Teodora Coman
Cârtiţa de mansardă
când te muţi la casă nouă iarna
şi nu s-a dat încă drumul la căldură
carnea se înghesuie pe oase
de fiecare dată când te trece
un frison
nu ai zice că ai cusături
sub nasturii simetrici ai sfârcurilor
dar ai simţit, nu? cum dor la frig
cum se dilată la cald
ca rănile sensibile ale unor operaţii
de reconstrucţie
fără doar şi poate că am fost la început
complet adormiţi la mila Domnului
la mâna lui înmănuşată
de chirurg
distanţa mea de lume e bine măsurată:
chiar şi la cea mai strânsă îmbrăţişare
se intercalează inevitabil un sân
o mare mereu secată
de lapte
***
înainte să ies din casă, îmi potrivesc cureaua genţii
pe bust, în diagonală
o linie trasată de la stânga la dreapta
peste o greşeală
în zile rele, îmi vine ca o panglică
petrecută pe colţul fotografiei
unuia abia decedat
***
când emoţia îmi pune nod în gât
gura se închide în tăcere
se îngroapă de vie
vreau să risc vorbind doar o dată
fără fâstâceli sau variante
ca peştii care ţâşnesc din apă
să ia o gură imensă de aer
cu preţul vieţii
///
în mansardă nu contează pe ce lume trăieşti
dacă e sezon de ploaie de secetă sau de împerechere
dacă pesticidul a dat sau nu între timp
rezultate
de 8 martie, baia mi-a deschis promisiuni
dintre cele mai nevinovate
ştiu, e greu de crezut când strâmbi din nas
nucleul de atracţie al casei mele e aici
cele cinci găuri de la scurgerea chiuvetei
au rotunjimea florii preferate
pot scuipa pe ea când mă spăl pe dinţi
fără sentimentul culpei
aproape prosternându-mă
aproape spălându-mă de păcate
***
nu voi uita
când ies în oraş
să cumpăr doi metri
de panglică roşie
mi-o voi lega
pe cutia toracică
în formă de cruce
să pot sta cadou
cu nodul în gât
şi nodul de fundă
pe pragul uşii
cuiva
***
mă aşez în cadă şi dau drumul la robinet;
o să aştept cu genunchii la bărbie pînă ce apa o să mă cuprindă şi o să mă îmbrace atentă, să nu se tulbure, până la gât.
lumina cade prin geam, pe mâini, doar atât, cât să mă înmănuşeze.
înecul e atunci când te înveleşti complet, până la creştet, până la capăt.
plămâni înfofoliţi matern cu apă, ca nişte gemeni
înainte de culcare.
***
ţi se spune că totul este foarte simplu
până nu demult creditul se putea face
doar cu buletinul
ţi se solicită datele personale în scopuri caritabile
sunt punţi şanse soluţii
la-ndemână
în plină stradă
ca pantele pentru handicapaţi
care nu respectă standardele de accesibilitate
la intrarea în instituţiile publice
peste toate, supremă, linia roşiatică a amurgului
dâra aprinsă a marcării unei greşeli
dar corectura nu e însoţită de nicio explicaţie
dumnezeu e un profesor foarte zgârcit
religia seamănă tot mai mult
cu o formă de învăţământ la distanţă
***
nu-mi dau seama
dacă mâna ta
privită în lumină
e adevărată
sau falsă
dacă sub piele
venele sunt verzi
sau albastre
dacă soarele
decupat ca o chelie
în mijlocul norilor
e plin
sau gol
dacă florile
din vaza
pusă în frigider
sunt acum
vii sau moarte
cum stai aşa
cu mâna pe inimă
nici acum nu îmi dau seama
dacă sânul stâng
mai vascularizat
decât cel drept
e o plapumă groasă pentru inimă
sau doar o pernă
pentru sufocare
de ce teama de riduri
când creierul e zbârcit
din naştere
///
de ce teama de labirint
când creierul circum-
evoluat
arată la fel de încurcat
ca o grămadă de intestine
de ce atâta vorbărie
când limbile lovesc cuvintele
pe lângă gură
cu crosele lor neîndemânatice
de ce să te calci în picioare
când pipăirea cărnii
e un fel de călcat
în mâini
de ce frumuseţe
fără nor şi pată?
când cerul e un dos ros
de blugi?
***
din somn se străbate drum lung până afară
apăsând pe oase
ca pe clanţe
să nu scârţîie carnea
să nu tulbure moalele capului
e bun şi corpul ăsta pe care
dimineaţa îl dăm la o parte
înaintea plapumei
e bun, te poate consola
când îţi asudă mâinile
din cine ştie ce nelinişte
e bun pentru că
prima îmbrăţişare pe care o înveţi
e cea a genunchilor
în singurătate
***
mai apar şi eu din când în când
mă atârn în gol ca pungile cu mâncare
ale bolnavilor fără frigider
***
nu, nu am curaj să mă ţin mereu trează
cu funiile ude ale venelor
cu albul creierului lipit
ca becul
de ochiul
deţinutului
***
câteodată vreau să îţi atrag atenţia
să te fac să îţi fie milă de mine
mă prefac că nu aud şi nu vorbesc
mă comport ca surdo-muţii clandestini
care-ţi vâră cu de-a sila sub ochi
icoane pixuri brelocuri de chei
apoi ne împăiem împreună
cu câlţii unui vag
sentiment
***
durerea nu trebuie tranchilizată
când se dezmorţeşte atacă iar
mai ceva ca un animal hăituit
poart-o cu tine încontinuu
ca pe un pantof nou şi strâmt
până va ceda de tot
singură
adu-ţi aminte că nu există milă
nici măcar crucificarea
nu s-a făcut
sub anestezie
***
m-am pus la muiat în cadă
după o zi de cretă –
am stat aşa, la rece
până ce pielea mi s-a încreţit
de departe aduceam cu un fel de creier
bine desfăşurat
***
am iubit dintotdeauna oamenii scheletici
toată osatura de dedesubt la vedere
ca un început de munţi
gata să li se încreţească prin piele
au cazna promisă şi acea răbdare
a lucrurilor ieşite cu greu
la suprafaţă
supravieţuitoare ale unui potop
al cărui nume poate să fie
doar carne
Foto: Ana Toma
