Mihail VAKULOVSKI

 Bv – Dardanele - Troia – Pergamum – Kuşadasi – Efes – Milet – Pamukkale – Istanbul - Bv

 

 28.12.2008

Dintr-un autocar la Kuşadasi-Istanbul s-au făcut... patru, dar noi ne-am luat bilete (prea) din timp şi am ajuns la locul de pornire cu două ore înainte, aşa că – logic – am intrat în autocarul number one. Însă nr. 1 doar ca număr, că – altfel – n-am prea nimerit-o, nici cu ghidul (în comparaţie cu asta ghidul de la excursia de la Barcelona era un geniu!), nici – vai – cu muzica (noroc că nu mi-am uitat MP4-ul, l-am luat pe-al lu’ frate-meu, care se încarcă şi direct de la priză, nu neapărat de la comp), dar nici cu şoferii, se pare, aşa că am ajuns ultimii la hotel, apoi taman noi n-am încăput în hotelul din program, aşa că în final am ajuns la... Otel Hamzukoy (şi asta după ce ieri toată ziua Doina a tînjit după coiul de bou din frigider). În rest – povestea cunoscută, ghidul a început să ne „5eurească” (denumire din vară), doar că nu pentru obiective turistice (ca-n vară), începînd cu o 2eurire de căciulă pentru m(it)uirea vameşilor bulgari (şi turci?), ca să ne lase să trecem mai repede (am stat 2 ore şi 45 de min. cu mită cu tot). Bulgaria azi a fost pusta nimănui, în toată ţara am văzut doar vreo doi ciobani, iar clădirile şi drumurile parcă-s din filmele de după război, România e mult, mult peste ei, te miri sincer cum au putut să fie acceptaţi în UE, da’ Stoicikov cu „mamaliciki” a’ lui a fost penibilisimus. Dar (uneori) răul e spre bine, cum se ştie, altfel ghidu’ a hotărît să scape mai rpd de noi (ca-n vară ghidul de la Brcln), aşa că ne-a dus pe la Edirne (Adrianopol) – azi, nu în ultima zi, cum prevedea programul, cînd nu vom mai vedea nimic – şi ziua plată a căpătat sens, vizitînd moscheea Selimiye, apogeul carierei lui Sinan, cel mai tare arhitrect al lor, contemporan cu Michelangelo, care a construit-o la 85 de ani, după o viaţă de experienţă şi muncă de arhitectură otomană. O catedrală super, mai ales că am ajuns la apus şi cele 4 minarete parcă erau luminate de (semi)lună, f. impresionant.

 29.12.2008

Strîmtoarea Dardanele nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte, e incomparabil mai interesantă dacă n-o vezi şi citeşti despre ea că uneşte (sau separă) Europa de Asia şi că Leander o traversa înot ca să şi-o tragă cu Hero, care era pe cealaltă parte, şi asta... pînă la moarte, că l-a prins o furtună şi s-a dus la fund. Aseară a fost un cutremur puternic, m-am trezit – exact la 1,00 – de la cutremurul de la malul mării, care zgîlţîia Hamzakoy. Pe-aici poţi să cumperi chestii cu lei ro, „Ceauşescu money”, cică, exact ca şi-n Bulgaria, la Kaşkaval, un local de la graniţa cu Turcia, unde toţi ştiau româneşte, meniul de pe perete fiind tot în română – fără greşeli! – şi unde am plătit în ron. OK, era tot Bulgaria, vasul pentru ulei de pe masă fiind înfăşurat cu hîrtie igienică, iar la WC nu era apă...

            Chiar dacă n-ai citit Iliada şi Odiseea, Troia ar trebui să-ţi pară unică, de fapt acum lumea se poate agăţa de filmul cu Brad Pitt, ca perechea care se certau pe faza asta: „Astea E zidurile din filmul ăla pe care l-am văzut noi, Adriane?” – „Da, iubito” – „Nu E zidurile alea, Adriane, nu se poate să fie zidurile alea!”. Calul troian e – clar – vedeta, dar rămăşiţe din zidurile celor nouă oraşe Troia suprapuse – printre care şi un teatru – te fac să cam uiţi de noţiunea timpului (noi, deşi am ajuns cu 10 min. înainte de termenul la care trebuia să ne întoarcem, a trebuit să alergăm după autocarul care pur şi simplu a fost mutat la vreo 900 de metri mai încolo, pentru cei care n-au vrut să intre în Troia, c-au văzut filmul >:). Acum mergem spre Pergamum, unde s-a inventat pergamentul, biblioteca de acolo avînd atunci 200.000 de cărţi scrise pe piele de animale, vreau să văd ce-a mai rămas din Templul Atenei, castelele, bazilica roşie, muzeul de arheologie şi să citesc „Nu mă lăsa în urmă, umbră” (la Troia am citit „Paşii taţilor noştri”).

