Alexandru Vakulovski

 

Luminițele de la capătul tunelului

 

Oamenii care suspină după copilărie, și-au ratat viața. Chiar ieri am auzit vorba asta. Iar cu mulți ani în urmă, stând cu Pavel Păduraru pe scara de rezervă a Casei Presei, deschizând o vodcă ca să mai treacă o zi mizerabilă, el îmi spunea că ne vom aminti cu duioșie și de momentele pe care atunci când le-am trăit ni s-au părut execrabile.

Pavel avea dreptate, dar vorbele lui mi-au intrat bine în cap și atunci când îmi amintesc ceva cu prea mare plăcere – îmi dau o palmă, ca să mă trezesc.

În majoritatea satelor nu era gaz. Nu era apă, canalizare. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de atunci. A, poate că s-a tras gaz, dar sătenii s-au cărat în Spania la căpșuni, în Italia la spălat vase, în Rusia (toți zic la Piter sau Moscova, nimeni nu zice de înfundături, chiar și de Siberia) la construcții.

Una dintre bucuriile mele de atunci era Luminița. Luminița era librăria satului, câte-o Luminiță era în fiecare sat și pentru mulți, fără să exagerez, însemna chiar luminița de la capătul tunelului. Tata se înțelegea bine cu tanti Tamara, librăreasa. Se înțelegea cu ea ce cărți să-i aducă, ce cărți să-i păstreze când vine marfa nouă, ca nu cumva să nu apuce, să scape ceva. Așa tata și-a făcut o bibliotecă imensă, pe care văzând-o vecinii îl compătimeau că își putea lua Volgă din banii dați pe cărți. Dar tata nu se gândea la Volgă, chiar dacă drumurile în Antonești erau așa cum sunt și acum – neasfaltate, iar când plouă zici că ai nimerit în iad.

Mă molipsisem și eu de la tata, așa că mergeam des la Luminiță, care avea și un fel de loterie. Cumpăram un bilet și tanti Tamara mă lăsa să-mi aleg un bilet. Cel mai des câștigam câte 5 ruble. Frate-meu nu înțelegea cum pot câștiga atât de des. 5 ruble din care îmi alegeam cărți. A, să nu credeți că citeam tot. Nu. De multe ori îmi luam, pe lângă cartea de povești, cărți pe care aveam de gând să le citesc peste un an-doi sau cărți pe care știam că tata nu le are și atunci voiam să-i fac o surpriză.

Luminița avea ceva cald, lipsea izul de business pe care îl simți ușor în puținele librării din Moldova. Aveau un miros de carte și de lemn vechi, îngrijit. Și oamenii cumpărau cărți, să nu credeți cumva că doar tata și eu mergeam la Luminiță. Poate că nu toți își luau cărți de poezie, dar asta e deja altă poveste.

Apoi toate Luminițele s-au închis. Tata mergea la Chișinău după cărți, ca pe vremuri la Odesa, unde cumpăra cărți românești de la librăriile Drujba. În centrul raional, Ștefan-Vodă, se găseau doar manuale și cărți despre cum să crești porcii și iepurii sănătoși. Când a fost ultima oară la Chișinău, tata a venit cu gențile pline de cărți. Era fericit că volumele erau din banii pe care ar fi trebuit să-i dea ca mită doctorilor (așa cum îl instruise mama). A mers atunci la Chișinău la un control medical. Doctorii i-au spus că va trăi până la adânci bătrânețe, iar peste trei luni a murit.

Luminița din Antonești e acum magazin rural universal. Are și niște măsuțe, la care oamenii pot sta la o bere sau la o vodcă. Așa sunt cele mai fericite Luminițe. Cele mai nefericite sunt ca într-o poză pe care mi-a trimis-o Iulian Ciocan: ruine.

Luminițele de la capătul tunelului s-au înfundat cu vodcă și gunoi. Și ce-ți rămâne altceva de făcut decât să ciocnești un pahar de vodcă: noroc, noroc - și să fugi? Norocul e clar o metaforă.