Valeriu Gherghel

 

Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate

 

Ed. Polirom, 2012

 

     Erezia determinării

 

     Cândva, Cleanth Brooks (1947: 192-214) a vorbit despre erezia parafrazei. Eu voi vorbi despre erezia determinării. Voi lua ca exemplu un text foarte cunoscut, The Sick Rose, poemul lui William Blake. Am mai făcut aluzie la el. Blake l-a publicat în 1794, în seria intitulată Songs of Experience. Să-l recitim:

 

“O Rose, thou art sick!

The invisible worm

That flies in the night,

In the howling storm,

 

Has found out thy bed

Of crimson joy,

And his dark secret love

Does thy life destroy”.

 

     La o primă inspecţie, cele două catrene sunt (sau par) aproape limpezi. La a doua, totul se tulbură. O voce greu de identificat (a poetului, a florarului, a Destinului, a lui Satan?) se adresează unei flori şi spune numai atât: “o, Roză, eşti bolnavă, ascunzi un morb neştiut, vei pieri”. Tot ceea ce urmează (şi tot ceea ce precedă vestirea, inclusiv  titlul) repetă (dar nu explică) acest enunţ iniţial (şi iniţiator). În ce măsură e veridic? Nu putem şti.

     Pentru criticii anglo-saxoni, textul lui William Blake e, de mult, canonic. Am citit câteva zeci de interpretări, dar nu e nicio îndoială că am străbătut doar o câtime infimă din literatura prilejuită de roza bolnavă. Fireşte, ne putem întreba dacă “vocea” impersonală constată pur şi simplu faptul bolii (fiindcă e evident), îl presupune (fără a avea temei) şi dacă, în consecinţa acestei afirmaţii (a cărei raţiune e, totuşi, discutabilă) avertizează, previne sau - de ce nu? - ameninţă. Un răspuns sigur e greu de formulat şi, pentru tema eseului de faţă, irelevant. Până la urmă, când ai de interpretat un poem, ce poate însemna certitudinea? E un cuvânt cu totul nepotrivit. Certitudini nu există nicăieri, nici în cer, nici pe pământ, nici în hermeneutică, nici în filosofia ta, Horaţiu. Doar ipoteze.

     Unii critici (Adams, 1963; Holloway, 1968; Riffaterre, 1973, printre ei) au cerut să păstrăm pe cât e cu putinţă ambiguitatea poemului: e multă indeterminare în cele treizeci şi patru de cuvinte. În acest caz, orice lectură apăsat simbolică strică efectul versurilor. Încercările de a înlocui nesiguranţa, imprecisul, vagul printr-o alegoreză acută, întunecă bucuria estetică (iată un cuvânt tot mai rar folosit de la o vreme). În definitiv, ea e scopul oricărei lecturi avizate. Unde bucurie nu e, nimic nu e. Când totul a fost dumirit şi elucidat, nu ţii în palmă decât cenuşa poemului. The invisible worm, viermele intelectului disociator (al lui Kant, al lui Hegel, al lui Noica) distruge de îndată fiinţa rozei. Se va spune, poate: desfătarea e o trăire (o experienţă) aflată în conflict (în disjuncţie exclusivă, mai precis) cu hermeneutica. Ori interpretezi, ori te bucuri. Nu împărtăşesc această opinie1. E mult prea tăioasă. Bucuria nu e doar una a sensibilităţii, e şi a intelectului, e şi a raţiunii speculative. Pentru a te bucura, trebuie să înţelegi măcar în parte enigma propusă, în The Sick Rose, de William Blake. Am mai spus: nu-i o fericire să nu pricepi. Nimeni nu e străpuns de beatitudine în faţa iraţionalului. Dar, în acelaşi timp, se cuvine a modula aserţiunea: nu-i nicio fericire să pricepi totul (sau să trăieşti cu iluzia că ai priceput). Est modus in rebus: nu poţi, nu are rost să încerci o atare izbândă. Excluzi bucuria. Fericirea e să descoperi treptat înţelesul poemului, să te înşeli şi să o iei mereu şi mereu de la capăt. Mallarmé a formulat cândva un mic adevăr. Îl aproximez astfel: a numi un lucru înseamnă a diminua drastic forţa unui poem: a-l sugera, iată visul oricărui creator! Mallarmé nu rezuma doar o poetică, rezuma, poate, şi o hermeneutică.