            Pentru Pergamum am avut doar 30 min., aşa că ne-am mişcat pe acropolă doar cu mers (foarte) sportiv. Cel mai fain şi mai impresionant e teatrul, f. mare şi f. abrupt, dar şi ruinele anticei citadele-s atractive, altarul, statuia (fără cap a) lui Traian (i-am împrumutat capul meu pt 2 poze)...

            Din păcate, pe turcaleţi îi doare-n başcheţi de vechiul Pergam, toate-s lăsate de izbelişte în voia sorţii şi o să ţină exact cît o să vrea Allah, doar teatrul e într-o stare bună, de pe restul curg... pietrele şi peticele... Nu e de mirare, atîta timp cît oraşul contemporan arată şi mai jalnic, ruinele dinainte de Hristos avînd mult, mult mai multă personalitate.

            Ghida e o scorpie sinistră – nu mai e loc de îndoieli (cum a zis ieşeanul – am citit-o din piaţa Victoriei), nici nu mai contează că e f. proastă şi că transpiră cînd citeşte (greu cu „anchitităţile”), în loc să povestească buchiseşte la propriu, schimonosind cuvintele în continuu şi schimbînd sunetele cum fac dactilografele cu literele, nu mai are nici o importanţă că nu termină frazele şi că n-are nici o etică – şi nici îndemînare – profesională, ci e sub nivelul mării şi ca om. Unui turist i s-a făcut f. rău, i-a izbucnit sîngele pe nas şi s-a schimbat la faţă de durere, i-au pus şerveţele în nări să-i oprească sîngerarea şi am rugat-o să oprească la o farmacie, dar am ieşit din oraş şi n-a oprit, apoi am insistat să oprească la un spital, se îngroşase „gluma”, dar am mai mers multă vreme pînă am ajuns – întîmplător – o salvare, într-un sat în care nu era nici un medic, doar... şoferul. În acest timp tipa făcea mişto scabros pe seama bolnavului şi ochi dulci şoferului, dar nu merită nici măcar cerneala asta neagră pe care o înşir pe foaia asta albă (aşa am scris, că nu ne-am luat laptopul de data asta), aşa că – ţac-pac – gata cu „doamna ghidă Ioana”, pa-ram-pam-pam.

            Hotelul e super, exact pe malul mării Egee, Derici se numeşte şi nu e chiar de 4 stele „româneşti”, dar e fain, chiar dacă am nimerit o cameră cu geamurile... nu spre mare, dar cît o să stăm în cameră? Am făcut deja o tură prin Kuşadasi, noaptea, pe malul mării, vom avea ce vedea ziua, noaptea îmi aminteşte de oraşele de pe Coasta de Azur (în afară de Monaco, of course – Nisa, Cannes), dar ce e de fapt Kuşadasi vom vedea mîine-poimîine.

 31 decembrie 2008

Abia ne-am întors din Kuşadasi, rupţi de oboseală, mai ales că aseară, după ce ne-am adunat din călătorii, noi doi ne-am mai plimbat prin Kuşadasi-hui-sasi – şi a fost o zi nebună-nebună, cu mult turism cultural-istoric şi cu ghi(n)da sărită complet de pe fix, dar pusă la punct, mai întîi faţă-n faţă, apoi pe găşti, apoi – colectiv, cînd ne-a cărat la un magazin de bijuterii în care trebuia să intrăm obligatoriu, deşi întîrziam la Milet, că aşa s-a înţeles ea cu compania parteneră Moia Tur, iar noi am spus că am dat banu’ la Omnia şi că avem programul nostru, nu al lui Muia Tur şi n-a coborît nici unul din autobuz (adică doar ea şi doi iubiţi, care au întîrziat la mormîntul sf. Ioan şi nu ştiau ce se întîmplă).

