Alexandru Potcoavă

Ce a văzut Parisul (povestiri)

(Herg Benet)

 

Cadoul

 

            Doamna Simone ieşi din lift, ajunse la uşa apartamentului, îşi flexă uşor genunchii şi depuse plasele pe podea. Deschise încet, strâmbându-şi buzele, ridică pungile şi intră pe vârfuri, încercând să nu facă prea mult zgomot. Nimic nu putea masca însă foşnetul pungilor, nici măcar urletele şi pocnetele de armă din camera fiului.

            - A venit Moşul? făcu Lucien, după ce reduse puţin volumul boxelor.

            - Nu, fiule, doar eu, maică-ta!

            - Ştiu că tu eşti. Te întrebam dacă ai adus cadourile.

            - Dar ce treabă am eu să-ţi aduc cadouri?!

            - Hai lasă, am şapte ani! Ai scăpat, nu mai trebuie să-ţi pui barbă şi să-ţi îngroşi vocea. Poţi să arunci şi costumul ăla. Deja de anul trecut am ştiut că tu eşti Moşul.

            - Cum aşa?

            - Simplu. Mirosea a parfumul tău şi mai avea şi buzele pline de ruj. Dacă n-ai fost tu, înseamnă că a fost tata, care putea să se duşeze naibii după ce aţi făcut dragoste şi înainte să mă pună să-i cânt colinde pe genunchi. Sau ce, tata e Moş Crăciun? Spune aşa, să nu mai zică lumea că nu am tată.

            - Mă dau bătută, recunosc, tatăl tău e acela! cedă doamna Simone şi plasă repede cadourile sub brad. Pungile goale le rulă şi le ascunse în bufetul din bucătărie. Deschise o sticlă de vin şi reveni în camera de zi. Îşi turnă în pahar, aprinse televizorul şi luă loc în fotoliu. Goli paharul şi îl umplu din nou.

            În camera lui, Lucien se hotărî cu greu să pună jocul pe pauză, dar într-un final se ridică de la calculator şi se ivi în uşă, privind năuc la maică-sa.

            - Vorbeşti serios?

            - Da, dragule. Întreabă-l dacă nu mă crezi. Din păcate însă, anul acesta nu poate ajunge. De aceea mi-a lăsat mie cadourile pentru tine şi te roagă să nu te superi. Vă vedeţi la Crăciunul următor.

            - De ce? N-am nici un chef să-l văd. Moş Crăciun oricum nu există, credeam că ai aflat asta până acum! mormăi Lucien şi dispăru din uşă. Camera lui se umplu din nou de sunetul împuşcăturilor, dat la maxim. 

