Eduard Proseţki

 

Paranoia

(Traducere de Leo Butnaru)

 

Romanul lui Eduard Proseţki e despre noua Rusie capitalistă, unde societatea e divizată între o mână de inşi putrezi de bogaţi şi milioane de oameni săraci lipiţi pământului, iar demnitatea umană este determinată de grosimea pungii. Cultul „Viţelului de aur” i-a despărţit şi învrăjbit pe doi prieteni din copilărie – Diomid Speşniov şi Anton Cigiri. Primul, medic de succes, ţinând de elita metropolitană, este preocupat maniacal de sporirea propriei avuţii şi de dorinţa de a ajunge în cercul „puternicilor acestei lumi”. Al doilea – un scriitor talentat şi onest, care suferă din cauza „celor ce se întâmplă în jur”, îşi duce zilele în deplin anonimat într-o localitate cu case de vacanţă din preajma Moscovei, câştigându-şi pâinea cea de toate zilele cu simpla muncă de tâmplar, serile scriind romane pline de durere despre realitatea rusă, care însă nu sunt acceptate de editori… Se pare că, paradoxal, dar absolut logic totuşi, interferenţa destinelor lor se întâmplă la ospiciu, de unde unuia din ei nu-i va fi dat să iasă…

Prezint două capitole de-a dreptul şocante/ captivante din această naraţiune, pe care am publicat-o la editura „Timpul” din Iaşi.

Leo Butnaru

 

 

 

„FORUMUL MOSCOVIT AL LUXULUI”

 

Spre deosebire de întrunirile din cluburi ale elitei capitalei, „Forumul moscovit al luxului” avea loc o dată pe an, în noaptea de cinci spre şase iunie, ţinând până în zori. La această manifestare închisă veneau bogătanii să-şi facă simţită prezenţa, ca dovadă că mai sunt în lumea glamourului: pentru că cel care e în stare să procure o invitaţie pe trei mii de dolari trebuie să fie, cel puţin, milionar

Aflând că Vavilonski nu doar l-a invitat la forum pe el, doctorul, împreună cu soţia, ci a şi procurat invitaţii pentru ei, în sine Speşniov se uimi de conformismul său linguşitor: antipatia faţă de oligarh, legată de recenta vizită medicală la el, obida pe care i-o purta lui Boris Lazarevici şi decizia de a rupe legăturile cu el se preschimbară într-un sentiment  de recunoştinţă spăsită, cu o profundă supuşenie de sclav. Bineînţeles, Vavilonski cunoştea preţul banilor, fiind zgârcit, dar, spre deosebire de el, Speşniov, – era în stare de o imprevizibilă generozitate de risipitor.

 

Anume la asta se gândea doctorul – cu un uşor reproş adresat sieşi, legănându-se pe bancheta din spate a „Lexus”-ului alături de Oksana atât de elegantă, aromind a parfumuri franţuzeşti şi scânteind cu briliantele de la gât şi de pe degete. Pe măsură ce se apropiau de fosta moşie a contelui Orlov, unde se aduna anul acesta elita capitalei, Diomid Diomidovici era cuprins de luminoasele emoţii că, iată, i se împlineşte dorinţa sacramentală de a fi de la egal la egal cu „puternicii lumii acesteia”…

Spre platforma din faţa scărilor palatului, ce aducea a uriaş tort de sărbătoare, se întindea o coadă lungă de limuzine scumpe. Doi lachei în livrele ornate cu fir de aur întâmpinau înalţii oaspeţi, deschizându-le cu plecăciune uşa maşinii şi ajutând damele să coboare. Celebrul doctor în studiul artelor Stanislav Havkin, pe timpuri statornicul şi unicul prezentator al celor mai importante manifestări culturale ale Sovietelor, stătea cu un megafon în mână pe scările palatului – ca totdeauna, elegant, într-un impecabil costum negru la patru ace şi cu papion – anunţa răspicat meritele VIP-ului de rând, precum şi marca şi costul automobilului cu care venise.