  EFESul e inedit, mult mai bine păstrat decît PERGAMUMul (care nu e îngrijit deloc-deloc), cu teatru (ăla mare) la fel de impresionant, parcă mai interesant şi decît TROIA (mai cunoscută, însă, datorită lui Homer). Ca şi în alte locuri antice, cel mai măreţ & sobru e teatrul, doar că în Efes e şi un „teatru mic”, Odeon, şi Marele Teatru, care are o capacitate de 25 000 de locuri, aici avînd loc şi în prezent un festival anual. Cei mai mulţi turişti însă se opresc la Biblioteca Celsus (mă uit pe poze şi-mi dau seama că mulţi dintre ei au intrat pentru prima oară într-o bibliotecă), care e şi pe coperta albumului Efes - în limba română – pe care ni l-am cumpărat la ieşire. Chiar lîngă bibliotecă e un bordel şi se povesteşte că era o legătură directă dintre bibliotecă şi bordel, spre care e o talpă în drumul de marmură pe post de săgeată care indică drumul spre casa de toleranţă. În bordel s-a găsit o statuetă de lut ars a lui Bes, zeul fertilităţii, care cică e pe cale de a deveni un simbol pentru Efes. Statuia e primitivă, dar mai mult decît sugestivă – e un nea pitic cu pula-n erecţie, care e mai mare decît el. L-am văzut în mai multe magazine, dar e prea urît parcă să mi-l iau... dar mă mai gîndesc... Super mişto e şi toaleta publică, pe unde se plimba o pisică, toaletă cu loc pentru cînticaci, mult mai modernă decît multe WC-uri publice din multe oraşe contemporane (unde există). Observaţie generală: în orice excursie la WC-ul "F" e mereu coadă (şi se plîng că-i mizerie), iar la "B" întotdeauna e liber - d'aia, dar poate şi pentru că e şi curat, f. multe "f" intră la "B". Efesul pare cel mai credibil oraş antic, plimbîndu-te printre ruinele sitului chiar simţi că eşti într-un oraş în care au trăit oameni, au mîncat, s-au căcat, au citit, s-au futut, s-au spălat, au fost la teatru, la bibliotecă, au crezut în ceva, au luptat pentru ceva, au făcut sport, au fost înţelepţi, curajoşi, cutezători, au trăit, au îngrijit morminte şi au murit, n-au trăit degeaba, degeaba au murit.

            După Efes am intrat în Casa Fecioarei Maria, unde e o linişte perfectă, nu-n casă (unde cîntă şoptit două călugăriţe), ci în părculeţul-ogradă, cu Statuia Sfintei Fecioare Maria din Măslini şi cu fîntînile din care i-am luat mamei o sticlă de apă. Se zice că apa din aceste izvoare e tămăduitoare şi miraculoasă. În drum e şi o statuie înaltă a Mariei, doar că e mai kitschoasă şi cam... comercială, amintindu-mi de Isus-ul din Cetatea Rîşnov, adus după ce cetatea devenise semi-particulară. Aşa cum n-am reuşit s-o convingem pe ghidă să vizităm Muzeul de Arheologie din Pergam, se pare că nici la Efes n-am fost mai convingători, aşa că n-am mai ajuns nici la Muzeul din Seljuk, unde ţineam s-o văd pe Artemis, zeiţa cu mai multe şiruri de ţîţe, dar n-am ajuns nici la Templul zeiţei Artemis, unde aveau loc orgii în cinstea ei, cult preluat – fireşte – şi de către romani, băieţi deştepţi care au distrus doar ce era naşpa şi au acceptat şi adoptat ce era frumos şi util. Din Templul lui Artemis a rămas doar o coloană, i-am făcut poze de la mormîntul sf. Ioan, o coloană solitară care marchează locul unde s-a aflat una din cele şapte minuni ale lumii antice, de 4 ori mai mare decît Panteonul. De la Mormîntul sf. Ioan din Cetatea Mormîntului sf. Ioan se vede o cetate foarte bine păstrată care nu se vizitează.

            La colonia antică MILET cel mai bine păstrat e tot teatrul, despre care se spune că e cel mai impresionant din cele 200 de teatre greco-romane din Turcia. F. bine conservate sînt şi băile, f. multe, cu ziduri înalte şi groase, ca nişte celule de puşcărie, mai largi, totuşi... De la Milet ne-am luat şirul de elefănţei cu ochiul albastru (ochiul lui Allah?), simbol care spune: „chiar dacă ai gînduri rele – ochiul ăsta te veghează şi mă apără şi n-o să-ţi iasă nimic”, super simbol, de care i-am luat şi lui frate-meu, şi mamei, lui Sandu – elefanţi ca ai mei (doar că de la mare la mic), mamei – un covoraş de care atîrnă ochiul care te apără de gînduri şi intenţii rele.

