Maria David

Cuvinte de veghe

 

1.

Azi-noapte te-am visat. Te visez de fapt nopți la rând și - mereu aceeași senzație atunci când mă trezesc: panică. Şi după câteva secunde un sentiment de eliberare... de fiecare dată, în vis, aștept speriată să te întorci și mă tem că vei fi atât de beat încât nu vei putea merge singur. Te va aduce cineva, pe brațe: un trup slab, chircit, îmbâcsit de alcool. Fixez poarta minute în șir să văd dacă vii. Cum vii - spune mama. Apoi mă fâțâi prin casă, înjur, tremur, plâng și îmi promit că data viitoare mă voi întoarce acasă cât mai târziu. Să nu mai știu nimic. Să nu mai aștept nimic. Atât de târziu încât tot ce-ar fi putut să se întâmple, să se fi întâmplat deja.
Apoi am început să te evit. Dimineața - mă trezeam prima. Fumam și mă întrebam în ce direcție să plec. Întotdeauna găseam un loc sau o persoană spre care să mă îndrept. Niciodată acel loc sau acea persoană pe care mi le-aș fi dorit cu adevărat. Dar plecam. Reveneam noaptea, când totul părea liniștit: mama, obosită, cu privirea lipită de televizor, tu - și sforăiturile tale, eu - în bucătărie,  fumând în tăcerea aia ireală, o țigară.

2.

Am aprins lumânări. 7 pe zi. 49 de zile. Așa mi-a spus cineva că e bine. Ca sufletul tău să-și găsească liniștea, acolo unde s-a dus. Ca sufletul meu să fie împăcat, aici, unde a rămas. Am fost în zeci de biserici, am aprins lumânări  și m-am rugat pentru noi. Uneori vin și la cimitir, mă așez pe bordura de ciment a mormântului și îmi aprind o țigară. Aș vrea să îți spun multe, dar nu pot să scot niciun cuvânt. Așa că tac. Mă gândesc la tot felul de tâmpenii. Sau stau acolo, pufăind, și mă întreb dacă ți-ar fi plăcut să fumezi o țigară cu mine. Uneori îmi vine să îți povestesc câte ceva, dar apoi mi se pare penibil. Toate ar fi trebuit spuse demult. Acum parcă e prea târziu.

3.

Senzația de vertij. De durere în tot corpul. Nesiguranța. Mirosul de clor înțepându-mi nările. Duhoarea pe care o poate răspândi numai carnea tocită, putrezită. Corpul tău bătrân, tot mai mic, tot mai slab, pitit sub o plapumă imensă. Tusea, flegma, convulsiile. Neliniștea ochilor tăi. Și absența vocii. Asta mă îngrozea cel mai tare. Aș fi preferat să te aud înjurându-mă, respingându-mă, futu-ți paștele mă-tii de copil, orice, doar să aud.

Îmi imaginam cum moartea, ca un șobolan urât, cu bot ascuțit, roade în fiecare zi din tine. Știam. Și tu știai și totuși amândoi ne prefăceam că totul este cât se poate de bine. Mă așezam pe un scaun, lângă pat, și-ți povesteam tot felul de chestii. In mod normal, nu te-ar fi interesat și nici eu nu m-aș fi obosit să îți adresez vreun cuvânt.

Uneori vroiai să spui și tu ceva, dar nu înțelegeam nimic. Doar niște sunete înecate de tuse. De vomă. Dar continuam să povestesc. Înșiram cuvinte, mii de cuvinte, de parcă atunci le-aș fi descoperit pentru prima dată.

Alteori fața ți se lumina pur și simplu și zâmbeai. Cel mai senin zâmbet pe care l-am văzut. Și atunci îți zâmbeam și eu.

4.

Uneori mergeam pe stradă și priveam fețele oamenilor. Ale bărbaților, în special. Atunci când mă atrăgea ceva - o privire intensă, o voce puternică, răgușită, un trup bine făcut, solid, care inspira siguranță, îmi spuneam că așa mi-ar fi plăcut să arate tatăl meu. Zile în șir colindam aiurea și adunam, ca într-un puzzle, imagini și sunete diverse. Îmi confecționam un alt tată. Unul care să știe ce și cum să spună. Care să îmi dea încredere.