     Dacă un poet îşi suspendă gestul numirii (sau îl amână), exegetul e obligat să procedeze în chip similar. Nu va numi, tocmai el, ceea ce nu se cade (şi nici nu e cu putinţă) a fi numit în întregime. A proceda altfel e o trufie. În spatele criticului care numeşte şi precizează, stă, îndărătnic şi trufaş, “ereticul”. Păcatul lui e voinţa de a limpezi totul, de a nu lăsa nimic indeterminat, de a rezolva o dată pentru totdeauna dificultăţile. El nu acceptă insolubilul. Voi desemna această voinţă de numire (şi urmările ei maligne) erezia determinării. În paranteză fie zis: termenul “erezie” nu-mi place. Unde e erezie e, necesarmente, şi dogmă, şi inchiziţie, şi autodafé. Hermeneutica nu e o disciplină dogmatică. Exegeţii nu sunt inchizitori, chiar dacă Jorge Luis Borges şi-a numit eseurile “inchiziţii”.

     Sigur, am folosit cuvântul “erezie” în scop parodic şi, să mai spun?, ironic. E un motiv intertextual. Nu cred că parafraza interpretativă (dar orice parafrază e interpretativă, am arătat în altă parte) reprezintă o erezie propriu-zisă. Nu poţi comenta un poem (orice poem) fără să parafrazezi. Cleanth Brooks exagerează. Dacă luăm argumentul expus în ultimul capitol din The Well Wrought Urn drept literă de lege, cea mai bună interpretare a poemului scris de William Blake ar fi re-producerea lui întocmai, ceea ce ar constitui, negreşit, o altă exagerare. Până la urmă, aşa-zisa “erezie a parafrazei” îl condamnă pe critic la muţenie. A interpreta nu e totuna cu a re-scrie întocmai un text dat. Nu elucidezi nimic, dacă oferi o simplă copie. Şi, în fond, am mai spus, însăşi repetarea produce o modificare semantică a zisului text. Să ne gândim, deocamdată, la exemplul celebru, de altfel, al lui Pierre Menard. Don Quijote al lui Menard & Borges diferă substanţial de Don Quijote al lui Cervantes. Exegetul are menirea de a explica tocmai această mutaţie de sens. Dar pentru a explica, are nevoie de un vocabular propriu. Cleanth Brooks i-l contestă. Numai poetul are dreptul la (un) limbaj. Criticul, nu.

     Accept că nicio parafrază nu poate formula fără rest “mesajul” unui poem. Accept că orice poem e mai mult şi altceva decât “mesajul” lui (când are un mesaj). Fireşte, tot ceea ce declară un exeget despre roza lui Blake e întotdeauna mai puţin decât ceea ce a spus Blake despre roza lui Blake. În pofida acestor observaţii banale, continui să cred că parafraza rezumativă a poemului (de la începutul acestui eseu) e întru câtva justificată. Cineva declară: “o, Roză, eşti bolnavă, vei pieri”…

     De obicei, criticii literari au încercat să determine natura morbului, să-l cheme pe numele lui medical. E o eroare să interpretezi astfel! Roza lui William Blake e numai şi numai roza lui William Blake, id est o roză poematică, o făptură de raţiune (ens rationis), roza descrisă şi invocată în cele treizeci şi patru de cuvinte ale poeziei. Ea e floarea absentă din orice buchet. Nici o roză reală (dar niciuna!) nu seamănă în vreun fel cu roza lui Blake, pentru motivul evident că roza lui Blake nu este o floare sensibilă. Pare simplu, dar nu e. Criticii cercetează, adeseori, realitatea grădinilor, pentru a intui semnificaţia florilor poematice. E o deviere inutilă a drumului critic. În pofida acestei venerabile convingeri, The Sick Rose constituie un univers închis, suficient sieşi. Pentru a elucida, pre cât e cu putinţă, morbul secret al florii, poemul oferă tot ceea ce este necesar. Nici nu e nevoie de altceva. Dacă textul lui Blake e, în egală măsură, “enigmă şi poezie” (Eaves, 2003: 4), problema trebuie rezolvată exclusiv cu datele poemului. Criticul nu are (ne)voie să întrebe un ierborist, să consulte un manual de botanică sau un tratat medical din secolul al XVIII-lea. Nu are (ne)voie să viziteze grădinile Semiramidei ori Hyde Park.