 1 ianuarie 2009, Kuşadasi

Ieri am umblat hai-hui prin Kuşadasi („Insula Păsărilor”), pe jos, pe malul mării Egee, pînă la Insula Porumbelului, dominată de un Castel Bizantin excelent conservat, numit Castelul Piratului. Insula acum e legată de oraş printr-un cordon ombilical din beton, după portul-vamă de unde poţi să te duci o fugă pînă pe insula grecească Samos. Pe insulă, ca şi peste tot în Turcia, pisicile abia aşteaptă să te joci cu ele şi dacă le dai ceva de mîncare sar la mîncare ca animalele de pradă, de parcă n-au mai îmbucat ani de zile. Am prins o zi f. frumoasă, cu cer albastru ca ochiul lui Allah, cred că vom avea fotografii f. frumoase. După insula Porumbelului am fost pe Insula Şarpelui, mult mai sălbatică, închisă cu un gard de sîrmă, dar am intrat printr-o spărtură, un loc f. liniştit şi relaxant datorită muzicii valurilor mării şi a crengilor. Am încercat apa şi nu e prea rece, aproape că-ţi vine să intri în mare. De pe insula Şarpelui nu ne-am mai întors, ci am urcat pe dealul unde se vede imensa statuie a lui Ataturk („Tata turc”), doar că n-a ştiut nimeni să ne spună cum se ajunge la ea şi se pare că nici nu ştiau de existenţa acestei statui la ei în oraş, dar am văzut oraşul adevărat, în cartiere cu străduţe înguste şi baruri jegoase din care toţi beţivii îşi întorceau capetele k la comandă cînd treceai prin faţa bodegii lor scumpe şi dragi, cu pomi plini de mandarine şi portocale, coapte şi verzi, cu magazinaşe de tot felul, pînă am ieşit în zona comercială a oraşului, frumos amenajată, parcă din alt secol, cu bazarul şi magazinele din jurul lui, cetatea devenită hotel, maaaarea.

            Revelionul a fost OK, cu muzică live – bună - , a cîntat o trupă faină cu o vocalistă cu şcoală de canto & operă în spate, o blondă mişto la pian/clape, un tip la saxofon & alte instrumente suflătoare, altul la chitară şi unu’ la laptop (ăsta mînca hrăpăreţ, mai ceva decît pisicile, ciorbă din aia super puturoasă de burtă, cea mai puturoasă mîncare forever). A fost la un moment dat şi o dansatoare de-a lor, cam grasă şi cam bătrînă de care s-au bucurat moşii şi... babele, în frunte cu nea Costel, bolnavul cu şerveţele în nări, pe care ghida îl prefera mort, iar a doua zi l-a lăsat la Casa Fecioarei Maria şi s-a oprit doar după vreo 700 de metri, numai din cauza zbieretelor noastre, aşa că săracul Costel care cu o zi înainte sta întins şi nemişcat acum a făcut puţin cros (n-a trecut la maraton, dar a avut şanse). Apoi era să-l lase şi la statuia kitschoasă, adevărul e că şi le caută cu lumînarea; după ce i s-a întîmplat pînă acum, aseară a fost şutul revelionului, nu-i ajungea ringul de dans (o fi pe youtube?), a jucat-o – focos – şi pe ghida Ioana, şi pe cealaltă ghidă (blondă, sexoasă şi talentată, dar super profi), nu avea voie să bea, dar, vorba ieşeanului, „îl cam trădează faţă”, venea artistic mlădiindu-se cu spatele pînă la masă şi trăgea un pahar, apoi se întorcea iar la „ring”, ţopăind de parcă ar fi cules mandarine, apoi iar venea cu spatele şi tot aşa, hop şi-aşa a trecut Costel din 2008 în 2009. Deşi programul presupunea şi şampanie, n-a existat aşa ceva, noroc că la tombola mică am cîştigat taman noi sticla de şampanie, aşa că masa noastră a gustat şi „şampania” turcească (masă de vreo 25, fără pereche pt că „naşa”, doamna care ne-a dăruit o agendă-papirus cu ochiul albastru pe copertă „pentru că-mi sînteţi foarte dragi” a fost liberă ca pasărea-n zbor). Am băut doar cîteva pahare de vin negru sec, bun, n-a durut deloc capul (poate pt că nici măcar nu m-am ameţit), o aştept pe K să se trezească să ne ducem la o plimbare prin Oraşul Păsării, pe malul mării mai întîi!

