Cristian ROBU-CORCAN

 

Proiecţia posibilităţii nelimitate de a fi

Alexandru Vona a scris Ferestrele zidite în numai trei săptămâni, aflat, după cum a mărturisit, într-o stare specială, având senzaţia că i se dictează cuvânt cu cuvânt. De aici şi consternarea totală, însoţită de voluptatea fricii, în faţa misterului. Eliberat de obsesie, prin surpriza năucitoare a unei dimineţi revelatorii, pseudo-eroul nu face, la început, decât să consemneze promisiunea terifiantă a unei presimţiri: "Eram trist, dar nu ca în toate zilele,...(...) Tristeţea aceasta, pe care copiii o mărturisesc când se trezesc plângând...". E vorba, printr-o simplă indicaţie desemantizată, de sugerarea unui teritoriu pe care Herta Muller îl extrage "din densitatea unor pasaje" care-i atrag gândul "acolo unde nu se pripăşesc cuvinte". Frazele izbutite, în formă de fulguraţii ale efortului de a formula, se fixează în cap cu o finalitate bine definită: ele sfârşesc în locul în care ceea ce provoacă vorbeşte cu cel provocat altfel decât prin cuvinte. De aceea, în pofida relatării aproape documentare a lui Vona, Ferestrele zidite dau senzaţia de poetic. Nu de puţine ori se spune despre proza în care "întâmplarea" se revendică din "ambuscada trăirilor" că e poetică. De câte ori psihologia îşi produce efectele înaintea evenimenţialului, cititorul comun se simte lipsit de naraţiune. Apelul la poveste se face întotdeauna când nu se ştie cum şi de ce se dobândeşte, în ficţiune, valoarea exemplară.

Popularea romanului se exercită printr-o tehnică perfectă a impreciziei controlate. Dacă în sensul fiinţei protagoniştii au prezenţe grele, apăsătoare, definitorii pentru natura misterului, ca personaje sunt lipsite de contururi, sunt şterse, labile, mişcându-se şi acţionând spre anulare. În mod firesc - dacă putem vorbi despre ceea ce ne aduce teama productivă ca fiind "firesc" - tentaţia de abstractizare vine la Vona dintr-un tip de cunoaştere din care drama comunicabilului, adică a epuizării prin finitudinea formulării, este eliminată. Altfel spus, textul necantonându-se în proximitatea vocaţiei teoretice a formei, după cum explică Mircea Martin, capătă forţă de iradiere ontică, condiţionând înţelegerea de parcurgerea, tot abstractă, a traseului iniţiatic impus de autor. De aici şi "distanţa" pe care critica românească a luat-o faţă de Vona, prin consemnare rezumativă, entuziastă de altfel, şi atât.

Spaţiile care se deschid sunt uriaşe, deoarece exced sensul care este cuprins între cuvinte. Vona operează cu inversul dinamicii prozei lineare, prin dislocări, articulând verticale prin mişcări foarte ciudate, adică exprimând mai mult decât o pot face în mod nemijlocit cuvintele. Joyceanismul lui Vona are sens doar ca intenţie. Dacă la Joyce handicapul, adică literarul, e dat de imposibilitatea de a formula gândul interior, fără a pierde valoarea iniţială a mişcării, la Vona gândul rostit reface un traseu invers, spre interior, în căutarea neatinsului. Frazele golaşe, ne-metaforizate, provin din stupefacţia, stinghereala în faţa obiectelor, dintr-un soi de sentiment generat de suprapunerea senzaţiei cu dorinţa - înfricoşătoare şi ea - de a descoperi, într-o prelungă tăcere, intactul.

Ferestrele zidite reprezintă o gramatică analitică pentru orice altă încercare de mărturie a-socială, ce rezonează constant cu pasajele biblice anistorice, proiecţia unei idei despre literatură în care trăirea, adică "organicitatea", se consumă nu odată cu limbajul, ci se perpetuează în nesfârşite construcţii indefinite, ca ipostaze existenţiale proprii, ca posibilităţi nelimitate de a fi.

Alexandru Vona,

“Ferestrele zidite”, Ed. EST, 2001