      Prea puţini împărtăşesc, din păcate, această opinie. Dacă roza e bolnavă, trebuie să precizăm neîntârziat natura morbului. Eroarea determinării nu e departe. De-o pildă, Eric D. Hirsch jr. (1964: 233-235) crede că poemul lui William Blake descrie efectul unei sexualităţi reprimate. Iubirea florii e “ilicită, precum o maladie venerică”, acum două veacuri şi mai bine, într-o societate puritană. Căinţa şi ruşinea distrug roza-femeie. De îndată ce irumpe din subconştient o iubire inavuabilă, bucuria dispare. Moartea s-a insinuat deja în fiinţa rozei.

     Pentru Michael Srigley (1992: 6-8), The Sick Rose numeşte pur şi simplu păcatul autoerotismului. Boala rozei (şi orice roză e o femeie) e consecinţa fantasmelor erotice ale unui bărbat solitar. Totul se petrece, de fapt, în imaginaţia tânărului. Fabulaţia produce o “spermă eterică”. Din sperma eterică se iveşte un “vierme invizibil”. Vijelia nocturnă îl poartă de la îndrăgostit către obiectul îndepărtat al iubirii lui interzise. De fapt, rezumă discuţia Michael Srigley, poemul lui William Blake e alegoria unui viol. Rostirea e, fireşte, esopică (fiindcă epoca scriitorului e plină de tabuuri), dar violul e aievea. Poetul prezintă ravagiile unei prostituţii fabulatorii.

     Stanley Gardner (1998: 237) explică, la rându-i, prezenţa viermelui în versurile lui Blake. În vremea poetului, există credinţa că bolile sunt purtate prin văzduh de entităţi morbide. Viermi invizibili transportă răul şi infectează, pe neştiute, rozele, făpturile, oamenii. Neîndoielnic, Blake a studiat un astfel de tratat despre contagiunea ineluctabilă (Gardner citează un articol apărut în 1747, în Gentleman’s Magazine) şi a compus, în consecinţa acestei lecturi, The Sick Rose. Astfel, poemul nu reprezintă decât o ilustraţie metaforică a unei teorii medicale în vogă. Voi propune, succint, două amendamente. Primul: credinţa în cauză e mult mai veche. Au împărtăşit-o şi savanţii medievali: morbul ciumei e purtat de “nouri devoratori”, pe deasupra ţinuturilor locuite. Din nouri pogoară germeni nocivi. De altminteri, ideea şi-a găsit o concretizare iconografică în “săgeţile sfântului Sebastian”2. Al doilea amendament: investigaţia medicală a lui Gardner e naivă şi, mai rău, deterministă. De la ipotetica lectură a unui articol oarecare (publicat cu zece ani înainte de naşterea poetului) şi până la poemul lui Blake distanţa e comparabilă cu aceea de la binecuvântare la injurie.

     În sfârşit, Brian Wilkie (1989: 116) modifică perspectiva. În The Sick Rose, vocea anunţă o boală, dar ea însăşi aparţine unui “ego” liric, măcinat de morbul unei dorinţe neîmplinite. Ca urmare, discursul eului (poemul întreg) e deceptiv: morbul e, mai degrabă, al vestitorului nefast decât al rozei.