Pe când urca scările la braţ cu încântătoarea lui soţie, tenul smead al căreia era delicat tăinuit de gulerul bogat din blană de hermină, unica descoperire neplăcută pe care o făcu Speşniov a fost că pantofii din piele de crocodil dăruiţi de Vavilonski îl strângeau de-a  binelea. De altfel, această mică neplăcere se spulberă pe dată, de cum dânşii se pomeniră în interiorul bogat decorat al palatului recent renovat. Chelneri mlădioşi, abili, le întinseră pahare înalte chiar la intrare, în care, de undeva din văzduh, apăru şampania. Ridicând capul, Diomid Diomidovici constată cu o uimire de copil, că băutura curge dintr-o sticlă întunecată, pe care o ţine o tânără aproape goală, doar în bikini, unul din picioarele căreia era „priponit” de vechea lustră de cristal.

În sala de banchet cu un parchet unic în arta cu care fusese lucrat din cele mai rare specii de lemn, pereţii căreia erau împodobiţi cu subiecte pastorale, amenajată cu mobilă de anticariat, la masă Speşniov se pomeni alături de Vavilonski, astfel că Diomid Diomidovici se bucură o dată în plus de perspicacitatea sa, care „l-a sfătuit” să încalţe anume pantofii dăruiţi de oligarh.

De cealaltă parte a mesei se instalase necuprinsa, foarte pudrata Anghelina Bondari, principala realizatoare de blănuri din capitală, purtând o pălărie violetă cu borurile largi. Ea îl ţinea strâns de braţ pe bravul şi frumosul Mowgli cu umerii laţi, îmbrăcat într-un sacou deschis direct pe trupul gol, el fiind celebrul solist de striptis, pe care îmblănita îl luase de soţ nu pre demult.

Dintre VIP-urile cele mai populare Speşniov reuşi să-l vadă pe Nikolai Kalistratov, unul din ex-miniştrii în cabinetul de miniştri al lui Elţin, – ca totdeauna, acesta avea o ţinută dreaptă, rigidă, cu o expresie a feţii coborâtă parcă de pe bannerele electorale. Businessmenii care avuseseră a face cu el în acele vremuri îl porecliseră Kolea-recul pentru ştiinţa ocultă a acestuia de a transfera banii statului în conturi personale. Astăzi, milionarul Kalistratov încerca să revină în „marea politică”, devenind anume liderul acelei „Rusii cinstite”, în care activa şi Oleg, fiul cu ochi luminoşi ai lui Speşniov.

Când părea că toţi se aşezaseră la locurile loc, Stanislav Havkin anunţă de la microfon:

– Dragi prieteni! Dumneavoastră vă sunt cunoscute regulile forumului nostru: niciun fel de organizare prealabilă, niciun fel de toasturi generale! Bem şi gustăm din bucate, ne bucurăm de vinurile delicioase, de frumuseţea femeilor, de arta artiştilor care vor apărea pe podium! La pian e laureatul Premiului de Stat Ignati Laricev, învingător la concursul internaţional al pianiştilor „Ceaikovski”.

Muzicantul ridică, smucit, mâinile nevrotice peste claviatură, scutură claia de păr cârlionţat, apoi în sală se revărsară sunetele mistice ale „Apasionatei” lui Beethoven.

– Şi totuşi, e porcărie curată! – se plânse cu voce tare soţului blănăreasa Bondari, molfăindu-şi sandviciul cu crevete şi caviar. – Pentru masa „de platină” eu am plătit cu  zece dolari mai mult, decât costă cea „de aur”, însă, iată, cei de la ea sunt ici, alături!

– Lasă, îngeraşule, mare treabă, – o calmă Mowgli. – Bucatele sunt aceleaşi pretutindeni, totul e super şi din belşug…

Treptat, sala se umplea de murmurul petrecerii, zângănit de cuţite şi furculiţe, uneori – de trosnetul pocalelor date de podea.

Terminându-şi programul, Ignati Laricev dispăru undeva.

– Iar acum vă vor încânta stelele estradei ruse, magnificele noastre „Fecioare neprihănite”! – anunţă Havkin.

Muzicanţii cu instrumentele electrice se aranjară în preajma pianului, peste câteva secunde alăturându-li-se patru dudui semi-goale, chitite cu paiete şi pene de struţ.

  Silicon cu carul, – remarcă parcă dezgustată Oksana, înclinându-se spre soţ, în timp ce îşi mângâia – în deplină conformitate cu moda zilei – căţeluşa Gherda, pe care o avea în braţe şi care părea dezorientată de atâta lume din jur.

