Simona DĂNCILĂ

Un om

 

În oglindă sunt severă, luciferică, lumina albastră din spate şi lămîile galbene de pe dulap au ceva cosmic, părul bine strîns dă voie ochilor să sfredelească. Cerceii mari de sticlă mov conţin bucătăria în miniatură, bucătăria mea perfectă cu structuri hexagonale şi gresie piersicie – cine naiba se mai machiază ca mine, în bucătărie?! Sunt prea elegantă pentru o profesoară, prea închisă în imaginea asta şlefuită. Se cunoaşte că am fost crescută de călugăriţe... Trebuie să mă îndrăgostesc, ciudată idee, tocmai la patruzeci de ani să-mi vină, nu pentru că am fost crescută de călugăriţe într-o subdezvoltare carnală, ci fiindcă dimineaţa asta e atît de adîncă încît vreau să înot şi să ies la suprafaţă, mai sus decît aburul de cafea, mai sus decît parfumul zambilelor din bolul negru, mai sus decît însuşi parfumul meu... şi dintr-odată am gîndurile lungi. Lungi în trecut şi în viitor, ca nişte alge care simt dacă apa e rece sau caldă... şi vor apă caldă, caută curentul cald. Trebuie să mă îndrăgostesc – o spune rujul arzînd pe buze şi pereţii holului pictaţi cu fluturi şi pantofii gri cu fundă mov. Şi geanta pe care n-o uit niciodată, nicăieri. Pardesiul îmi face silueta perfectă, dar mă şi îmbătrîneşte un pic, parcă am mîini de ceară, mi le strecor în buzunare şi dau de batista desuetă de dantelă: trebuie să mă îndrăgostesc. E gîndul care mă ajută să ies pe uşă afară. De primul bărbat disponibil. Jur. Jur în modul ăla idiot şi complicat învăţat de la călugăriţe, care face ca jurămîntul să se răspîndească în tot corpul ca o otravă. Jur că o să-l venerez, Doamne-fereşte, nu ştiu de unde-mi vin prostiile astea, ies din bloc cu capul în jos, privind cu aviditate asfaltul. Îmi văd ciorapii cu model, cu vene, atît de frumoşi şi văd picioare de bărbaţi pe care nu vreau să-i privesc în faţă, jur să-l venerez!... Cum au putut să-mi deformeze mintea, deşi sunt sigură că ele noaptea, în cea mai mare taină, erau nişte desfrînate şi tot ce făceau cu atîta gravă pietate şi toată atitudinea solemnă şi gesturile impregnate de evlavie şi surîsurile de Madonă şi lustruirea sfeşnicelor, toate, toate erau destinate numai desfrînării. Şi obiectele sfinte, oh, nici nu vreau să mă gîndesc. Şi obiectele laice din care ele făceau obiecte sfinte, totul atît de încărcat, atît de încărcat... Şi aerul plin de viziuni... Relaţia cu Gelu îmi apare în toată grozăvia ei, nu era o relaţie ci doar un lanţ de fantezii de care îmi închipui că atîrnă el, dar, realist vorbind, el era complect liber şi neatîrnat, un ins preocupat numai de biroul lui pe care construieşte şi dărîmă castele de hîrţoage, de ciorba de la 14.00 şi de cafeaua de la 9.00. Ca să-l scot din indolenţă ar fi trebuit să fiu senzaţională, dar nu sunt senzaţională, mediocritatea mea se întinde pînă la a petrece după-amiezile în capot, sub ficus, mîncînd prăjituri. Din cauza asta e nevoie să mă îndrăgostesc odată, fie şi de Gelu. Fie. Mă opresc într-un mic gang şi scot telefonul, ştiu că detestă să fie deranjat la ora asta, mi-l închipui elegant şi sumbru studiind un dosar cu pixul în mînă şi mă autofascinez. „Ştiu că te deranjez, dar am probleme...” „Nu mă deranjezi, dar ştii că am de lucru pînă peste cap. Ce probleme ai?” „Soţul...” „Ce soţ? Ştiam că nu eşti căsătorită, ce naiba, totul e cu fundu-n sus astăzi?” „Ei bine, sunt căsătorită şi am un soţ oribil care îmi face probleme. Trebuie să divorţez de el neapărat şi m-am gîndit că tu, ca advocat, poţi să mă ajuţi.” „Da, sigur, da, eu pot, dar nu ştiam...” „E o brută, Gelu, crede-mă, nu-l