Poveştile Cenuşăresei

ISTORISITE ÎN LUMEA ÎNTREAGĂ

de Fabienne Morel şi Gilles Bizouerne. Ilustraţii de Peggy Nille. Traducere din franceză de Andreea Trincă

 Ed. CARTIER

 Fabienne Morel şi Gilles Bizouerne rescriu poveştile selecţionate pentru această culegere, cu excepţia basmului lui Charles Perrault, reprodus aici în varianta originală. Sursa exactă a fiecărei poveşti este indicată la sfîrşitul acesteia.

Fabienne Morel, iniţial ghid-conferenţiar, apoi învăţătoare, a lucrat în domeniul editurii, înainte de a deveni autoare de poveşti. Împreună cu Deborah Di Gilio, face parte din maliţiosul duo Ulei de măsline şi unt sărat. Este coautoarea lucrării Ce este patrimoniul?, apărută în seria Arts a Editurii Autrement Junior, şi coordonatoarea colecţiei „Înconjurul lumii cu o poveste”.

http://www.huiledolivebeurresale.eu

Gilles Bizouerne este autor de basme şi s-a dedicat poveştilor după ce a călătorit mult. A fost laureat al societăţii Fondation de France în 2000 şi finalistalJocurilorFrancofoniei în 2005. În prezent, predă basmul la Conservatorul din Paris. Recită poveşti spectatorilor de toate vîrstele, singur sau cu acompaniament muzical. http:/www.gillesbizouerne.com

Nicole Belmont este iniţiatoarea acestui proiect şi autoarea postfeţei. Este director de studii la Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale (École des hautes études en sciences sociales) şi membru al Laboratorului de antropologie socială. Printre lucrările sale apărute se numără Cum speriem copiii (Editura Mercure de France), Poetica basmului. Eseu asupra basmului în tradiţia orală (Editura Gallimard).

Traducătoarea, Andreea Trincă, este profesoară de limbă franceză la Colegiul Naţional Mihai Eminescu din Iaşi. A fost bursieră în cadrul Programului Socrates-Erasmus la Universitatea Sorbonne Nouvelle Paris III. Este şi traducătoarea volumului Poveştile Albei-ca-Zăpada istorisite în lumea întreagă (Editura Cartier).

{ Rusia }

Mesteacănul fermecat

A fost odată ca niciodată un bărbat şi o femeie care aveau o fiică şi o stână de miei.

Într-o zi, unul din miei fugi, un miel negru, şi toată familia porni în căutarea lui. Ajunşi în pădure, tatăl, mama şi copila lor se despărţiră pentru a-l putea căuta mai bine. Mama se afundă în pădure, din care, dintr-odată, îi ieşi în cale o vrăjitoare, pe care o întrebă dacă nu cumva văzuse un miel negru pe acolo. Vrăjitoarea îi răspunse aşa:

– Dacă vei scuipa pe teaca pumnalului meu sau dacă o să treci printre picioarele mele, te voi preschimba în miel negru.

Femeia nu făcu nimic din ce-i spusese vrăjitoarea şi, totuşi, fu preschimbată într-un miel negru. După care vrăjitoarea luă ea înfăţişarea femeii şi ieşi din pădure trăgând după ea de coardă femeia prefăcută în mielul cel negru.

18 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

– Uf! Bărbate! Iată c-am găsit mieluţul!

Dar vrăjitoarea nici nu bănuia că fetiţa se ascunsese în spatele unui tufiş, de unde văzuse tot şi auzise tot. Sărmanul bărbat însă nici nu-şi dădu măcar seama de înşelătorie: pentru el, acea femeie era chiar ne-vasta lui, iar mielul era chiar cel ce fugise în pădure. Mulţumit că totul se sfârşise cu bine, luă înapoi drumul spre casă. Seara, vrăjitoarea se culcă lângă bărbat, ca şi cum ar fi fost nevasta lui, împărtăşindu-i ce anume îi trecuse prin cap:

– Să ştii, bărbate, că m-am gândit mult. Eu zic să tăiem mielul, căci, dacă a fugit o dată, înseamnă că poate să mai fugă şi a doua oară, şi-apoi numai Cel de Sus ştie dacă l-om mai găsi.

Bărbatul, care era tare împăciuitor, îi promise femeii că, a doua zi, avea să facă întocmai. Ascunsă în spatele uşii, fata iarăşi văzu tot şi auzi tot. Alergă într-un suflet până la stână şi se prinse de gâtul mielului negru.