 2 ianuarie 2009, pe drum, spre Istanbul

Pamukkale e un loc perfect pentru o plimbare relaxantă, ceva opus crosului pe care a trebuit să-l executăm noi, pentru că – deja firesc – pentru un oraş antic ni s-a dat tot atîta timp (sau chiar mai puţin) cît pentru un mîncat sau un pişat. N-am făcut o baie ca şi Cleopatra, în bazinul Cleopatrei, cu aburi calzi, la fundul căruia se văd coloane antice, ci am transpirat ca soldatul maratonist despre care a scris o piesă Caraman. Ideal pentru clătirea ochilor şi sufletului, miracolele naturale învecinîndu-se cu oraşul antic, în cîteva locuri bine conservat (că în Turcia nu are grijă nimeni de acest tezaur, în schimb intrarea e f. scumpă peste tot, era o pereche de profesori care au spus că aceste preţuri de intrare, cam cîte 15-20 de lire de căciulă, le-au dat peste cap călătoria – intrau cîte unul...). Ca şi-n alte situri, teatrul ar putea să facă faţă şi acum, fiind totodată mult mai falnic şi mai măreţ decît orice teatru contemporan (doar că cu scaune tari, cu care fundurile criticilor de teatru nu-s prea obişnuite). Dar minunea pentru care Pamukkale merită vizitat e natura, cascadele pietrificate de travertin alb, cu apă caldă, preferată de Cleopatra (cum care Cleopatra? Nici măcar în filmul porno n-ai văzut-o?), ape despre care se spune că întineresc şi înfrumuseţează, e şi o legendă despre o fată f. urîtă care s-a aruncat în gol, disperată că n-o lua nimeni de nevastă, doar că a căzut în apele astea care nu doar că i-au salvat viaţa, ci au făcut-o atît de frumoasă încît fiul sultanului care trecea prin zonă s-a îndrăgostit de ea şi i-a cerut mîna. Aici a întîrziat perechea de la Giurgiu, tot aşa, s-a pornit autocarul, dar a trebuit să se oprească, a venit mai întîi el şi doamna din faţă a glumit că e singur pentru că pe soţie-sa a îmbrîncit-o în ape ca să iasă mai tînără şi mai frumoasă.