mai suport.” „ Asta e de necrezut, depăşeşte orice imaginaţie, de ce nu mi-ai spus? De ce m-ai minţit?” „ Pentru că...” M-am smiorcăit de formă şi am închis. Fusesem senzaţională, fără îndoială, iar asta îl scosese pe Gelu din indolenţă, dar riscam să-l pierd pentru totdeauna. Şi nu-i uşor să pierzi un advocat care miroase mereu a intelectual fin, care conduce în scîrbă ca un mare actor, care nu se lasă ameţit de tîrfuliţe... Şi de ce nu? Lasă-l să creadă că sunt cea mai perversă femeie din lume şi nu doar o învăţătoare insipidă. Mă cuprinde o adevărată voluptate cînd mă gîndesc la un soţ jegos şi nesimţit pe care îl pot aduce în faţa domnului spilcuit care este Gelu, ţîşneşte atîta emoţie din antagonia asta încît mă opresc şi-mi cumpăr o îngheţată. Plutesc în aroma de vanilie în faţa vitrinei pline cu flori ca o junglă condensată şi totuşi nu e asta fericirea. Nu e asta fericirea. Îmi mai iau o îngheţată, nu e asta fericirea, intru şi îmi cumpăr orhidee, nu e asta fericirea. În sfîrşit, sună telefonul şi nu scap nimic pe jos. Gelu se forţează să fie calm şi distant. „Înţeleg că ai probleme, eşti într-o situaţie foarte proastă şi numai tu eşti de vină, în fine, vino cu el după-amiază la birou, îl fac să dea o declaraţie şi încerc să aranjez lucrurile.” „Azi, în după-amiaza asta de azi?”, mă bîlbîi eu. „Da, în după-amiaza asta de azi, n-ai spus că nu mai rezişti? Sau mai rezişti?” Glumele de genul ăsta mă scot din sărite, am răspuns că voi veni şi după ce am închis am început să miros din răsputeri orhideele. Mergeam şi le miroseam de parcă asta era tot ce aveam de făcut, singura grijă. Într-un sfîrşit le-am îndesat în plasă şi m-am uitat avidă împrejur. Unde să găsesc bruta aia de soţ? Teoretic există milioane de astfel de soţi dar practic nu vedeam nici unul, practic toţi păreau nişte îngeraşi şi-şi întorceau ruşinaţi şi stînjeniţi privirea cînd îi sfredeleam. Gara! Da, mi-am amintit că Gara e în reparaţie capitală şi că acolo lucrează deţinuţi, Doamne, ce bine că mi-a mai rămas un pic de minte! Merg pe jos ca să mă fortific pînă acolo şi să par puternică, musculoasă, băieţoasă chiar. Nu m-aş fi dat în lături să beau o bere, dar eram prea elegantă pentru aşa ceva, blestematul stigmat al călugăriei precoce îşi pusese amprenta asupra mea. Rochia neagră şi pardesiul subţire auriu mă făceau să transpir, se făcuse cald pe sub norii de sidef în care fermenta primăvara lăptoasă. Treceam prin voaluri aeriene care-mi umflau părul şi eşarfa fierbinte şi cînd mi-am văzut faţa dîrză intr-un parbriz nu m-am recunoscut. Gara era învăluită în pîclă şi praf, luminile galbene îi dădeau un aer de de epocă şi de război, grămezi de moloz se întindeau pînă la nebuloasa fumurie în care se auzeau bătăi de ciocan şi ecouri scurte şi dure făcute de umbrele frînte care munceau acolo. Puşcăriaşii. Jean-Valjanii cu figuri infernale, cu vîrste nepămîntene, cu umeri de piatră. Aveam frisoane, dar curajul nu mă părăsise, peronul rula cu mine tot mai aproape de ei, printre ei, apoi se opri brusc spre capătul grupului, acolo unde o matahală îşi sufleca mînecile cămăşii în carouri. Ei au voie să poarte cămăşi în carouri? Dar era chiar elegant, chiar bronzat ca un salvamar, chiar uman. Am mai făcut un pas dar el a apucat barosul şi a sfărîmat bordura chiar lîngă pantofii gri cu funde mov, acum destul de prăfuiţi dar încă extrem de eleganţi, ca ai unei mumii de soi. A ridicat din nou barosul şi m-am întrebat dacă o să-mi sfărîme picioarele şi o să trebuiască să mă tîrăsc înapoi acasă şi apoi tot restul vieţii...