Mi-era ciudă că nu erai așa cum aș fi vrut eu. Cum credeam că ar fi trebui să fie un tată adevărat.
Tu păreai tot timpul vulnerabil. Fragil. Ca și cum în orice secundă te-ai fi putut frânge.

Îmi intrase în cap că sunt înfiată și gândul ăsta reușea uneori să mă liniștească.

Apoi am început să te privesc tot mai mult, pe furiș, și descopeream furioasă că îți semăn.

Aceeași privire pierdută. Aceleași gesturi: tremurul degetelor îngălbenite, mâna chircită strângând filtrul țigării, fumul expirat întotdeauna spre pământ. Tăcerea densă, solidă - ca o haină, în care tu păreai să te simți atât de bine, iar pe mine mă incomoda.

5

S-a întâmplat într-o zi să vin spre casă mai repede decât ar fi trebuit. Mi-era ciudă deja, mergeam speriată, cu ochii ațintiți și mă rugam să nu te întâlnesc.
Apoi, deodată, la câțiva metri distanță, te-am văzut. Mergeai încet. Îngrozitor de încet. Hainele alea, devenite în ultimul timp mult prea largi pentru tine, umflate de vânt, fluturau în toate direcțiile. Mi-era groază că o rafală mai puternică te-ar dezechilibra. De câte ori trecea câte o mașină, foarte aproape de tine, închideam ochii. Apoi îi deschideam repede și observam ușurată că încă ești în picioare. Că îți continui drumul ăla, care părea un calvar.

La un moment dat te-ai oprit și te-ai așezat pe o bordură. M-am ascuns și am privit de acolo cum stai pur și simplu, ca și cum ai fi așteptat ceva. Mâna ta slabă, cu vene proeminente și noduroase părea că mângâie piatra. Ți-ai aprins o țigară și auzeam parcă hârâitul respirației, ghiceam buzele abia întredeschise prin care ieșea un firicel de fum.

Apoi te-ai ridicat și ai mers mai departe, iar eu am început dintr-o dată să plâng. Mi-ar fi plăcut atunci să vin să te strâng în brațe. Să fi putut să te iau de mână și să mergem împreună spre casă.

6

Nu am plâns atunci când am aflat că ai murit. Nici atunci când am ajuns la morgă, nici când ți-am văzut lucrurile îngrămădite într-un sac negru, de plastic.

Am mers la primărie să iau certificatul de deces. Am rostit clar și calm numele tău.

Am mers să cumpăr coșciug și cruce și cearșaf, am dat telefoane să anunț moartea ta. Ţi-am citit în fiecare noapte de priveghi dintr-o carte.
Am stat cuminte la înmormântare, atentă la ceea ce citea preotul despre tine și aveam senzația că vorbește despre altcineva.

Am spus ceea ce trebuia spus, am făcut ceea ce trebuia făcut. Am aprins lumânarea, te-am sărutat și am privit cum sicriul aluneca încet spre groapă. 
Păreai liniștit. Relaxat, de parcă exact acolo ți-ai fi dorit dintotdeauna să ajungi.

7.

Se spune ca nivelul lentorii este direct proporțional cu intensitatea memoriei. Încerc să adun imagini, senzații, cuvinte, să îți reconstruiesc chipul, dar trecutul pare o pastă densă în care mă tot împotmolesc. Un trecut - smoală, care se prelinge pe trup, un strat perfect, așezat peste piele, o crustă de care nu am putut niciodată să scap.

Eram un copil încrâncenat, zice mama, sălbatic - ziceai tu. Las-o în pace, că e nebună, te auzeam spunându-i... şi atunci eram mândră de mine. Nu îmi dădeam seama că e mai mult decât un joc. Că încercând să te ignor, voi sfârși prin a-ți semăna. Tăcerea, impulsivitatea, frustrările, orgoliul stupid, incapacitatea de a mă exterioriza, de a savura plăcerea, toate au devenit între timp ale mele - o moștenire blestemată care ne leagă și mai mult.

8.

Când eram mică aveam senzația că nimic rău nu se poate întâmpla dacă dau drumul la televizor. Mă gândeam că oamenii ăia de-acolo, din cutie, nu puteau să vorbească despre tot felul de lucruri decât dacă totul era în regulă. Altfel, mi-ar fi transmis vreun mesaj, un semn.