– Micuţo, tu eşti cea mai frumoasă de aici, – îşi măguli Speşniov consoarta, suportând cu greu teroarea tot mai agresivă a strânsului de pantofi. De fapt, aceştia erau chiar numărul lui, dar, vede-se, în condiţiile climaterice ruseşti şi de mult timp ce nu fuseseră folosită, pielea lor se uscă, înăsprindu-se. Lui Speşniov îi mai părea rău că Vavilonski în genere nu a observat foştii săi pantofi, astfel că bietul de el zadarnic suporta supliciul.

Între timp, „Fecioarele neprihănite”, susţinute de strigăte, fluierături şi tropot de picioare,  interpretau hiturile lor trăsnet, amestecând pozele degajate de striptis cu erotica orientală a jocului de buric.

– Da, eu am scaunul de veceu din aur… – se dădu în sincerităţi Vavilonski, pompându-şi negrăbit, dar sigur vodcă în organism. – Sărăntocii mă condamnă, însă nimeni din ei nu ştie că, posibil, astea sunt anume lucrurile care mă ţin într-o formă bună… Dragă doctore, de succesul tău în afaceri este responsabil nu intelectul, ci sistemul nervos. Dacă ai nervi de fier, rişti, însă fără asta nu se poate dezvolta întreprinderea ta. Iată, tu eşti un întreprinzător de nivel mediu, şi care e cota ta optimală de venit?

– Douăzeci de procente, – răspunse timorat Speşniov.

– Dar eu zic să rişti totul, pentru ca să obţii mia de procente! – ridică vocea Boris Lazarevici, rotunjindu-şi ochii albaştri de slavon. – Numai graţie acestui risc obţin eu supraprofitul! – zise dând de duşcă alt păhăruţ, pentru a recunoaşte suspinând: – Însă a ţine sus marca oligarhului e mult mai greu, decât a face acelaşi lucru cu un sac de cărămizi…

„Numai că tu deja nu mai eşti în stare să arunci de pe umeri acest sac”, – se gândi nu fără ceva răutate Diomid Diomidovici.

De cum şi-au încheiat programul, „Domnişoarele neprihănite” nu reuşiră să se retragă, când le ieşi în cale, clătinându-se, un burduhănos roşu la faţă şi cu grumazi de taur, într-un smoching descheiat la toţi nasturii şi cu cravata slăbită la gât şi atârnându-i alandala.

– Păi, duduilor, aia a mă-sii… Da, vă produceţi pe cinste… – bubui el. – Vă invit la mine, la Vladik, la ziua mea de facere şi naştere a copiilor…. Iar acum… vă spun cu toată realitatea… Dacă vă dezbrăcaţi goale puşcă – vă dublez onorariul…

Ţinând un sfat scurt, fetele cu un zâmbet de fandosite prinseră a se dezbăra de detaliile vestimentare pe care le mai aveau pe ele.

– E Ivan Kurihin, – explică Vavilonski. – Magnatul peştelui din Extremul Orient. Pe timpul lui Elţin, a cumpărat mai toată flota de pescuit.

– Doamnelor şi domnilor! – aminti de sine Stanislav Havkin. – Câteva anunţuri! La forumul nostru îşi demonstrează excepţionala sa artă regele glamourului, neîntrecutul stilist vizajist Inessa Kozlov!

Trecând de pe un picioruş pe altul, clipind expresiv din pleoapele încleiate, alături de vizajist stătea o fiinţă ciudată cu plete lungi, îmbrăcată în albastru, cu feţişoara cu năsuc cârn machiată din abundenţă, de nu înţelegeai de o fi băiat, de o fi fată. Acesta era frizerul cu clientelă dintre soţiile elitarilor şi dintre figurile carismatice ale estradei care, precum scriau unii jurnalişti, „încă nu s-a decis cu genul”, pendulând între masculin şi feminin, însă deja bântuind pe ecranele canalelor de televiziune, în obiectivul camerei măsurându-şi blugi pe la buticuri, luând masa în restaurante scumpe, stând în juriile diferitor concursuri şi înjurând ca un birjar.

– Scumpe doamne, apropiaţi-vă de măsuţa mea de lucru, pentru că toate aveţi pe cap un fel de pizda mă-sii ştie ce, – invită el, rămânând consecvent în maniera-i de a vorbi.

– În ce-i priveşte pe cei care îşi caută o soţioară tânără şi fermecătoare, pentru ei de ani buni trudeşte cu sârg socio-psihologul şi peţitorul ce pune la cale logodne norocoase, cunoscut în Rusia întreagă, Mişa Feldman! Să-l salutăm pe Mişa, acest talentat muncitor la „fabrica de mirese”! – turuia Havkin debordând de elan.

