AncheTiuk
Ai avut vreo perioadă a foamei în viaţă?
Cu ce asociezi foamea?
Flori BĂLĂNESCU
„Nimic însă, niciodată, nu ne răpune copilăria...
Dar nimeni nu poate spune: Mă sacrific, fără să fie înăcrit”
Simone de Beauvoir
1. Da.
2. Asociez foamea, în primul rând, cu sărăcia, dacă e să dau un răspuns la nivelul capacităţii de înţelegere a unui copil. Deoarece în copilărie-adolescenţă am cunoscut foamea, ca fenomen, şi fizic, dar mai ales empatic. Am înţeles-o mai târziu, am încercat să mi-o explic, istorico-ideologic şi strict uman. Sărăcia are şi ea treptele ei, în funcţie de regimul politic, de statutul social şi de vârstele mele. Dar pot spune, fără nicio urmă de îndoială, că asociez sărăcia, deci şi foamea, cu primii 20 de ani ai vieţii mele, aşadar, cu regimul comunist. Foamea – indusă, premeditată politic, foamea psihologică, devenită patologică – într-un regim controlat ideologic este un vânător înspăimântător şi poate transforma omul în ceva nedemn de sine.
Cred că te referi la foamea ca fenomen determinat de factori externi, şi nu la senzaţiile de sfârşeală resimţite de lumea modei, care se înfometează pentru a nu depăşi greutatea cerută de fâţâitul în lumina reflectoarelor. Vorbim de foame ca de o plagă ce apasă moral asupra conştiinţei. Dacă există vreun eroism în lupta cu foamea nu îl putem găsi decât la supravieţuitorii cutremurătoarelor perioade de foamete planificată (Da! Şi foametea poate fi planificată!), cum s-a întâmplat în anii 1930 şi 1946-1947 în Uniunea Sovietică. Am o admiraţie ce frizează sfinţenia pentru aceia care, în recluziune, sub teroarea regimului ideologic, au refuzat orice compromis în schimbul unei bucăţi mai mari de pâine ori a unei gamele cu fiertură mai consistentă. Ca şi pentru aceia care au mâncat ierburi, coji, insecte etc. şi au rămas oameni. Pentru cei care au îndurat foamea cu demnitate, în imposibilitatea de a se mişca liberi, dar care se exprimau liber, adică în puşcărie. Pentru că o suportau, aşa cum suportau şi frigul, umezeala, întunericul, promiscuitatea, munca istovitoare – în celulă, în carceră, în baraca înconjurată de sârmă ghimpată, de oameni-fiare şi de câini-lup antrenaţi să sfâşie.
Foamea trăită de mine în copilărie şi în adolescenţă nu are nimic de-a face cu eroismul împotrivirii la regimul comunist, ci poate cu eroismul cotidian prin care mama şi tata reuşeau să ne hrănească aşa încât, în condiţiile de la ţară, să nu decădem în ochii noştri. Am atins acest prag la sfârşitul anilor 1980. Noi, cele douăzeci de milioane de români, le înduram pe toate – foame, frig, întuneric – în tăcere. Înconjuraţi de frică, nu de ziduri, sârmă ghimpată şi gardieni înarmaţi.
Subiectul l-am mai descifrat undeva, parcă tot în Tiuk, în legătură cu tata. Imaginea lui la masă... este un tablou care nu m-a părăsit niciodată. Era demn, în simplitatea lui, nu se plângea de foame, dar era revoltat – bărbat în toată firea, nu putea să-şi hrănească aşa cum se cuvine pe prâslea, de care era cel mai ataşat sentimental. Îi înjura pe comunişti şi pe Ceauşescu. Ştiu că românimea s-a sastisit de subiectul comunism. S-au săturat mai ales aceia indiferenţi la ororile comunismului. Dar acesta este adevărul despre familia mea: eu, tata şi mama împărţeam o jumătate de pâine zilnic, în a doua jumătate a anilor ’80. Aş vrea să se ştie că NU, nu aveam toţi pâinea, serviciul, apartamentul asigurate, aşa cum susţin unii, şi din păcate vocile lor sunt foarte active. Aş vrea să se mai ştie ceva ce poate părea hilar azi copiilor noştri, pentru că noi înşine nu suntem şi nu prea vrem să fim informaţi: dacă nu aveam pâine, nu puteam să compensăm cu lapte, brânză, ouă, carne, peşte, ciocolată, banane, mazăre, fasole etc. etc., pentru că NU SE MAI GĂSEA NIMIC ÎN MAGAZINELE DE PARTID ŞI DE STAT (dragi tovarăşi şi pretini!). Treptat, până în 1988-1989, rafturile magazinelor „Alimentara” s-au golit de toate conservele, până au rămas numai cutiile din carton cu creveţi vietnamezi (ar trebui să le explicăm copiilor şi de ce erau vietnamezi şi nu franţuzeşti, de exemplu). TOT EFORTUL OAMENILOR MUNCII DIN ROMÂNIA ERA ORIENTAT CĂTRE EXPORT, CĂTRE PLATA DATORIILOR EXTERNE. Pe care regimul Ceauşescu nu le-a contractat întru binele poporului, ci