonov, Mamleev, Erofeev. Şi asta fiindcă Rusia rămâne în esenţă neschimbată, aceeaşi iraţională şi lugubră scenă de teatru, unde lucrurile se întâmplă dintr-o anumită inerţie malefică a conştiinţei. Despre o astfel de Rusie scrie şi Sorokin. O Rusie în călduri, în care puterea nu e a nimănui şi e a tuturor, în care orice act se bazează nu pe raţiune, ci pe o materie cenuşie fără formă.

Inimile celor patru e un roman care sfidează orice limită a conştiinţei umane. Descoperi în el o lume în care totul e posibil şi admisibil: de la scene sângeroase până la iraţional, la pornografie, ultraviolenţă, grozăvii de tot felul, care sfidează raţiunea, acţiune ca-n filme desfăşurată contra cronometru, dar şi scene emoţionante, inocente, ce-ţi dau un răgaz sau poate o speranţă că toată construcţia asta brutală are undeva, sus, o privelişte largă, ce va căpăta în ansamblul ei un sens. Sorokin îşi supune cititorul unui test de supravieţuire. În esenţă, este acelaşi test prin care trec şi personajele sale.

Cei patru – un bărbat, o femeie, un bătrân şi un copil – formează o grupare totalitară, o familie ucigaşă, care urmează orbeşte un scop bine definit. Miza pare a fi imensă, pentru că cei patru fac uz de toate mijloacele posibile, unele neînchipuit de crude, pentru a-şi atinge scopul. La prima vedere, acţiunile lor nu par a avea nicio justificare moral‑umană. Gradul de atrocizare este atât de ridicat, încât cititorul rămâne fără alternative — nu poate decât să urmărească până la capăt firul narativ, în speranţa că va descoperi elementul ce pune în mişcare acest scenariu apocaliptic. Structurat ca un puzzle, romanul lasă loc mai multor interpretări. Poate fi privit, de exemplu, ca o metaforă a proporţiilor pe care le poate căpăta o idee, în momentul în care aceasta este proiectată în misticism. Investit cu credinţă, orice nonsens poate deveni o incomensurabilă sursă de putere. Iar atunci când eşti foarte aproape de atingerea scopului, limitele raţiunii devin din ce în ce mai fade, până la dispariţia lor — niciun sacrificiu nu este prea mare şi nicio crimă îndeajuns de cumplită.

Totuşi, miza acestei cărţi mi se pare a fi alta. Cel puţin asta este senzaţia pe care o ai când ajungi în sfârşit la ultima pagină. Atunci când te pregăteşti să pătrunzi într-un nou cerc al lui Dante descoperi epuizat că nu există nicio vedere largă de pe acoperiş, ci doar un subsol gol şi întunecat. Sorokin nu dă nicio explicaţie. În numele a ce sau al cui s-au săvârşit toate crimele şi sacrificiile la care eu, ca şi cititor, am luat parte? Ai senzaţia că undeva intuieşti răspunsul, că într-un fel ştii — dar câţi dintre cei care vor parcurge acest scenariu îşi vor asuma riscul de a păşi în această dimensiune?

Aş trasa aici o paralelă cu ceea ce încerca să obţină Dostoievski în Crimă şi pedeapsă. Ambele cărţi sunt fixate pe experienţa crimei, pe actul omuciderii fără culpă, justificat prin credinţă. O diferenţă de luat în seamă ar fi faptul că, în timp ce la Dostoievski ucigaşul Raskolnicov, hăituit de propria conştiinţă, cedează în faţa legii divine, personajele lui Sorokin rămân puternice până la capăt, având conştiinţa nepătată şi inimile curate, ca ale unor copii. Şi atunci te întrebi cum au reuşit ei să-şi păstreze inocenţa, cum au ajuns la capătul drumului întregi, în timp ce tu, cititorule, aşezi alături cartea, cu senzaţia unei pierderi iremediabile?

Inimile celor patru. Vladimir Sorokin (Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski. Editura ART, Bucureşti, 2008)