De cate ori țipai la mine sau te enervai, apăsam pe un buton fictiv și sunete, imagini venite de-a valma, te acopereau complet. Te priveam, dar nu mai auzeam nimic, păreai chiar nostim așa,  un fel de jucărie defectă și nu-mi mai era frică.
Când butonul nu a mai funcționat, am început să îmi inventez amintiri. Erai un tată care mă strângea în brațe și mă mângâia ușor pe cap. Un tată care știa să construiască o căsuță pentru vrăbii, care știa și să se joace păcălici și de-a v-ați ascunselea, care știa să zâmbească alb și larg, așa, ca într-un film cu happy-end.
Mi-aduc aminte de o plimbare. Încercam să îmi potrivesc pașii după ai tăi, să-mi coordonez mișcările cu ale tale, dar nu reușeam nicicum. Eram tot mai obosită iar mâna ta-clește continua să mă tragă după ea. Ca pe un bagaj greu și inutil, care te incomodează, dar pe care nu îți permiți să-l lași în mijlocul drumului.

Într-un final am ajuns acasă, epuizați. Mama s-a uitat la noi, mirată, tu ai înjurat, iar eu, așezată pe trepte, am început să murmur într-un fel de descântec: ăsta nu e tatăl meu, ăsta nu e tatăl meu...

 

9.

 

Niciodată nu am avut o discuţie serioasă. Un dialog legat cap-coadă, aşa cum ar fi trebuit sau cum credeam eu că ar fi trebuit să fie un dialog tată-fiică. Tu ai fi articulat nişte propoziţii simple, dar necesare, eu aş fi plecat mulţumită că tata ştie despre ce este vorba şi mă susţine.

Rarele încercări de a vorbi despre lucrurile cu adevărat importante au fost nişte eşecuri. Nu numai tu erai încurcat. Stânjenit. Gesturile tale stângace, vocea uşor tremurată se răsfrângeau în mine ca-ntr-o oglindă. Eram atât de străini unul de altul încât orice conversaţie între noi nu putea fi decât banală. Despre vreme, şcoală, despre ce se mai întâmplă prin vecini. Ceea ce ar fi trebuit discutat rămânea ascuns în spatele cuvintelor înşirate corect.

 

10. 

 

Uneori îmi spuneai: să vii şi tu mai repede acasă. Mi-e - și aici ezitai - urât singur. Apoi aveai un aer stingher, iar eu nu puteam decât să îţi spun că voi veni. Asta nu se întâmpla însă niciodată.

Probabil ştiai.

Probabil nici nu dormeai atunci când mă întorceam noaptea, târziu şi deschideam uşa camerei tale uşor, ca să-ţi ascult respiraţia şi să mă conving că totul este in ordine.

Probabil ai fi vrut să îmi ceri o ţigară, să vii la bucătărie și să fumăm în tăcere...

Mă întreb acum dacă într-adevăr îți era urât. Ce fel de urât? Aşa cum simțeam eu când eram mică?

O senzaţie de gol-vertij, de rece pe şira spinării, prin tot corpul, de furnicături pe sub piele? Un fel de nelinişte care cotrobăia prin mine, peste tot?

Țin minte că mă ascundeam sub pătură, închideam ochii şi număram oi, jucării pe care le aveam, jucării pe care le-aş fi dorit, o strângeam în braţe pe Viviana-Vica-păpuşa şi nimic. Nici ea nu putea să mă salveze de întunericul care se scurgea de după ferestre.

Sau urâtul resimţit ca un gol în stomac? Senzaţia că tot corpul tău e doar o carcasă veche, ruginită? 

Ţi se întâmpla oare şi ţie să te bucuri de ceva-cineva şi apoi brusc, aşa, fără niciun avertisment, să te pocnească un sentiment puternic de inutilitate? Te trezeai şi tu dintr-odată fără aer, întrebându-te la ce bun?

Ce fel de urât simţeai tu, tată?

 

11.

 

Nu țin minte să îmi fi spus vreodată că eşti fericit. Că îţi place ceva. Că există ceva sau cineva care îți oferă pentru câteva momente măcar sentimentul că nu e totul aiurea. Alandala.