- Înapoi, femeie! Nu vezi că se lucrează?

Vocea, unde Dumnezeu îmi era vocea, încercam s-o trag din burtă şi nu puteam. Şi mila stupidă din ochii lui, ca şi cum eu, EU şi nu el, aş fi fost condamnată la muncă silnică şi la toate grozăviile posibile.

- Dă, hai, dă! Am scrîşnit exasperată, dar m-am retras exact cînd el a vrut să mă îmbrîncească, să mă dea la o parte, şi, dezechilibrat, s-a sprijinit de coloana de care mă lipisem.

- Am o treabă cu dumneata.

- Ceva de lucru? Doar dacă ai bani să aranjăm cu Sluga. Şi dacă nu ţi-e frică să ieşi în oraş cu un...

- Nu, nu mi-e frică, nu te mai supraaprecia, i-am tăiat-o. Hai să aranjăm cu Sluga.

Purtam mereu o sumă de rezervă la mine şi am reuşit să-l învoiesc pentru cîteva ore şi asta numai pentru că „e om de cuvînt, ai noroc” aşa zisese Sluga. Cînd am ieşit dintre moloaze l-am luat de braţ şi am simţit instantaneu putoarea şi toată forţa refractară a corpului lipsit de orice sensibilitate. Cu atît mai bine, Gelu va fi cu adevărat şocat. Şi eu senzaţională. Omul mă privea cu luare-aminte şi la un moment dat mă obligă să mă opresc. „Ce trebuie să fac?” „ Nimic complicat, doar să te prefaci că eşti soţul meu, un soţ rău. O să te cinstesc...” „Mi-e foame în primul rînd.” „ Păi da, hai să mănînci întîi.” De fapt, era mai bine aşa, aveam o groază de mîncare care se strica în frigider şi apoi nu vroiam să mă prezint cu un soţ hămesit, face firmă proastă. Pe holul cu fluturi omul dă să se descalţe ca unul care intră în basm, dar îi spun că nu e nevoie. Doamne, îmi dau seama că toate scaunele mele sunt mici ca de păpuşă, îl aleg pe cel mai rezistent şi-l pun pe soţ la masă. Îmi dau pardesiul jos, îmi pun papucii şi încălzesc tot ce poate fi încălzit. Puşcăriaşul toarnă în el fără nici o regulă, dar treptat se relaxează. „E bun totul, mulţumesc. Pot să fac o baie?” O baie! Asta nu intra în calculele mele, îl vreau jegos. Mint că am robinetele stricate. Ştie că mint, dar nu ştie de ce. Sau, poate,... „Măcar să mă spăl pe mîini.” Îi arăt chiuveta drăguţă de sticlă din bucătărie şi săpunelul cu aromă de căpşuni. În timp ce se spală storcind săpunelul îl sun pe Gelu şi îl anunţ că venim. Aş vrea să mă schimb, dar mi-e frică să-l las singur.

- Ţigări aveţi?

- Nu, mint eu.

Am cîteva pachete de colecţie, dar ar fi culmea să i le dau.

- Măcar una?

- Nu, nu fumez.

- Nici eu.

Îmi trebuie timp să înţeleg asta. Timp şi aer pe care-l sorb cu gura căscată. El se îndreaptă spre uşă. „Hai să terminăm odată. Drăguţi pereţi, pereţi de Rai...” Îmi pun alţi pantofi, îmi schimb eşarfa şi pornim. Pe stradă îl iau de braţ cu acelaşi rezultat negativ. „Ce trebuie să fac?” „Să zici că eşti soţul meu şi că nu vrei să divorţezi, să nu accepţi să dai nici o declaraţie, să fii cît se poate de încăpăţînat.” Nu ştiu de ce mi se înmoaie picioarele. El simte şi mă susţine – nu, ăsta nu e soţul bestial de care am nevoie, mi-e frică să nu se dea de gol. „Dacă totul merge bine îţi dau 100 de euro”, îi spun ferm. Tace, posac, şi nu-mi dau seama dacă sume e prea mică sau prea mare. Intrăm în biroul cu tablouaşe sepia. Gelu poartă un costum cu adîncimi ultramarine în care pare foarte înalt şi dichisit, ţine capul sus şi ne pofteşte să luăm loc.