În aplauzele asistenţei, de la masă se ridică, înclinându-se şi zâmbind, însoţit de fetişcane gen top model, un bărbat de vreo cincizeci de ani, chel cu capul de forma oului, purtând un barbişon vopsit a la Troţki. Feldman era renumit prin faptul că putea să ia din stradă prostituate obişnuite şi să le educe, dar mai mult să le dreseze întru a deveni soţii de oligarhi.

– Şi nu e totul! – se dezlănţuia Havkin. – Glorioasa noastră Janna Balan, întruchiparea intelectului şi graţiei, v-a pregătit un cadou – primul său roman, ajuns best-seller, „Pierduta iubire a membrilor Dumei”! Grăbiţi-vă să primiţi cartea cu autograful autoarei, şi reţineţi: absolut gratis!

Deşteaptă, bine crescută şi plăcută la înfăţişare, Janna, cu discursurile sale politice  înflăcărate, contribuise din plin la extinderea popularităţii „tinerilor elţinişti”, dar, în ce priveşte omul de rând, aşa şi nu reuşise să facă nimic pentru el, în schimb ea s-a ales cu vile la Rubliovka şi în Spania, cu acţiuni ale monopolurilor resurselor naturale şi cu o agenţie de turism în Moscova.

– Tăticule, vreau şi eu un autograf… – spuse cu alint Oksana. – Îmi permiţi?

– De-te, – încuviinţă Diomid Diomidovici.

Soţia îşi trecu îndemânatic căţeluşa Gherda de pe genunchi la piept şi, legănându-şi graţios coapsele, se îndreptă spre o măsuţă rotundă ce stătea retrasă în adâncul sălii, unde Balan semna cărţi pentru solicitanţi.

– Ai băgat de seamă, Diomidâci, că Rusia este cuprinsă de o adevărată epidemie a scriitorimii? – remarcă acid Vavilonski. – Azi, scriu cu toţii – politicieni, staruri sportive şi de estradă, prostituatele, soţiile oligarhilor, homosexualii… Cum ar putea fi explicată asta  sub aspect psihiatric?

Între timp, lângă pian apăru orchestra de jazz şi unii deja prinseră a dansa.

– E o încercare de a se elibera de complexul inferiorităţii, – răspunse Speşniov, reţinând cu coada ochiului că Mowgli îşi lăsă soţia, îndreptându-se spre Janna, fofilându-se abil printre dansatori. – În adâncul sufletului său fiecare e conştient că talentul adevărat i se dă doar scriitorului, pictorului, compozitorului… Astfel că omul de succes contemporan mai doreşte să dovedească lumii că ar fi şi talentat. Prietenul meu Anton Cighiri, ce părea să aibă un viitor de medic de înaltă clasă, mai să abandoneze studiile la anul trei, de cum îi fuseseră publicate primele povestiri…

– Cighiri! – rosti Vavilonski, lăsându-se pe speteaza scaunului. – Prozator minunat, îi citeam povestirile încă pe timpul când eram în industria petrolieră. Seamănă la stil cu Kazakov.

Pe lângă capitalul său fabulos, pasiunea pentru băutură şi corpolenţa impresionantă, Boris Lazarevici avea una din cele mai valoroase biblioteci din întreaga ţară.

– Kazakov ce ajunsese un beţiv şi pieri, – făcu din cap Vavilonski. – Dar ce se aude despre Cighiri?

– Locuieşte în casa lui de vacanţă, face tâmplărie… De mai mulţi ani, în viaţa asta nouă, aproape că nu ne mai întâlnim…

– Rusia niciodată nu şi-a ocrotit talentele… După un alt păhăruţ dat peste cap, oligarhul se învioră: – Ia fii atent, Diomidovici, la tinerele noastre doamne: dacă una din ele e cu căţelul în braţe, înseamnă că, gata, s-a rezolvat, închingându-şi milionarul; iar cele fără căţel se află în plină vânătoare de răpitoare… – izbucni în hohote de râs Vavilonski.