 4 ianuarie 2009, dinspre Istanbul

Îmi protejez urechile şi sufletul de muzică turcească cu rock-ul din MP4, îndepărtîndu-ne de Istanbul. Nu se mai potriveşte piesa „Moi poezd edet v Stanbul /Ăto cool”, acum autocarul merge dinspre Istanbul, unde a fost într-adevăr cool (altfel decît pentru personajele fraţilor Presniakov), am avut o zi liberă şi am făcut ce-am vrut cu ea – ne-am trezit foarte de dimineaţă şi am împins pămîntul cu picioarele, cum zicea Vîsoţki. În cartea pe care am citit-o în călătorie, „Adevărata enciclopedie a prezentului (mic tratat pentru generaţia tatuaj)”, unul din autori povesteşte că pentru el unul din simbolurile Australiei e bumerangul, el şi-a luat unul, l-a aruncat, dar nu s-a mai întors, aşa cum nici el nu se va mai întoarce vreodată în Australia. Alt citat: „Partea proastă a excursiilor este că există şi alţi excursionişti” - se poate întîmpla şi aşa, dat o adevărată problemă poate fi ghidul, dar uneori şi şoferii. În Kuşadasi am aruncat şi eu un bumerang care nu s-a mai întors şi nici eu nu cred că mă voi mai întoarce. Un loc de vizitat, o dată în viaţă, dar dacă ai văzut restul lumii – poţi să vii şi vara la Kuşadasi, dacă ai fost iarna (sau invers). Dar Istanbulul are prea multe vrăji ca să nu-ţi doreşti să te mai întorci. F., f. multe de văzut, plăcut şi pentru plimbări, şi pentru cei care vor să-şi cumpere ceva – orice - , şi pentru cei pe care-i interesează istoria şi cultura, şi pentru cei care vor să cunoască altă lume, alt mod de viaţă, altfel de oameni, altă bucătărie, altceva. Pe mine m-a interesat să văd oraşul şi oraşul vechi, în primul rînd (la hotel erau 2 programe ru, unul super şi unul cu muzică ru de rahat, iar în oraş poţi găsi multe reviste – la zi – în rusă), am început cu Muzeul Sfînta Sofia (Ayasofya), palatul sultanilor Topkapi (cu harem cu tot), cisterna (cu cele două „meduze”), obeliscurile, fostul hipodrom, zidurile oraşului vechi, Moscheea Albastră şi alte moschei (pe din afară), a sultanului etc. Am ajuns şi la celălalt palat al sultanului, mai modern, mai dincoace, construit mai departe de centru, lîngă stadionul Beşiktaş, apoi am urcat cu funicularul pînă pe strada aia cu tramvaiul nostalgic, pe lîngă muzeul Galatasaray, turnul Galata, Podul Galata e mereu plin de pescari care prind şi vînd peşte (am prins unul care scotea un peşte din apă, dar mai mic decît ăla pe care l-am fotografiat la Kuşadasi), era deja noapte şi vapoarele de pe Bosfor şi Cornul de Aur lăsau lumini misterioase pe apă (abia aştept să văd fotografiile). Vaporaşele-bucătării de pe malul Cornului de Aur, care se legănau periculos, prăjeau peşte care atrăgea turiştii ca rusalcele. Am luat şi un kebab de la mama lui, şi un kumpir, o chestie foarte faină: un cartof f. mare, copt, apoi tăiat pe jumătate, cartoful din interior se mestecă cu unt şi caşcaval, apoi se combină cu porumb fiert, măsline, salată boeuf şi altele, la dorinţă. Puteam să nu intrăm prin cel mai mare bazar acoperit din lume, care aşa şi se numeşte – Grand Bazar? Cînd am ieşit din bazar, K nu s-a putut abţine să cumpere şi 3 scoici, care se vînd în stradă, gata gătite, umplute cu orez. Istanbulul înseamnă o combinaţie dintre asiatic şi european (unicul oraş care se întinde la propriu pe aceste două continente), între măreţia şi luxul străvechi şi jegul & ordinarul contemporan, între palate, moschei, cimitire, case nobile şi blocurile care stau să cadă la primul cutremur mai mare, făcute din topor, fără pic de bun gust, fără simţ artistic, blocuri brute, crăpate şi f. urîte, de la cel mai mare diamant din lume la scoici coapte (3 la o liră), între haremul sultanilor şi vînzătorii din bazar, disperaţi să-ţi vîndă – cu orice preţ – ceva...

            În comparaţie cu Kuşadasi, la Istambul nu umbli chiar zeci de km (adică pînă la hotel) cu cojile de mandarină în mînă (am avut mereu o pungă în rucsac), că nu găseşti nici cu forţele secrete turceşti un coş de gunoi (a, aici soldaţii umblă cu kalaşnikovuri, şi la muzee, şi-n palate, şi pe stradă!), pisicile-s la fel de multe şi de blînde, ca şi cîinii, f. flămînzi, dar mult mai zdraveni şi incomparabil mai „umani” decît cei din Bucureşti. În comparaţie cu Grecia, în Turcia siturile antice (mai mult greceşti şi romane decît turceşti) sînt lăsate în voia sorţii, nu au grijă deloc de ele (dar au preţuri f. mari la intrare), ’s cam păgîni, găseşti peste tot statui cu capetele rupte (artistic!), au dat cu var peste frescele şi mozaicurile din Muzeul Sf. Sofia, că erau... creştine, acum parţial redescoperite. Dar turcii mai au multe de descoperit (şi ce s-a descoperit poartă pecete străină lor), mai avem multe de văzut la Istanbul, bumerangul meu s-ar putea să se mai întoarcă pe Eminonu.

 

fotografii din călătoria prin Turcia,
aici: http://picasaweb.google.com/vakulovski/2812200804012009PrinTURCIA#
şi
aici: http://picasaweb.google.com/vakulovski/20090103PrinTURCIA2Istanbul#
şi
aici: http://picasaweb.google.ru/vakulovski/TURCIAPasariAnimale200812200901#