Mult timp am crezut că nu e posibil să fiu fericită pentru că mă aflu într-un loc şi nu în altul. Cu o persoană şi nu cu alta. Pur şi simplu mi-era indiferent.

De fapt, fericirea era un subiect tabu în familia noastră. Nu discutam despre. În momentele bune părea că fiecare ştie ce are de făcut şi face. Asta era suficient. Eram ca nişte păpuşi pe care cineva le-nvârtea cu o cheiţă. Se termina bateria şi rămâneam blocaţi. Apoi, nu ştiu cum, o luam de la capăt.

 Fericire era probabil atunci când tu nu aveai chef să bei, stăteai la bucătărie şi ne citeai ziarul cu voce tare.

Atunci când mama, obosită, se uita la televizor, fără să își facă griji că umbli cine știe pe unde şi cine știe cu cine.

Sau mai putea să fie tot fericire când eu veneam devreme acasă, mâncam şi vă ascultam pe voi povestind tot felul de nimicuri. Timpul părea lăbărţat atunci, un timp-plastilină de care întindeam cum aveam chef  sau îl mototoleam ghem şi-l aruncam pe tavan.

 

12.

 

Te-am urât mult timp pentru că nu mi-ai dat niciodată nişte repere. Pentru că a trebuit să caut, să bâjbâi, să cad, să pun totul la îndoială.

Atunci când mi-a fost greu, adolescentă fiind, păream o fetiţă neajutorată. Abandonată. Şi mi-era ciudă că sunt aşa şi nu altfel. Mi-ar fi plăcut să mă fac mică, mică, să mă ascund sub pat sau în dulap şi totul să dispară. Să vină mama, să mă ia de mână, să-mi spună că o să fie bine...

Acum îmi dau seama că și tu, uneori, păreai un  băiețel încurcat, timid, incapabil să priceapă ce i se întâmplă. Incapabil să găsească soluții, să aleagă. Probabil şi tu aşteptai acelaşi lucru: să vină o mamă, să te ia de mână, să-ţi spună că o să fie bine...

 

13.

 

Când eram mică, plângeam de fiecare dată când plângea și mama. Nu ştiam ce altceva să fac. Tu înjurai, ţipai la noi bocitoarelor, şi când te auzeam, urlam pur și simplu.

Îmi imaginam că te vei enerva atât de tare, încât vei exploda. Vedeam deja cum gura ta - un malaxor ştirb, uriaş, împroşcând cuvinte - va pocni brusc în mii de bucăţi: limbă, măsele, sânge...

 Dar nu se întâmpla aşa, bineînțeles, tu doar înjurai, apoi plecai, trântind uşa.

Mi-aduc aminte că odată, într-una din zilele bune, m-ai luat cu tine la berărie. M-ai aşezat la masă, mi-ai adus un suc și mi-ai zis să stau cuminte. Și am stat. Te priveam pe tine, pe prietenii tăi, pe tanti Ani-vânzătoarea, uite ce fetiţă frumoasă, şi cineva mi-a dat o ciocolată. Apoi mi-a făcut cu ochiul.

Era frumos – acolo - , pentru că tu erai tot mai vesel, gesticulai mult, vorbeai mult, şi nu te răsteai niciodată la mine. Chiar dacă mă pişcau ochii din cauza fumului, nu îmi doream să ajung acasă, pentru că tu-mi zâmbeai din ce în ce mai larg.

 

14.

 

Deşi ştiam că eşti mort, că trupul tău e la casa rece şi că ar trebui să fiu acolo, lângă tine, m-am dus în oraş. Apoi, ca să amân întâlnirea, am ajuns la un meci de baschet. Habar nu aveam cine joacă, deşi urmăream totul cu foarte mare atenţie. Încercam să pricep schemele de joc, să anticipez mișcările, pasele, coşurile. Uneori imaginile  se ştergeau şi îmi sunau în cap ultimele tale cuvinte: ar trebui să te odihneşti...

După baschet a început un meci de handbal, apoi unul de volei. Stăteam ţintuită pe scaunul ăla, în sala imensă și aproape goală şi nu îmi doream decât să mai urmeze ceva, orice. Să nu se mai termine. Să devin eu însămi o minge, pasată, lovită de panou, izbită în plasă, o minge de voleihandbalbaschet, doar o minge.