- Înţeleg că vreţi să divorţaţi?

- Tîrfa proastă aşa ar merita...

Eu şi Gelu strîngem civilizat din dinţi, dar eu chiar mă simt atinsă la o coardă pe care nu ştiam că o am. Îmi vine să mă pipăi, să mă autodescopăr.

- Nimic mai simplu, aveţi aici un formular...

Insul smulge formularul, îl face ghem şi-l aruncă jos. Joacă mai bine decît m-am aşteptat, aproape îl admir.

- Mi-a promis că-mi dă bani şi jumate din apartament, altfel nu pupă divorţ. Întîi actele pe apartament şi banii. Acum! urlă el fără să falseze.

Gelu capătă privirea aia de şoarece care caută o gaură în decor. Sunt aproape sigură că l-am pierdut şi, în indignarea mea arzătoare îi trag o palma jegosului,... dar palma nu se lipeşte de obrazul neras, el mi-a prins mîna din zbor şi smucindu-mă în sus, întunecat de tot la chip, mîrîie:

- Hai acasă.

Îl urmez, de-abia aştept să scap de el. Îşi joacă rolul nenorocit şi pe stradă, cu iritantă intensitate. După ce dăm colţul îi şuier epuizată „Dă-mi dracului drumul să-ţi dau banii şi să terminăm!” Dar el nu mă bagă în seamă. Nu-mi vine să cred că nu mă bagă în seamă. Intrăm în bloc, l-a reţinut, de, memorie de deţinut, îmi ia cheile din geantă şi descuie cu dexteritate, se instalează direct în fotoliul din sufragerie şi mă priveşte scîrbit. Da, scîrbit! Nu ştiu ce mă opreşte să chem poliţia. „Vrei o cafea?”, mă pomenesc articulînd. „Da, cu zahăr.” Îi fac cafeaua şi mă simt interesant(ă). Umplu o farfurie cu felii de chec şi scot şi un pachet de Pall Mall de colecţie, mentolat. Doamne-sfinte, descopăr că sunt umană, o tonă de umanitate zace îngropată în mine de cine-ştie-cînd. Îmi vine să plîng de propria mea admiraţie. Iar el, el, el repară broasca de la uşă, lua-ne-ar dracu pe amîndoi să ne ia! Cînd mă vede se ridică din genunchi şi îmi arată mîinile. „Acum pot să fac o baie?” Nu mai aşteaptă răspunsul, dispare şi aud apa năvălind pe el. Mă zbîrlesc. Pun tava pe măsuţa din sufragerie şi acopăr totul cu un şerveţel, încă sub vrajă. E imposibil să se întîmple toate astea, mă apropii şi ascult la uşa de la baie. Da, cineva e acolo înăuntru şi se spală. Parcă simţind că sunt la uşă, acest cineva strigă, bine-dispus „Adu-mi un halat, ceva... dacă vrei.” O zbughesc spre şifonier, cum de nu mi-a trecut asta prin cap? Tîmpitele alea de călugăriţe... Corpul bărbatului... Adoraţia... Apoi, ceva mi-a explodat în cap, un joc de artificii cerebrale, o lună spartă în cioburi, o inecuaţie... Ştiu că pielea mea există, cineva o culege de pe jos ca pe o haină fluidă, o lungeşte frumos pe pat, aranjează picioarele, apoi bezna se accentuează, prezentul iese din mine. După care senzaţia răcoroasă că sunt scufundată în mentă, în mentă albă spirtoasă, de sus pînă jos, de jos pînă sus, iar şi iar, pînă cînd secundele se leagă una de alta într-un şir rezistent. Adevărurile izbesc tîmpla slăbită: e întuneric în cameră, sunt goală sub cearceaf, e un pahar jumate gol pe noptieră... sau, mă rog, jumate plin. Hainele mele frumos aranjate pe scaun. Televizorul deschis în sufragerie. Mă ridic în capul oaselor, ştiu că trebuie să fiu furioasă, dar o palmă mare, grea şi caldă pusă pe frunte mă culcă la loc. „Acum trebuie să te odihneşti.” O luciditate supraomenească mă face să înţeleg cîte ceva. „ Eşti doctor?” „Da, generalist.” „Şi de ce te-au închis?” „Am făcut ce era tu să faci azi.” „Ce era eu să fac azi?” „Să ucizi un om.”