Speşniov îşi văzu soaţa la marginea ringului de dans, stând în faţa lui Mowgli; stripteseurul arăta rugător, pândaci, pe când Oksana, pierdută, o strângea la piept pe Gherda şi cartea primită de la Janna Balan, retrăgându-şi cotul de care intenţiona să o prindă interlocutorul, părându-se că este gata să izbucnească în plâns. Scena se încheie când Mowgli o luă prevenitor de talie cu mâna sa smolită ce avea degetele în briliante scânteietoare şi ei alunecară în dans pe parchet.

– Eu nu mi-aş încredinţa soţia harmăsarului ăsta, – remarcă Vavilonski, golind paharul.

O transpiraţie fierbinte îl broboni instantaneu pe Diomid Diomidovici şi, ştergându-şi fruntea cu batista, el deja nu mai vedea nimic înaintea sa, decât minunata, trebuie să spunem, pereche, periodic ascunsă de ceilalţi dansatori. Pe cât putea, Oksana se ţinea la distanţă de corpul partenerului, păstrând-i „spaţiul vital” căţeluşei sale, însă Mowgli o ţinea strâns, aproape, bineînţeles că trupurile li se atingeau, acolo, mai jos, se declanşase spectacolul tainic al comunicării lor prihănite, ceea ce o făcu pe Oksana să se îmbujoreze şi, pierzându-se, probabil, cu firea, ea îşi trecu palma mică de pe umărul de voinic al lui Mowgli pe grumazul său dezgolit de care atârna un lanţ masiv de aur… Şi lui Speşniov îi veni în cap gândul că, probabil, tânăra soţie este rece în pat doar cu el unul, şi, cu mâna tremurătoare, Diomid Diomidovici îşi turnă vodcă în pahar.

– Da’ dumitale unde te uiţi?! – îl admonestă blănăreasa Anghelina Bondari. – Sunteţi bărbat în toată firea!

Sărind de pe scaun şi dând la o parte din mers dansatorii, ea îşi recuperă curând soţul stripteseur, lipindu-se de el într-un blues languros.

Oksana reveni la loc cu o înfăţişarea de şcolăriţă care a greşit.

„O săptămână de arest la domiciliu. Cel puţin”, – se gândi răzbunător Diomid Diomidovici, hotărând să treacă discret peste incidentul neplăcut.

– Cu ce ne-a mai fericit noua noastră scriitoare? – se interesă vesel Vavilonski, întinzând mâna după cartea Oksanei. Deschizând-o, el citi cu voce tare fraza de început a romanului: „Suna telefonul”. Domnilor, „suna telefonul”! – izbucni el într-un hohot subţire de râs. Ce drăguţ! Janna noastră e leit urmaşa Verei Iosifovna Turkina din proza lui Cehov căreia mintea i se cocea cu adevărat. Dar ce are-a face? Contează că e în floare marasmul!

Oksana stătea cuminte ca un şoricel, din când în când sorbind din şampanie. Speşniov se gândi să-i demonstreze ţoapei de Bondari, dar şi tuturor celorlalţi, dreptul său de a dansa cu Oksana, numai că blestemaţii pantofi îl strângeau insuportabil.

– Doamnelor şi domnilor! – reveni Stanislav Havkin. – Cutezaţi, creaţi, nu vă jenaţi să vă puneţi în evidenţă talentele!

Ţocăind cu tocurile lor subţiri, în sală apăru un stol de modele cu trupuri bălaie, pe care le mâna, jucăuş, cu o vărguţă, ca pe nişte gâşte, un pictor băftos, Vitali Lvovici Şlâkov, participant permanent la întrunirile şi petrecerile de societate. El fusese deja de vreo două ori internat în clinica lui Speşniov, trecând terapii de reabilitare, deoarece era prea vlăguit de genul slab. Îmbrăcat într-o bluză ce stătea liber pe corp, bine făcut şi uşor în mişcări, el le ajuta oaspeţilor să-şi dezvăluie talentul de pictori (să coloreze cu vopsele speciale un model nud) şi de sculptori (să acopere acest model întins pe masă cu caviar, roade ale mării şi verdeaţă).