 

15.

 

Numai atunci când ai ajuns la spital am interes ce înseamnă trup şi minte ajunse la limită. Spaimă, feţe stâlcite de durere, plăgi urâte, supurânde, frica viscerală in faţa morţii, priviri înfricoșate cerşind un punct de sprijin.

Erai prea mic şi prea slab în patul alb. Un pat-gaură, care părea că te absoarbe, că te înghite în fiecare zi câte puţin.

Îmi imaginam cum grudronul, lipit de plămâni, obturează căile de acces ale aerului.

Îmi aduc aminte de efortul tău suprauman de a respira. De horcăitul pe care-l auzeam atunci când încercai să îmi vorbeşti, de zvâcnirile incontrolabile ale corpului.

Gura ta, flască, molfăia cuvinte și încerca zadarnic să le împingă spre mine. Nu puteam să te aud, doar să ghicesc, citind de pe buze. Vocea ta, altădată dură, înspăimântătoare uneori, nu mai era decât o şoaptă sufocată de flegmă.

 

16.

 

Tutunul se savurează, nu se fumează elegant, din colţul degetelor, buzelor - asta am învăţat de la tine.

Eram copil şi te urmăream fascinată, într-un întreg ritual: căutai din priviri pachetul, cutia de chibrituri şi un loc liniştit.

Flacăra lumina brusc faţa şi un zâmbet timid. Inspirai puternic. Uneori îmi vorbeai şi cuvintele păreau a curge şuvoi, odată cu fumul. Se rostogoleau încet, coerent, spre mine, cuvintele tale ca niște bile mari, albe, căzând fără ecou.

Apoi stâlceai filtrul în scrumieră şi rămâneai tăcut. Pentru câteva clipe erai undeva departe, în afara timpului. Atunci totul încremenea.

 

17.

 

Se întâmplă uneori să te recunosc în gesturile pe care le fac, în cuvintele pe care le spun, în modul în care fumez. Te recunosc mai ales în felul în care tac.

O tăcere grea, scorţoasă, apretată.

O tăcere-clei, care face imposibilă orice mişcare

O tăcere densă în care culorile, sunetele, formele, toate se estompează şi devin o pastă uniformă.

O tăcere–cochilie în care niciunul dintre noi nu a găsit un refugiu.

Numai fumul de țigară reuşea să umple perfect pauzele dintre cuvinte, distanţele dintre oameni, dintre noi.

 

18.

 

Îmi pare rău ca nu am avut niciodată răbdare. Să stau pur şi simplu într-un loc să  ascult. Să  privesc. Să tac.

Mi-am imaginat mereu timpul ca pe o pârtie lungă de schi. Abruptă şi goală. Nimeni în jur, numai eu undeva, într-un echilibru forţat. Numai eu, paralizată de frică, stăpânită de impulsul de a porni brusc, la vale, ca un bulgăre de zăpadă.

 

19.

Am fumat mult după ce ai murit.

De nervi, de plictiseală, din obişnuinţă, de poftă.

Uneori nu simţeam decât un fum înecăcios, putoare şi silă.

Alteori aveam senzația că mă înțeapă plămânii, că tot pachetul ăla de carne şi piele care-mi învelea coastele şi ar fi trebuit să le protejeze, nu mai exista.

Aerul inhalat trecea prin mine, printre oasele ascuțite, lunguieţe, şi ustura, aşa cum simţi la dentist când peste dintele şlefuit la polizor ţi se împroașcă un jet de apă rece.

Am fumat mult, pentru că vroiam să amplific sentimentul de gol, de alunecare.

Erau zile în care mă uram. Erau zile în care veneam la mormântul tău, aprindeam o ţigară, închideam ochii, trăgeam puternic - aşa cum făceai tu uneori -  şi prin fumul ăla, suflat haotic în jur sau încolăcit leneş pe degete, aveam impresia că ţi-aş putea vorbi.

 

20.

Despre taţi - numai de bine. Se zice. În general – despre morţi. Uneori închideai încet un ochi, apoi pe celălalt, fumai, şi păreai departe. Liniştit şi foarte departe.

Uneori privirea mea piezişă întâlnea privirea ta în gol.