Matei VIȘNIEC

Cabaretul cuvintelor. Exerciții de muzicalitate pură pentru actorii debutanți

Ed. Cartea Românească

 

M-am născut într-un oraş care fremăta de cuvinte şi de poveşti. Cînd am deschis ochii, în tîrgul Rădăuţilor din Bucovina mea natală, în jurul meu se vorbea româneşte, nemţeşte, în ucraineană sau în idiş… Urechile mele au devenit imediat nişte pîlnii imense care captau tot: cuvintele misterioase ale părinţilor, cuvintele şoptite ale străzii, cuvintele sforăitoare ale sărbătorilor oficiale. Pe la vîrsta de şapte sau opt ani, la fel ca ucenicii parfumeuri, simţeam în nări aroma cuvintelor. Mai apoi am început să mă joc cu ele, ca şi cum ar fi fost nişte pietricele, nişte globuri de cristal, nişte monade. Am construit cu ele, la început, mici castele, poezii şi povestioare. Aşa am înţeles esenţialul şi anume că în adîncul lor cuvintele ascundeau pajişti imense, oceane de libertate, limbaje neexplorate. Într-o bună zi, un cortegiu imens de cuvinte scrise s-a oprit în faţa mea, mi-a cerut să îngenunchez precum cavalerii în Evul Mediu şi am simţit pe umeri greutatea a două palme invizibile: cortegiul de cuvinte m-a declarat scriitor. Înnobilat în felul acesta, le-am slujit apoi toată viaţa, ba chiar în două ţări şi în două limbi… La vîrsta de 56 de ani le-am dedicat apoi o carte, numai lor, cuvintelor care m-au construit ca fiinţă umană.

 

Din toate punctele de vedere Cabaretul cuvintelor este o carte deosebită pentru că Matei Vişniec ne propune o călătorie subiectivă într-un dicţionar interior, într-o lume unde cuvintele nu depind de om. Consideraţi această carte drept un ghid de călătorie într-o Republică a cuvintelor unde acestea trăiesc independent de om, se amuză şi se joacă, se înfruntă şi se iubesc, se supără unele pe altele şi se revoltă.

Merită să mai deschideţi această carte dacă n-aţi întîlnit încă niciodată cuvinte vii, dacă nu le-aţi văzut cum arată fizic şi cît de mult seamănă cu dumneavoastră. Atenţie, însă, dicţionarul Vişniec este neterminat, el vă mai invită deci să continuaţi jocul şi să vă scrieţi, eventual, propriul dicţionar afectiv...

 

 

Scrisoare adresată umanităţii de către cuvîntul caca

 

E clar, dragi fiinţe umane, natura voastră intimă este mult prea contradictorie pentru mine. Iar voi aveţi fără îndoială o relaţie puţin cacofonică cu mine, altfel spus cu cuvîntul caca. Cînd spun că aveţi o relaţie cacofonică cu mine mă refer la faptul că în capul vostru locul meu nu e bine fixat. Sentimentele voastre faţă de mine sunt teribil de fluctuante, dependente de tot felul de situaţii, ceea ce mă destabilizează profund.

 

Sǎ începem cu prima copilărie. Este momentul cînd am un rol regal în viaţa voastră. Raportul dintre bebeluş şi cuvîntul caca este esenţial, formator. Da, sunt de acord, mai există şi vărul său, cuvîntul pipi care contează mult, dar nu are atîta rezonanţǎ cît am eu, cuvîntul caca. În urechile unui nou-născut cuvîntul caca răsunǎ întotdeauna cu aceeaşi intensitate şi cu aceeaşi căldură precum cuvîntul mamă sau nani sau bebe. De cîte ori i se schimpǎ pamperşii, sugaciul aude aceste fraze:

– Ia să vadă mama, ce-a fǎcut bebe aici… Aaa! A fǎcut un caca mare… Bravo…

Sau, altă variantă:

– Ooo! Ce caca frumos, bravo bebeluşul lu’ mami… Ce face bebe? Hai în braţe la mami, vino sǎ-ţi dea mami un pupic. Şi acum puiuţu’ lu’ mami o să facă nani…

 

Observaţi, deci… În capul pruncului primele cuvinte care încep sǎ ocupe o enormǎ suprafaţă emoţională sunt bebe/bebeluş, mama/mami, caca/căchiță, nani/năniță, puiu/puiuțu, papa/păpică… Pentru el, întrucît aceste cuvinte sunt pronunţate pe acelaşi ton de extaz, devin în mod natural fundamentele personalitǎţii sale.