Într-un colţ mai îndepărtat, o mică gloată de musafiri făcură roată în jurul bardului şi huliganului Artiom Veriovkin, ascultând melodiile lui obscene; alţii urmăreau evoluţia  celebrei stripteuse Izida, cunoscută în Moscova toată, trecută în Guiness Book pentru capacitatea sa unică de a înghiţi cu vaginul bile de ping-pong, pe care apoi le lăsa să cadă şi să ţăcănească pe capacul pianului cu coadă. Perechi ameţite, dar şi amatorii de a juca la ruletă sau la aparatele automate, s-au  tot răspândit prin spaţiile palatului în căutarea distracţiilor; „Fabricatele” lui Mişa Feldman porniră tainica lor vânătoare…

– Din câte se pare, m-am cam îmbătat! – remarcă Vavilonski, transpirat şi cu obrajii rumeni, întorcându-se spre Diomid Diomidovici. – Doctore Speşniov, ştii de ce te-am invitat eu? Să ai grijă să nu mă îmbăt! Pentru ce crezi tu că te plătesc?!

Atare imprevizibile explozii de bădărănie ale oligarhului îi erau cunoscute lui Diomid Diomidovici, şi el, ca medic de familie ce era, se vedea nevoit să le suporte. Însă astăzi, în prezenţa Oksanei, se simţi jignit ca niciodată. În semn de protest, apăsă încrâncenat cu vârful unui pantof peste staiful celuilalt pantof, în fine descălţându-şi sub masă blestematul cadou al lui Vavilonski, răsuflând uşurat şi mişcându-şi degetele înţepenite.

 

SHOPPING FĂRĂ FRONTIERE

 

– Oricât ar părea de paradoxal, sub aspect psihologic sărăcia e o stare mult mai normală, decât belşugul, – divaga Vavilonski, aşezându-se greoi alături de Speşniov în „Hammer”-ul său ce înainta agresiv pe străzile supraaglomerate de transport. În faţă, pe dreapta şoferului, lucea capul ras al şefului pazei personale a oligarhului, alţi doi bodyguarzi stând la spatele stăpânului, ceilalţi tăinuindu-se în jeepul de însoţire. – Nu trebuie să aspirăm la bogăţie, prietene Diomid. Oamenii de rând trebuie să aibă faţă de bogătani aceeaşi atitudine, ca faţă de cerşetori.

– Anume aşa procedez şi eu, – răspunse în glumă Speşniov, atins de atare didacticism.

Oligarhul pufni nemulţumit.

– O faci pe şmecherul, Diomid Diomidovici! – ameninţă el medicul cu degetul său bine îngrijit. – În primul rând, tu deja ai adunat ceva capital, plus că nu eşti un „om de rând”… Secundo, parcă eu nu văd cum te rupi spre cercul celor aleşi?...

Aceasta era o nouă lipsă de tact din partea lui Boris Lazarevici, cu care însă Speşniov trebuia să se împace.

– Frăţâne, te văd de parcă ai fi transparent! – se declanşă vesel Vavilonski, bătându-l pe umăr pe Diomid Diomidovici.

„Şi eu la fel”, – se gândi cu superioritate de profesionist Speşniov.

Pe lângă înclinarea-i spre alcoolism, Boris Lazarevici suferea de monofobie, iar în timpul acutizării bolii nu putea să rămână de unul singur. De cele mai multe ori asta se întâmpla de fiecare dată, când era scos din beţie. Însă mulţimea de angajaţi care înconjurau oligarhul nu-l puteau salva de atare stare, deoarece Vavilonski, cunoscând psihologia de lacheu (bunul boier nu este respectat, pentru că nimeni nu se teme de el), nu-şi alinta cu atenţiile nici servitorii, nici paznicii. Cu excepţia fidelei sale Dinazaura. În ce priveşte prezenţa lui Speşniov, se părea că însuşi cuvântul „medic” avea asupra oligarhului un efect benefic. Anume din acest considerent Vavilonski îl şi apropiase pe Diomid Diomidovici, luându-l la întruniri şi petreceri de societate.

Cea de azi era pentru rechinii businessului, numindu-se „Shopping fără frontiere”, având loc în cel mai spaţios pavilion al fostei expoziţii a realizărilor agriculturii sovietice. Sub cerul liber, în spaţii amenajate în mod special, avea loc vânzare-cumpărare de avioane, helicoptere şi iahturi, iar în încăperea vastă erau expuse minunate automobile lucitoare, motociclete puternice, arme de vânătoare unice în felul lor şi alte mărfuri – începând cu jucăriile de pluş la preţ de 8-10 mii de dolari bucata, până la patul din secolul trecut al ţarului, propus pentru 143 de mii de euro, pe care acum stătea întinsă languros o duduie cu sânii de silicon îmbietori.

