Întreaga literatură a lumii este în întregime realistă, ba chiar autobiografică”,

interviu cu Liviu Antonesei,

realizat de Mihail Vakulovski

 

- Dragă Liviu Antonesei, aţi publicat în anul care tocmai a trecut două cărţi, una de proză şi una de poezie, „Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia” şi „Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule” – felicitări! Vă bucuraţi de apariţia unei cărţi de-a dvs. la fel ca la începuturi? Dacă da – bucuria e aceeaşi la apariţia unei cărţi de poezie, proză sau un volum didactic, să zicem

- Poate din pricina faptului că am aşteptat zece ani apariţia primei cărţi, că aşa era pe vremuri!, reuşesc să mă bucur la fel de mult de orice nouă carte tipărită. E adevărat însă că bucuria mea cea mai mare nu este cea provocată de apariţia unei cărţi, ci de momentul în care îmi dau seama că am scris-o, că e gata! Nu ştiu, nu-mi dau seama dacă genul are importanţă, în fond e tot o carte scrisă de mine…

 

- Aţi publicat trei cărţi de proză scurtă, iar în unul din textele din „Victimele…” spuneţi că aţi început şi un roman, chiar şi acea proză fiind începută ca un roman. Cînd începeţi o proză ştiţi dinainte că va fi o proză scurtă sau un roman?

- Problema este că romanele se adună în cap, unele de decenii, dar nu apuc să le pun şi pe hîrtie! Poate că îmi dau seama că nu voi avea un răgaz continuu suficient de lung ca să-mi permită terminarea unui roman dintr-o dată… Sau, cine ştie?, poate îmi este teamă să mă apuc de ceva atît de lung şi de laborios. Oricum, cînd scriu o proză – şi pînă acum au fost doar povestiri – , ştiu destul de clar ce va fi, ba chiar îmi dau seama şi de dimensiunile sale aproximative, adică ştiu cam de cît spaţiu are nevoie povestea din mintea mea. Sigur, nu la milimetru, pentru că, dincolo de premeditare, textul te mai poartă şi el uneori pe unde doreşte…

 

- Prin textualismul şi autoreferenţialitatea din prozele dvs. vă apropiaţi cititorii, îi lăsaţi să intre în „bucătăria” scriitorului intenţionat sau e vorba doar de tehnici narative?

- Deşi ştiu destule despre tehnicile narative, despre teoria literară, adevărul este că, atunci cînd scriu, uit toată „ştiinţa” asta şi mă las purtat de poveste. Aşa că elementele semnalate în întrebare vin mereu de la sine, pentru că aşa simt eu – sau simte textul! – că trebuie. Sînt un autor destul de spontan, dincolo de ştiinţa mea de carte. Dacă nu aş fi aşa, probabil că m-aş apuca de ştiinţa literaturii, de istorie sau critică literară, nu aş scrie literatură ca atare. Sigur, scriu uneori şi despre cărţi, dar procedez mereu ca şi în literatura propriu-zisă. Din acest motiv, cred, nici nu pot scrie decît despre cărţi care îmi plac suficient de mult sau care mă enervează destul de tare.

 

- Apropo de cititori, cînd vă simţiţi mai bine – cînd lansaţi o carte de-a dvs. sau cînd lansaţi cartea unui prieten?

- Dacă aş merge pe principiul economiei, aş spune că mă simt mai bine atunci cînd sînt eu lansat, că am, teoretic măcar, mai puţin de muncit, dar nu prea sînt eu omul care s-o ia pe economii de energie! Pînă la urmă, cred că sunt foarte bucuros cînd lansez cartea foarte bună a unui prieten la fel de bun. Cred că, într-un sfîrşit de vară, am trăit împreună o experienţă foarte reuşită de acest fel…

 

- Cînd vă simţiţi mai bine – cînd aveţi o lectură de poezie sau una de proză?

- Contează mult şi starea de spirit din momentul lecturii, contează la fel de mult şi despre ce autori este vorba, însă, asta e sigur!, citesc mult mai mult proză decît poezie. Pe de altă parte, eu sunt şi un re-cititor, calitate în care poezia are de cîştigat. Văd că răspund cam „dialectic”!

 

- „Nefericita aventură a prietenului meu Adam Leon, profesor, literat, fotograf şi martir” chiar are scop existenţial, e scrisă ca să ajutaţi un prieten? Dacă da – cum s-a terminat povestea? Soţia lui a citit textul? S-au împăcat? L-a înţeles?