 

Încetul cu încetul însǎ, eu, cuvîntul caca, mă detaşez şi devin şi mai important, devin indicatorul evoluţiei, încarnez prima mare reuşită individuală a copilului. Iar acest miracol are loc în momentul în care copilul începe sǎ ceară să facă la oliţă. Atunci îmi trǎiesc momentul de glorie. Nimic mai extraordinar, mai valorizant, mai aplaudat decît un caca făcut corect la oliţă.

 

– Uite că cere oliţa! Vrea să facǎ caca la oliţă! exclamă mama mîndră, nevoie mare, de ea şi de copilaşul ei. Şi toată familia asistă la miracol. Toţi se adună în jurul copilaşului care şi-a pus fundul pe oliţǎ. Şi toatǎ lumea vizionează sublimarea acestui enorm pas existenţial, acest adevărat salt înainte ca să parafrazăm limbajul ideologic. Tăticul vine şi el în fugă, eventual însoţit de bunica şi de bunicul, foarte repede sunt puşi la curent şi vecinii. Da, copilul face caca singur! În această fază cuvîntul caca se îmbogǎţeşte cu un vast buchet de conotaţii: el înseamnǎ progres, trezire a sentimentului de responsabilitate, reuşită, victorie, igienă, speranţă, inteligenţă, socializare, conştiinţă, integrare, independenţă, consolidare a fiinţei, autocontrol, recompensă… Da, acest prim caca fǎcut direct la oliţă este o recompensă enormă pentru mamă, pentru eforturile ei educative. Avem de-a face deci cu un caca de aur, un caca-cadou, un caca-iubire. Şi chiar dacǎ pînă la urmǎ ajunge şi el, ca toate materiile fecale, la closet, evacuarea lui se face cu o notǎ de religiozitate. Acest caca este fructul unui efort lung şi insistent de domesticire, al unei operaţiuni de dresaj esenţial, cel mai important pentru integrarea copilului în lumea umanoizilor. Acest caca este metafora unui pasaj, a unei traversǎri, a unei etape ireversibile.

 

Şi apoi vin acele momente cînd micuţul merge singur la oliţă, se şterge singur dupǎ ce face caca şi se înfǎţişează, mîndru de el nevoie mare, cu oliţa în mînă, cu ochii strǎlucitori, sǎ-i arate mamei de ce a fost el capabil: de un frumos caca în mijlocul oliţei, ceea ce înseamnǎ mare lucru, iar mama îl va recompensa cu o mie de pupici:

 

– Bravo, copilaşu’ lu’ mama, acum eşti mare, mama e mîndră de tine, eşti un dulce, eşti cel mai genial copil de pe planetă, nici mǎcar soră-ta cea mare n-a fǎcut singură la oliţă aşa repede ca tine…

 

Iatǎ-mă din nou, deci, pe mine, cuvîntul caca, investit cu o nouă serie de conotaţii. Caca semnifică acum mîndrie, dialog, înţelegere, stǎpînire de sine...

 

În aceastǎ fazǎ de devenire ating eu, cuvîntul caca, culmile fericirii. Mǎ simt în centrul lumii întrucît copilul este în mod natural centrul vieţii de familie. Simt că deţin o veritabilǎ greutate metafizică, didactică, pedagogică, antropologică, sociologică. Sunt în acelaşi timp descoperire şi emoţie, revelaţie şi ambiţie, încoronarea unei etape evolutive şi deschidere către alta. Sunt o frontieră între două momente ale vieţii, după acest prim caca fǎcut la oliţă totul se schimbă.

 

Privirile care se pun pe mine, acolo în mijlocul oliţei, cînd copilul îşi plimbǎ fructul victoriei asupra propriei persoane în faţa tuturor membrilor familiei, aceste priviri, deci, eu nu le uit niciodată. Nimic nu e contemplat cu atîta încîntare, cu atîta interes, cu atîta rapiditate. Iatǎ de ce mǎ consider un caca rănit. Pentru că încetul cu încetul, dupǎ această fază de creştere a copilului, rolul meu diminuează. Sunt deposedat apoi de toate dimensiunile mele filozofice, poetice, metaforice, emoţionale… De fapt, sunt descalificat şi retrogradat în cea mai joasǎ categorie posiblǎ, cea a căcatului.

 

Ca sǎ înţelegeţi angoasa şi decepţia mea iată un exemplu de situaţie. Imaginaţi-vă că mama şi copilul (care are acum cinci ani) se aflǎ la supermarket. Abia a reuşit mama să umple jumătate din cărucior că aude această frază:

 

– Maaamiii, vreau la toaletă…

– Ţi-am spus, căcăcios mic, să mergi la toaletă înainte de a pleca, răspunde mama. Mai poţi să ţii?

