Mihail Vakulovski

Singurele colocvii cu ieşire la mare

 Exact în aceeaşi perioadă, acelaşi hotel („Tineretului”, vizavi de liceul M. Eminescu & revista Tomis, cu pescăruşi învîrtindu-se îngrijoraţi în geam) şi cred că chiar în aceeaşi cameră ca atunci cînd am fost lovit de cea mai îngrozitoare veste posibilă, atît de absurdă în mintea mea încît mai întîi am ţinut s-o „îmbărbătez” pe mama, apoi – deşi ştiam că vorbesc cu unchiu-meu – care la telefon seamănă cu tata – îi ziceam „tătelu”... „Nu, nu sînt... el... el... nu... mai e”... Chiar acum un pescăruş a aterizat pe becul de la 10 paşi (aerieni) şi a început să se tînguie, uitîndu-se fix... în obiectiv, un pescăruş artist. Atunci, cu 2 (sau 3...) ani în urmă... la un moment dat au început să zboare cîrduri de pescăruşi prin faţa geamului, foarte agitaţi şi croncănitori, nevermorind întruna, în cercuri-cercuri nervoase... apoi a fost acel telefon...

 Colocviile revistei Tomis, Constanţa, singura revistă cu ieşire la mare, ediţia a XIV-a. Redacţia – o echipă prietenoasă şi... artistică. Vasilievici arată exact ca atunci cînd l-am văzut prima oară, pe cînd intenţiona să-şi ia pseudonimul Eminovici, Mugur s-a mutat la Bucureşti şi n-a mai avut cine să joace (după el) rolul lui Ovidiu. Ieri dimineaţă m-am dus – prin piaţa Ovidiu, pe sub statuia lui Ovidiu – pe malul mării, am coborît pe faleză şi am lăsat muzica mării să-mi spele creierul de grijile cotidiene, mă şi gîndeam că singur pe malul mării te simţi cam ca şi pe munte şi că poţi să descrii asta, dar nu există nici o metodă prin care să poţi transmite un miros. Doar… cuvintele, tot cuvintele te mai pot ajuta, dar pentru asta şi interlocutorul trebuie să cunoască mirosul, altfel vorbele sau cuvintele tale rămîn doar vorbe/cuvinte. Mergeam pe coasta dalmaţiană din Croaţia în dreapta - mare, în stînga - munte, presărat de tufe pline de floricele galbene. Am deschis geamul să fac o poză şi maşina s-a umplit de un miros pe care nu-l cunoşteam, unic, incomparabil, un miros despre care pot să vorbesc doar cu Carmina, pentru că doar noi doi am simţit acel miros care nu poate fi descris prin nici o metodă, deşi… există. ’S la mare, cu ochii pe linia udă şi totodată aeriană a orizontului, dar mă surprind gîndindu-mă la munte şi chiar şi-n cartea pe care o citesc pe drum personajele urcă pe munte. Aproape că au ajuns în vîrf... Apoi m-am întîlnit cu Mitoş, care-şi căuta aparatul foto prin geantă, pe care şi-l uitase, de fapt, acasă, şi cu ceilalţi scriitori implicaţi în eveniment: Claudiu Komartin, care a luat premiul pentru poezie, Daniel Clinci, premiul pentru critică literară/eseu, Dan Mihuţ şi fiica lui care-i seamănă perfect, Alina Surduc, care a prezentat o expoziţie de fotografie şi a şi realizat una, cred, poetul Mircea Ţuglea, Ion Ţiţoiu, care a dăruit premianţilor cîte un tablou, redacţia Tomis, printre care i-am zărit pe Raluca Şerban, Valentin Ispas, Bogdan Papacostea, Mădălin Roşioru, Laura Luban şi alţii, sala chiar era plină-plină. Mitoş a înhăţat premiul pentru proză (unde a fost nominalizat şi frate-meu, scriitor român expulzat din România – aflu de la George că suedezii dau imediat cetăţenie suedeză tinerilor scriitori basarabeni, doar că... nu trebuie să ai cetăţenie română), eu am înşfăcat premiul pentru traducere, un premiu greu. Am cam fost răsfăţat la debut, ca scriitor, „Nemuritor în păpuşoi” fiind premiat de nea Soros dinainte de a fi editat, din manuscris, iar cartea a fost premiată de Uniunea Scriitorilor din Moldova (ţin minte şi acum acea premiere cu discuţii aprinse). Apoi poeziile din carte au intrat în antologii, au fost traduse, autorul lor a intrat în dicţionare, tata zicea că e oarecum nedrept ca o singură cărţulie să aibă atîta succes, chiar dacă a fost bine gîndită-pregătită-realizată-lansată... Ca traducător chiar am muncit ca un negru pe plantaţii, munca asta grea mi-a mîncat toată energia, timpul şi creativitatea în timpul traducerilor şi am tradus deja vreo... 10 cărţi (pe multe dintre ele – împreună cu frate-meu). Cînd traduci nu mai poţi face altceva, traducătorul în acţiune e un fel de sosie a scriitorului, e adevărat că am tradus doar de plăcere (cu excepţia de rigoare... aproape obligatorie), dar e un premiu muncit din greu, chiar mă bucur pentru el. Bogdan Papacostea, amfitrionul colocviilor Tomis, redactorul şef al revistei, a zis că premiul pentru traducere va fi înmînat de consilierul..., de fapt consilierul n-a putut veni şi l-a trimis pe adjunctul lui. Şi eu am zis că Sorokin, Harms şi Erofeev n-au putut să ajungă, dar... am venit eu după premiu. Cum am spus şi la muzeul de la malul mării, ăla cu o femeie goală în baie (mai e şi Miron Costin cu „Letopiseţul...” despre care se spune că-i, de fapt, „Letopizdeţ-ul”): Mulţumiri şi felicitări profesioniştilor de la Tomis!