Doamnele „îşi plimbau” toaletele scumpe, podoabele şi căţeii, salutându-se înde ele cu afecţiune jucată. Bărbaţii se întreceau în scumpetea şi originalitatea cumpărăturilor (unul din ei a dat un milion pentru posibila legătură telefonică celulară eternă şi nelimitată), după toţi ăştia umblând cu camerele lor de filmat şi de fotografiat reporterii.

Cumpărătura pe care o făcuse Vavilonski adună în jurul său o mulţime de ziarişti, de-a dreptul exaltaţi de curiozitatea-le profesională. Pentru ce oare a procurat oligarhul un disc de automobil bătut cu diamante, dând pe el un milion de dolari?

– Fără comentarii, – făcu Boris Lazarevici, surâzând enigmatic, descotorosindu-se de reprezentanţii presei.

Iar când stătea cu Speşniov într-o cabină confortabilă a restaurantului, situat între etajele pavilionului expoziţional, bând coniac scump şi mâncând din roadele exotice de mare, el explică:

– Această cumpărătură idioată, fără sens, poate să-mi aducă mai multe dividende, decât o afacere comercială profitabilă.

Şi Speşniov pricepu: Boris Lazarevici ţine să pluseze imaginii sale de miliardar, bibliofil şi mecenat un aer enigmatic. Pe măsură ce doctorul se îmbăta, în firea lui revenea (precum se mai întâmplase şi alte dăţi) un sentiment de afecţiune şi ataşament irezistibil faţă de Boris Lazarevici, pentru că acesta îl apropiase şi parcă îl ocrotea.

Oligarhul, ca şi cum ghicindu-i gândurile de supuşenie benevolă, se interesă ironic:

– Spune-mi, prietene fidel Diomid, tu chiar ai vrea să locuieşti în „Oraşul Soarelui”?

– Este vorba de noua dumneavoastră localitate de la şoseaua Noua Rigă?… – preciză Speşniov. – Sau întrebarea trebuie luată într-un sens mai larg?

– Şi una, şi alta, – răspunse Vavilonski, privind medicul prin cristalul paharului.

Diomid Diomidovici ridică indecis din umeri:

– Totul va depinde de starea mea financiară.

– O, fratele meu, asta încă nu înseamnă totul! – replică Boris Lazarevici. – Nu e deloc simplu să nimereşti în cercul nostru. Poţi fi devorat doar pentru simpla intenţie… Rândurile sunt strânse şi toţi veghează atent să nu se strecoare cumva intruşii…

– Ştiu.

Deja cu ochii uşor tulburi, Vavilonski îl privi scrutător pe Speşniov:

– Contezi pe mine?

– Într-o anumită măsură, – recunoscu Diomid Diomidovici.

– Eşti un tâmpit! În ce mă priveşte, nu-ţi fă iluzii, fidelul meu Diomid! – o dădu deschis în sincerităţi oligarhul. – De mai multă vreme, în orice situaţie, eu procedez ca un comerciant, adică din punctul de vedere al câştigului! Dacă mi-i convenabil ca tu să locuieşti alături şi să mă scoţi din depresii – înseamnă că vei locui în „Oraşul Soarelui”! Iar dacă subalternul meu devine prea deştept şi de sine stătător – îl eliberez! Dacă un companion prinde a trage plapuma spre sine, îl trădez! Dacă un concurent îmi ameninţă afacerile, mă achit cu el fără ceremonii! Un shopping fără frontiere, iată ce înseamnă viaţa oligarhului… Dragostea, prietenia, sentimentele de rudenie – toate astea trebuie uitate, odată ce ai întrat în marele business. Poţi pune la cale cu fratele tău o afacere convenabilă, dar să arzi. Te laşi pe mâna unei femei, şi falimentul ţi-i asigurat. Ţi s-a făcut milă de cel ce se îneacă, şi te îneci tu.

– Iese că trăiţi nu conform conştiinţei curate şi recunoaşteţi asta, – diagnostică precaut Speşniov. – Oare nu de aici pornesc depresiile şi celelalte suferinţe sufleteşti, cu care ne luptăm în doi?

– Pe dracu… Problema e că, de la o vreme, toate astea îmi produc o… o plăcere ticăloasă… conştiinţa… – se strâmbă Vavilonski, – conştiinţa e privilegiul săracilor.