Alexandru Vakulovski

 

Noi suntem cei care n-au supraviețuit sau Foametea și foamea de bani

 

Am recitit cartea tatălui meu, În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor, care e în curs de reeditare la editura bucureșteană Blumenthal. E o carte grea, pentru că e plină de moarte, foame și durere. Și, vedem chiar din titlu, e vorba despre supraviețuitori, despre cei care au fost mai tari și probabil, mai optimiști.

 

Din foamete, așa cum a observat și Paul Goma, au ieșit oamenii care au avut vacă: „De două zile (re)citesc cartea lui Alexei Vakulovski În gura Foametei - mărturii ale supraviețuitorilor - îngrijită de Flori Bălănescu, apărută după multe respingeri, amânări, tergiversări, la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București 2011.

O bună parte din mărturii a fost inclusă în a mea Săptămână Roșie.

Ce mi-a sărit în ochi la citirea volumului întreg?

Rolul jucat de vacă în salvarea de la moarte a atâtor vieți omenești pe timpul foametei. Cine a avut o vacă și a păstrat-o, a ținut-o în casă, ca să nu i se fure, să nu i se mănânce, a răbdat de foamea sălbatică, fără să o sacrifice – acela (și ai lui) au supraviețuit.” Textul integral poate fi citit pe site-ul lui Paul Goma (http://www.paulgoma.com/vaca/)

 

Chiar dacă aveau vacă, în timpul foametei oamenii vânau ciori, tot ce mișca. Din Nistru scoteau scoici și papură. Majoritatea supraviețuitorilor au fost și în Polonia de atunci, Ucraina Apuseană acum. Oamenii își lăsau casele și plecau prin străini pentru a găsi mâncare. Altceva nu-i interesa. Mulți supraviețuitori recunosc că în toată perioada foametei se gândeau doar la mâncare. Ziua de mâine era legată tot de mâncare. Speranța era mâncare.

 

Deși ar fi putut rămâne în Polonia, basarabenii se întorceau acasă. Veneau cu mâncarea pe care reușeau s-o adune, schimbată pe covoare, haine și ce mai puteau duce de acasă. Nici un supraviețuitor n-a mărturisit că ar fi vrut să rămână în străinătate. Pentru basarabenii de acum, acest lucru pare incredibil. Pentru că acum, aproape toți care pleacă, vor să rămână acolo – în Italia, Spania, chiar și Rusia.

 

Ce aveau bunicii noștri și noi nu avem? Ei se întorceau acasă, chiar dacă mureau, la propriu, de foame; noi –nu. Recitind mărturiile, mi-am dat seama că bunicii noștri aveau speranță, speranța în ziua de mâine îi ținea în viață, îi făcea să se întoarcă acasă. Noi nu mai avem speranță, asta ne face să fugim de acasă, ne face să nu ne mai dorim să ne întoarcem. Bunicii noștri au trăit foametea, iar noi – noi trăim o mare foame de bani.

 

Îmi pare rău să spun asta, dar noi suntem cei care n-au supraviețuit foametei. Noi am murit atunci, în cumplita foamete din ’46-’47.

 

*Alexei Vakulovski, În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor, Ed. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011