 Bancul colocviilor:

Ion şi Vasile dorm în acelaşi pat. Vasile îi zice lui Ion: „Ioane, ce faci tu, măi, Ion?” Ion: „Laba”. V.: „şi simţi ceva?” I.: „Nu, nimic”. V.: „Şi atunci de ce nu-ţi faci ţie, măi, Ioane?”

 (În trenul Constanţa – Braşov au urcat foarte mulţi tineri care tot ziceau de Buşteni, cu o doamnă profesoară, probabil o mini-tabără de sfîrşit de săptămînă. Am intrat într-un compartiment gol, mi-am scos cartea în care din cei trei vagabonzi Dharma doar unul ajunge în vîrful muntelui şi m-am bucurat c-o să merg în ritmul în care personajele lui Kerouac coboară muntele şi trenul se împinge pe şine spre Braşov. Doar că în ultima clipă au năvălit în compartiment trei beţivi ordinari, zbierînd unul la altul că-s beţivi şi învinuindu-se de tot felul de ticăloşii, că s-au turnat unul pe altul, că unul dintre ei i-o suge lu’ şefu’, că se lasă penetrat de patron, că e un prost beţiv, „eşti tare prost, băi beţivule care eşti şi sugi pula lu’ Petrică”. „Toţi e beţivi, bă, toţi bea, bă pulă”, i-a răspuns ăla foarte prost şi beţiv, „ia să-l sun pe pulă ăla de Petrică şi să-i spun: Bă, mînca-mi-ai pulă, muie, bă”, urlă. Îl sună, îşi înmoaie vocea, care devine imediat supusă şi mieroasă: „Salut, te-am sunat şi eu să văd ce mai faci. Da, da, da, bine, da, am băut un pic, da, bine. Baftă”. Apoi, către ceilalţi doi beţivi: „Pe jegosu’ ăsta îl doare-n pulă, jigodia”. S-au mai înjurat, au înjurat liceenele care treceau prin faţa compartimentului, murdărindu-le îngrozitor, mă şi mir că băieţii care-s cu ele nu reacţionează nicicum, deşi se pupau pe hol. Dacă la vîrsta lor ni s-ar fi întîmplat nouă ceva de genu’ ăştia trei ar fi zburat după dinţi pe cîmpiile pline de maci de pe lîngă şine, ar fi ţîşnit pe fereastra de la WC şi ar fi rămas ca-n bancul ăla cu ce e însîngerat, de carne şi se mişcă pe pămînt – juma de cîine... În sfîrşit s-au cărat, după o oră şi 40, m-am uitat după ei şi am văzut cîrduri întregi de beţivi, clătinîndu-se din tren, coborînd ca un puroi din bancul ăla scîrbos al lui C.K. cu „unde e crustă e şi puroi”).

 (21 mai 2009, în trenul Constanţa – Braşov)

Fotografii de la eveniment, aici:

http://picasaweb.google.ro/vakulovski/ColocviileTomis20Mai2009#