 

Ah, în astfel de momente mă simt teribil de trădat. Şi asta întrucît ceea ce detest cel mai mult este tocmai cuvîntul căcat cu care nu am nimic de-a face.

 

O ieşire în natură cu cuvintele porcoase

 

Cînd să urc şi eu, să vezi şi să nu crezi: autobuzul era plin ochi. Reuşesc totuşi să intru împingînd douǎ enorme cuvinte porcoase care stăteau agăţate de scară. „Huidume nesimţite”,

 m-am auzit spunînd în gînd, ceea ce provocă în autobuz o enormă explozie de rîs. Abia atunci mi-am dat seama cǎ autobuzul era plin de cuvinte fǎrǎ perdea, toate unul şi unul, licenţioase, abjecte, grosolane, de nepronunţat…

 

Ei da, toate aceste cuvinte pe care nu îndrăznesc să le reproduc organizaseră o ieşire la iarbă verde şi luaseră şi ele autobuzul. Şi vă asigur că nu e simplu să călătoreşti cu o astfel de colecţie de grosolănii. Cum toate aceste cuvinte porcoase sunt şi grase ca nişte scroafe, normal că ocupǎ fiecare cîte douǎ locuri. Ceea ce mă făcu să observ cǎ nu eram mulţi ca număr de pasageri, dar, cum ştiţi şi dumneavoastră, cuvintele neobrăzate se lăţesc mai mult decît celelalte. Toate cuvintele porcoase sunt şi obeze. Îmi era imposibil sǎ avansez spre fundul autobuzului. Cuvintele grosolane rǎmase în picioare formaserǎ o masǎ verbală compactǎ, erau pur şi simplu lipite unele de altele.

 

„De ce dracu’ m-am bǎgat în rahatu’ ǎsta?”, m-am întrebat în gînd, ceea ce provocǎ o nouǎ serie de chicoteli şi de pufǎituri amuzate.

 

– Ştii, noi, cuvintele grosiere, suntem şi foarte umflate în pene… Şi din cauza asta din cînd în cînd explodăm de rîs. Avem capul mare şi atunci trebuie din cînd în cînd sǎ ne facem de cap. Vino cu noi dacǎ vrei.

– Profităm că e frumos afară ca să ne dăm în bǎrci. Nici nu ştii ce bine e să-ţi dai din cînd în cînd poalele peste cap, îmi explică un cuvînt incredibil de grosolan, care în plus mǎ călca pe picioare şi mă împingea fǎrǎ jenă.

– Ne dăm şi noi puţin în spectacol, asta-i tot. Vino să profiţi şi tu de jocurile noastre. Cum suntem toate foarte umflate în pene, ne pişcǎm uneori reciproc, asta ne mai ajută să ne dezumflăm.

– Şi cînd ne dezumflăm ni se întîmplǎ sǎ tragem cîte un pîrţ.

– Ne decomplexăm şi noi. E amuzant, ai sǎ vezi. Seara, cînd revenim de la bairam, suntem epuizate, golite, nimeni nu ne mai ia drept nişte cuvinte grosoloane.

 

Trebuie să recunosc cǎ atmosfera în autobuz, deşi irespirabilă, era plină de antren. Cuvintele grosolane au, s-ar pǎrea, obiceiul de a se hlizi dupǎ fiecare privire schimbată, dupǎ fiecare comentariu.

 

– Ia uitaţi-vǎ la vaca aia, spuse un cuvînt grosolan care privea peisajul cu faţa lipită de geam. Toate celelalte cuvinte grosolane începurǎ sǎ se hăhăiască copios.

 

Înghesuit cum eram între douǎ cuvinte neruşinate, am început sǎ identific cîteva feţe.

 

– M-aţi strivit de tot, spuse cuvîntul căcat. Ah, fir-ar să fie, astăzi nu sunt de loc în formă.

– Nu mǎ mai pişcaţi de fese, ţipă cuvîntul cur.

– Mă sufocaţi, am să leşin, gîfîi cuvîntul pulǎ.

– Vreau o oprire pentru pipi, strigă o altǎ voce din fundul autobuzului.

 

Odatǎ ajunse la locul de picnic, toate cuvintele abjecte rǎsuflarǎ uşurate. Toate cuvintele porcoase îşi aranjară puţin ţinuta, se periară reciproc, îşi pieptănară perucile, se scuturară de praf, se rujară, fǎcură cîte o gargară, se spălară pe mîini şi se pregătirǎ pentru marea crăpelniţă. Am constatat astfel că cuvintele licenţionase au un gust pronunţat pentru mîncărurile condimentate.

 

– Vreau şi eu puţinǎ sare şi piper, vǎ rog!

– Vezi, fără noi, vieţii i-ar lipsi sarea şi piperul.