pentru a-şi materializa obsesiile megalomane. Pentru cine nu ştie, în anii aceia (eram la liceu, fiind născută în 1969) pâinea, zahărul, uleiul şi alte alimente de bază au fost raţionalizate, adică fiecare cetăţean al patriei socialiste primea lunar o anume cotă, iar pâinea – o jumătate pe zi. Numai că acest sistem era el însuşi inechitabil (asta în ciuda echităţii socialiste, nu-i aşa?), deoarece aveau dreptul la pâine numai oamenii muncii din uzine, fabrici, birouri etc., precum şi copiii minori aflaţi în întreţinerea lor. Tata lucra la Craiova, dar eu eram trecută în „contul” mamei – care, fiind colectivistă, nu primea pâine, ea „primea” pe hârtie (nu în realitate) cotă parte din grânele noastre, ale tuturor, ale întregului popor de la oraşe şi sate. (dragi tovarăşi şi pretini!) Tot în realitate, ca să poţi cumpăra raţia lunară de ulei, zahăr etc. (atunci când chiar se dădea la nişte cozi în care riscai să fii betegit) noi, ţăranii, trebuia să predăm (ce termen!) la cooperativă păsări sau ouă. Adică, noi, ţăranii – cei mai înfometaţi în timpul regimului comunist – ca să merităm raţia de mâncare trebuia să mai şi cotizăm... Da, noi, ţăranii din zonele colectivizate. Cărora ne-au luat comuniştii din ogradă tot, tot. Dacă la Bucureşti nu s-a cartelizat pâinea (din motive de imagine – fiind capitala ţării, era mai des vizitată de străini, dar şi de securitate – era şi este cel mai populat oraş al României, putea oricând – vorba vine, că nu s-a putut până în decembrie 1989! – să răbufnească o nemulţumire în masă) asta nu înseamnă că românii o duceau bine.
În anii ’50-’60, când eu nu existam, părinţii şi fraţii mei au îndurat foamea comunismului dejist. Plecau prin ţară să caute pâine, cartofi, fasole. Ajungeau acasă cu pâinea mucegăită în sac. O uscau şi o mâncau aşa. Aveau doi copii de crescut. Sigur că e o foame povestită, dar e foamea trăită de familia mea, face parte din mine. Eu am trăit foamea ceauşistă. Când eram la liceu, la Craiova, în anii 1983-1987, mă trezeam noaptea la 3-4 şi stăteam la coadă la un chioşc de lapte şi pâine, cum erau atunci, iar la ora 8 trebuia să fiu la şcoală. Acolo se aduceau nişte cornuri, le spuneam noi, datorită dimensiunii. Aveau formă de franzelă miniaturală. Era un leu şi cincizeci de bani bucata. Şi alea nu erau cartelate. Simt şi acum mirosul lor bun. Ca şi mirosul pâinii negre, rotunde, de 2 lei şi 50 bani bucata, de dinainte de cartelare. Şi era omor la coadă. Coada avea câte trei-patru braţe, de câte 50 metri. Pe măsură ce înaintam se mai auzea câte un strigăt de disperare: „Daţi doamnă câte 10 să ajungă la toată lumeaaaa!” Când puteam să iau mai mult de 10 cornuri eram fericită că puteam să le duc părinţilor mei ceva mai multă pâine. Pentru ei stăteam la cozi. Eu, la Craiova, eram în grija sorei şi cumnatului meu, care aveau şi ei doi copii, dar erau salariaţi. În plus, cumnatul obţinea – „săracul” (ce reverberaţii are expresia în context!) o pâine-două mai mult, pentru că descărca şi încărca lăzile cu pâine şi lapte la un magazin, când ieşea din tura a treia, dimineaţa. Acolo era gestionară nevasta unui coleg de serviciu.
Din cauza sărăciei nu m-au vrut părinţii mei. Eram a cincea gură la masă, o grijă suplimentară. „Noroc” cu Decretul lui Ceauşescu din ’66... Aşa m-am născut eu, iar acum vă povestesc despre foame... N-o să accept niciodată circumstanţe atenuante pentru regimul comunist. Spun asta ca om şi ca istoric. Ştiu că mulţi români s-au „descurcat”, că şi-au putut îngriji copiii fără lipsuri majore. Dar mai ştiu şi că, dincolo de o anumită limită, să susţii că în comunism s-a trăit bine doar pentru că te-ai descurcat tu (în detrimentul altora – deci în solidaritate cu tovarăşii care se descurcau şi ei de la magazinele lor speciale şi nu cu ceilalţi români, care ori nu aveau cunoştinţe – PCR: Pile, Cunoştinţe, Relaţii spunea folclorul „epocii de aur” – ca să se poată descurca, ori voiau să fie demni, PUR ŞI SIMPLU) este rea credinţă, lipsă de onestitate, cinism.
Pentru mine foame = comunism, chiar dacă eu nu am trăit foamea endemică a puşcăriaşului politic sau foamea inumană a celui supus Marii Foamete. Sigur că se poate vorbi mult, cu detalii şi paranteze. Dar să punem punct, deocamdată.