- Da, exact despre asta este vorba, dar din fericire cred că a ieşit şi un text literar valabil. Din moment ce nu s-a ajuns la divorţ, mai mult, mi s-a părut că se simt foarte bine împreună, aş spune că miza existenţială a fost cu folos. Cum sunt psiholog „la bază”, aş putea spune că a ieşit o bună terapie de cuplu.

 

- În carte apar mai multe cupluri, pe care le vedem din mai multe unghiuri. Cînd v-aţi simţit ultima oară urmărit/privit ca un personaj?

- Păi, de cînd am ajuns un fel de persoană publică, mereu mă simt privit şi ca un personaj, dar nu mai dau atenţie la asta, că nu vreau să joc vreun rol, chiar dacă ar fi scris de mine, prefer să-mi păstrez pe cît e omeneşte posibil, cum se spune, „naturelul”.

 

- Personajele din „Victimele…” par reale, vii, adevărate. Vi s-a întîmplat ca unii oameni să vă spună că s-au recunoscut în vreun personaj de-al dvs.?

- S-a întîmplat de mai multe ori, nu însă neapărat cînd era cazul, că viaţa e plină de neînţelegeri! Unele personaje chiar sunt reale, cele din copilărie chiar apar cu prenumele, poate şi numele lor, dar nu sînt neapărat aşa cum se cred ele sau chiar cum sînt, ci rescrise după logica poveştii în care intră, ceea ce se întîmplă de altfel şi cu mine, cînd se întîmplă să fiu personaj. E firesc ca personajele mele să pară reale, vii, mai întîi pentru că eu însumi încerc să mă păstrez viu, pentru că iubesc viaţa – aşa cum e ea! Dar nu e vorba numai despre asta. Eu cred că întreaga literatură a lumii este în întregime realistă, ba chiar autobiografică. E adevărat că eu operez cu un concept extins al realităţii şi al vieţii, în care cuprind totul, fapte, evenimente, dar şi amintiri, produse ale imaginaţiei, fantasme etc.

 

- Poeziile din „Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule” sunt scrise în străinătate, cel puţin majoritatea – pe insula Creta, la Londra, în Azore… A devenit în sfîrşit poezia de sărbătoare, de vacanţă, de weekend?

- Nu cred să trăim vremuri atît de fericite! În cazul meu, este vorba despre altceva – sînt o structură reactivă, reacţionară, dacă deducem cuvîntul ultim din reacţie!, scriu fie cînd ceva îmi place, mă încîntă, fie cînd mă tulbură sau mă deranjează într-un fel sau altul. Viaţa acasă a devenit atît de ternă încît probabil am nevoie de alte spaţii care să mă provoace. Întîmplarea a făcut să fie vorba, în anii din urmă, mai ales de insule şi, iată-mă, un poet insular! Pe de altă parte, senzaţia mea este că am intrat într-o altă vîrstă poetică, acum vreo şase sau şapte ani, cînd am ajuns prima oară în Creta.

 

- Înainte (înainte de revoluţie, să zicem) cînd – şi unde – scriaţi poezie?

- Înainte, scriam aproape numai în stări paroxistice, de la sine înţeles că predominau cele cu semnificaţie negativă. Uneori, îmi ieşeau însă şi poezii de dragoste mai calme! Scriam oriunde puteam folosi o bucată de hîrtie şi un stilou, creion. Deşi am început să scriu la maşina de scris încă din clasa a X-a, trecînd ulterior la computer, poeziile le-am scris mereu, în prima lor formă, de mînă. Aşa le scriu şi acum cînd mă ispitesc.

 

- Dacă aţi trimis la vreo editură vreun manuscris – ne puteţi spune ceva despre el? Dacă nu – la ce lucraţi acum? 

- Nu am depus un manuscris undeva în momentul de faţă, dar în cîteva zile trebuie să predau o antologie din poeziile mele – ceea ce în cazul unui poet econom înseamnă cam opere lirice complete! – editurii Adenium, pe care din decembrie o şi conduc. Nu, nu a fost intenţia mea, colegii de acolo vor să mă sărbătorească astfel cu ocazia, apropiată, a intrării mele în rîndurile sexagenarilor! Cum trece vremea peste noi!

 

(ianuarie 2013)