      Nu are rostul să înmulţesc exemplele “dincolo de ceea ce e necesar”, cu expresia lui Ockham. Ingeniozitatea exegeţilor e pretutindeni superlativă. Aş face, înainte de orice, două observaţii mărunte. Prima: cu excepţiile amintite mai sus (Adams, Riffaterre), niciun critic literar nu observă că poemul lui William Blake e numai şi numai un poem, adică o alcătuire de cuvinte, un univers separat, fără vreun raport cu o “realitate” (alta decât literatura). Toţi nutresc impresia că ilustrează ceva din afara lui (o ideologie, un tabu religios, un interdict sexual, o maladie venerică, o obsesie etc.). A doua observaţie: în măsura în care încearcă să identifice boala, interpretările cad în eroarea determinării. Precizează prea mult. Transformă sugestia în adevăr iremediabil. Tind să elimine indeterminarea. Astfel, pentru un exeget, sintagma “dark, secret love” denotă - nici mai mult, dar nici mai puţin - o infecţie luetică. “Crimson joy”, o bucurie de specia orgasmului. Nu-i cam mult, totuşi? Textul nu sprijină aceste subtilissime deducţii. Se cuvine a păstra în tot locul măsura.

     Admit că roza (Roza cu majusculă) e o entitate ameninţată. De la un capăt la altul, The Sick Rose tocmai asta repetă: floarea declină. Admit că viermele e un agent destructiv. Mă îndoiesc însă că numitul “vierme invizibil” e purtătorul (sau produsul) unei “sperme eterice”. A gândi astfel e un exces. Putem rezuma soluţiile semantice în chipul următor: roza semnifică, totodată, inocenţă, frumuseţe, fragilitate sau viaţă; viermele trimite, în acelaşi timp, la experienţă, posesiune carnală sau moarte. Et caetera. Se cade însă ca exegeţii să păstreze indeterminarea. Se cade să nu decidă. Repet: ea, indeterminarea, este sursa oricărei desfătări. Cine doreşte să dumirească absolut totul accede, precum porumbelul lui Kant, în “spaţiul vid al intelectului pur”. Acolo orice floare se ofileşte.

     În Pseudodoxia epidemica (VII: 1), Sir Thomas Browne s-a întrebat cu privire la identitatea fructului oprit, neprecizată în Biblie. A fost măr, a fost rodie, a fost lămâie, a mai rodit vreodată într-un pom mundan (Philon a negat posibilitatea rodirii: de la păcat încoace, fructul arhetipal nu a mai fost zărit de nimeni)? Nicio ipoteză nu l-a convins pe savantul enciclopedist aşa încât Sir Thomas Browne a conchis resemnat: “Since therefore after this fruit, curiosity fruitlessly enquireth, and confidence blindly determineth, we shall surcease our Inquisition”. Acolo unde curiozitatea se manifestă în van, e bine să te opreşti. Adevăr grăia.

     Din păcate, exegeţii nu au urmat îndemnul lui Browne şi au căzut, astfel, în erezia determinării3.

 

     1. Marjorie G. Perloff (1981) şi, mai ales, Jennifer Ashton (2005) cred în realitatea disjuncţiei.

 

     2. În Kamadeva, Eminescu nu spune altceva: “Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i / Mă lovi cu ea în piept…”.

 

     3. O excepţie. Citez din Cesare Segre (1986: 367): “E vorba [în Acte sans paroles de Samuel Beckett, s. m. V. G.] de o entitate de esenţă relaţională: e cel care se poate juca cu omul (cu Omul), precum cu o marionetă, acela care îi hotărăşte nu numai destinul, dar şi chinurile care trebuie să-i umple viaţa, dându-i acesteia o varietate echivalentă cu numărul lor. În alte piese ale lui Beckett o anume anxietate religioasă şi referinţele biblice ne permit să numim această entitate Dumnezeu; aici ar înseamna să o precizăm prea mult…”. Eroarea determinării aceasta este: a preciza prea mult.

 

 

     P. S. Bibliografia acestui eseu poate fi consultată, desigur, în Breviarul sceptic. Și alte eseuri despre simplitate.