            Doamna Simone ridică din umeri şi schimbă canalul. Copilul avea doar şapte ani. Cum să-i explice că nici ea nu-i cunoaşte tatăl, un anonim ce răsfoise o revistă porno ca să ejaculeze într-un borcan, la o bancă de spermă! Să-i mai povestească apoi că acea sămânţă fecundase în eprubetă un ovul recoltat de la ea, care apoi fusese inoculat unei mame-surogat, pentru că doamna Simone, cu o carieră de succes, nu-şi permitea luxul unei sarcini? Evident că nu putea să-i spună toate astea aşa pe şleau, după cum îi venea greu şi faţă de ea însăşi să indice exact motivul ce-o determinase ca la cincizeci de ani să ia decizia de a avea un copil. Simţea de pe atunci că ascensiunea ei profesională se încheiase şi urma un platou, înalt, ce-i drept, dar monoton, până la pensie? Avea deci nevoie de o altă şi un alt fel de provocare? Singurătatea în sine nu putea fi motivul – fusese singură toată viaţa. Părinţii îi muriseră de tineri, suportase cu greu, mai precis deloc, compania bărbaţilor, iar prietene şi rude nu tolerase niciodată prin preajmă. Prefera ca seara, când se întorcea de la servici, să se aşeze la televizor cu o sticlă de vin în faţă şi să bea până adormea. Ce-i venise deci ca la cincizeci de ani să-l aibă pe Lucien? Nu avea o problemă cu modul în care îl adusese pe lume, singurul convenabil pentru ea, ci cu ideea în sine. Putea la fel de bine să adopte un copil. Sau să-şi ia un câine. Realizase de altfel la scurt timp după naşterea lui Lucien că totul fusese o greşeală. Îi angajase o doică şi cât a fost mic l-a văzut câteva minute pe zi, mai precis pe seară. L-a privit ani întregi nedumerită, ca pe un străin ce-i invadase brutal intimitatea  şi nu se simţea nicicum să se care odată. Cu timpul, iritarea i se domoli şi se transformă într-un soi de milă distantă, ce nu excludea unele răbufniri – în acele momente, doamna Simone se întreba, dar cu voce tare, de ce l-a făcut şi îi reamintea lui Lucien că se află în casa ei, aşadar poate să plece dacă nu-i convine ceva. Când se mai calma după o asemenea ieşire, obişnuia să-l împungă pe copil cu privirea: oare cu cine semeni? Răspunsul băiatului venea automat, plin de ciudă: sper că cu tata!, fază la care maică-sa simţea nevoia să-i ardă o palmă, ceea ce se şi întâmpla. Femeia îl pleznea scurt şi-l trimitea în camera lui, pe când ea se aşeza în fotoliu, îşi turna de băut şi cădea iarăşi pe gânduri până ameţea şi o lua somnul. Îi părea uneori rău că între ea şi Lucien se aşternuse acea ostilitate îndârjită, că tocmai fiul ei o dispreţuieşte când tot restul lumii are doar zâmbete şi aprecieri pentru ea. Ar fi încercat o împăcare, dar cum? Să se pună în genunchi în faţa lui? Să se roage de el, să-l implore s-o ierte? Asta ar fi fost o prea mare slăbiciune. La rândul lui, Lucien nu se arăta nici el dispus la aşa ceva, semn că poate totuşi cu maică-sa semăna. Aflată în impas, doamna Simone găsi atunci stratagema cu costumul de Moş Crăciun. La apariţia Moşului, Lucien se repezea la el, i se aşeza pe picioare şi nu mai termina cu poeziile şi cu cântatul, doar-doar nu mai pleacă. Moşul nu se grăbea însă deloc, rămânea toată seara şi asculta vesel repertoriul micuţului. Îl strângea la piept, între sânii mamei, şi-l îndemna să continue. Între timp, Moşul mai servea din pahar şi, într-un târziu, începea să caşte. Îl îndemna atunci pe Lucien să caute sub brad şi, cât băiatul despacheta, bărbosul dispărea tiptil în dressing şi apărea mama. Copilul se întorcea vesel de la brad, dar zâmbetul i se strâmba pe dată, până la Crăciunul următor. Acel Crăciun următor fusese anul trecut, căci Lucien realizase păcăleala şi n-avea de gând s-o mai muşte. Foarte bine, îşi spuse doamna Simone. Dacă nu mai crede în Moş, poate să considere liniştit că acela e taică-său.

            Femeia sorbi din vin împăcată şi schimbă mai departe canalele.

            - Ai putea măcar să vii să-ţi desfaci cadourile! strigă mama la un moment dat.

            - Imediat! Lasă-mă acum! ceru sec băiatul printre împuşcături.

            - Treaba ta, făcu doamna Simone, icni şi înţepeni în fotoliu cu bărbia pe piept.

            Pe la miezul nopţii, Lucien ieşi din camera lui şi se apropie de brad. Sfâşie hârtia de împachetat şi scoase dintr-o cutie ultimul model de PlayStation. Îl îmbrăţişă bucuros, trecu pe lângă maică-sa şi se aşeză lângă televizor. Instală consola, se întinse pe covor şi începu să se joace. Spre dimineaţă, când deja nu mai nimerea butoanele, merse la culcare. Se trezi la prânz, îşi făcu un sendvici şi continuă cu împuşcăturile şi cursele de maşini. Seara ronţăi nişte chipsuri, făcu o baie şi trecu la nivelul următor. O ţinu aşa până la Revelion, deloc tulburat de maică-sa, care dormea în fotoliu fără un sunet – ăsta da cadou, ce minune, putea să se obişnuiască cu asta! A treia zi din noul an, Lucien fu smuls din somn pe la zece dimineaţa de un telefon insistent. Se târî spre aparat şi răspunse cu greu. Era şeful maică-sii, care dorea să ştie ce-i cu doamna Simone şi ce are de gând. Băiatul căscă zgomotos şi îl informă că mama doarme dusă încă din seara de Ajun. Trebuie neapărat s-o trezească? Nu, e în ordine, făcu celălalt şi închise.