Alexandru Vakulovski

 

Tractoriștii. O poveste a nefericirii basarabene

 

Ieri, când mergeam pe strada copilăriei mele, m-am întâlnit cu un vecin, cu câțiva ani mai mare (așa cum spuneam când eram mici) decât mine. Prietenul din copilărie e acum căsătorit, are un copil și vine și al doilea. Stă într-o casă închiriată. Din când în când pleacă la muncă, dar nu foarte departe (s-a săturat de distanțele mari, probabil), apoi, trăiește o perioadă din ce a reușit să strângă.

Periodic, vecinul, prieten din copilărie, se îmbată. Și atunci e bârfit de consăteni. Oricum, în sate orice beție e un eveniment.

E foarte ușor să-l acuzi pe prietenul din copilărie. De ce nu pleacă mai departe la muncă, să trimită din când în când bani acasă? De ce din când în când se îmbată? De ce are, până la urmă, o viață atât de... nici nu știu cum să-i spun, dar foarte aproape de distrusă? Și, la urma urmei, de ce e un nefericit? Chiar dacă nu arată asta...

Noi dăm vina pe oameni, dar nimeni nu-și dorește să fie nefericit. Cu toții am avut vise. Anumite vise ne-au fost distruse, anumitor oameni li s-au distrus toate visele.

Acest prieten din copilărie, ca mulți alții pe atunci, înaintea destrămării URSS-ului, și-a dorit să devină cosmonaut. Cine e născut în Uniunea Sovietică își amintește bine de acest vis. Dar nu puteai să ajungi direct pe o navă, așa că majoritatea copiilor din localitățile rurale mergeau la școli de meserii, cea mai mare parte dintre ei deveneau tractoriști. Era fain să fii tractorist, am fost mândri de mai multe ori, când, la începutul anului școlar eram duși la lucrul în colhoz și câte-un tractorist ne lua în cabină. Îmi plăceau mâinile lor pline de bătături, hainele îmbibate de uleiuri și mirosul de motorină. Mi se păreau și ingenioși, pentru că-și coceau semințe de floarea soarelui pe motor... Prietenul meu ajunsese și el tractorist. A luat-o de jos, adică i se repartizase un tractor cu șenile. În sat erau multe brigăzi de tractoare, așa că băieții care deveneau tractoriști aveau unde lucra.

Acum, de când suntem independenți, toate brigăzile de tractoare arată ca niște cimitire de fier vechi. Deși și fierul vechi a dispărut. Doar câțiva dintre tractoriști au reușit să-și cumpere tractor, dar, oricum, nu poți trăi cu banii câștigați din arat.

Așa s-au distrus visele mai multor generații. S-a ales praf și pulbere. Cum să-i acuzi pe acei băieți că nu mai lucrează în brigadă, că au ajuns un exemplu clar al nefericirii? Moldova, așa cum e, e o poveste nefericită. O poveste a nefericirii. O nefericire din care unii încă se hrănesc. O nefericire care i-a aruncat pe alții în cosmos.