– Oh! Măicuţa mea dragă! Or să vină după tine să mi te omoare!

Mielul cel negru îşi puse uşor capul pe umărul fetei şi-i şopti la ureche:

– Dacă or să mă omoare, să nu care cumva să pui gura nici pe carnea mea, nici pe fiertură. Să-mi aduni numai oasele şi să le îngropi la mar-gine de câmp.

A doua zi, bărbatul omorî mielul negru, din care vrăjitoarea făcu un rasol cu care o îmbie şi pe fată. Dar fata nici că vru să se atingă de el. Strânse, în schimb, oasele şi, la margine de câmp, le îngropă adânc.

La scurt timp, în acel loc, o mlădiţă văzu lumina zilei, şi crescu, şi tot crescu... Până se făcu un mesteacăn, dar nu unul oarecare, ci un mesteacăn fermecat.

19 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

Alergă într-un sufletpânălastânăşiseprinsedegâtulmieluluinegru.

- Oh! Măicuţa mea dragă! Or să vină după tine să mi te omoare!

20 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

Anii trecură şi vrăjitoarea aduse, la rândul ei, pe lume o fetiţă. Din ziua aceea, prima copilă a bărbatului ei i se şterse cu totul de la inimă şi începu s-o chinuie cum ştia ea mai bine. Cea mai mare dintre fete deveni, astfel, sluga casei, petrecând cea mai mare parte a timpului la vatră. Pentru aceasta, vrăjitoarea o porecli „sluga cenuşăreasă”.

Într-o bună zi, pe când vrăjitoarea era la piaţă, auzi că regele avea să dea un bal, la care toată lumea era invitată. Aşa că, nici nu ajunse bine acasă, că se şi găti să meargă la palat.

– Pleacă înainte cu fetiţa cea mică, bărbate! Eu rămân să-i dau de lucru Cenuşăresei, ca să nu se plictisească cât stă singură acasă. N-ai grijă, că vă ajung şi eu din urmă.

Bărbatul o ascultă şi luă drumul palatului împreună cu cea mai mică dintre fete. Între timp, vrăjitoarea goli o ulcică cu orz în cenuşa vetrei şi-i spuse aşa fiicei sale vitrege:

21 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

– Dacă, până mă întorc, nu umpli ulcica aceasta cu orzul din cenuşă, o să fie vai de tine!

Şi plecă în grabă spre palat. Copila rămasă acasă se strădui să strângă boabele de orz, dar îşi dădu repede seama că nu avea cum termina. Şi atunci ieşi din casă, cu ochii plini de lacrimi, şi alergă până la mesteacăn, unde plânse şi plânse. Şi măicuţa ei nu o mai putea ajuta, căci zăcea acolo, în pământ, fără suflare. Dar, dintr-odată, simţi cum o ramură de mesteacăn îi atinse umărul. După care auzi glasul mamei sale ce venea din copac:

– De ce plângi, copila mea?

– Plâng, măicuţa mea, pentru că vrăjitoarea mi-a poruncit să culeg toate boabele do orz amestecate în cenuşă, şi va fi vai de mine dacă nu-i îndeplinesc porunca!

– Şterge-ţi lacrimile, copilă! Rupe o rămurică din mesteacăn şi loveşte cu ea de două ori peste vatră.

Fata făcu întocmai şi ajunse acasă unde:

Pleosc! Pleosc!

Două plesnituri în vatră,

Boabele s-aleg îndată

Şi-n ulcică-mi sar pe dată

Şi curat fu iar pe piatră.

Copila se întoarse la mesteacăn, unde aşeză ramura la rădăcina copacului. Şi atunci, ca prin minune, văzu nişte haine atârnate de crengi, fîlfîind în vânt, şi auzi din nou vocea mamei sale, iar fata făcu întocmai cum îi spuse aceasta.

22 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

De o parte a copacului, se dezbrăcă de hainele vechi şi se spălă, de cealaltă se uscă, iar într-alta se-mbrăcă. Hainele cele noi îi veneau de minune! Când, deodată, mai auzi şi-un nechezat. Întoarse atunci capul şi văzu un cal în straie de aur şi argint ce-o aştepta. Sări în şa şi zburară împreună ca gândul şi ca vântul.

Tocmai când intra în curtea palatului, prinţul îi ieşi în întâmpinare, priponindu-i calul de un stâlp. După care o luă de mână şi intrară împreună în palat. În timp ce străbăteau, una câte una, încăperile luxoase ale palatului, prinţul nu-şi mai putea lua ochii de la ea. De altfel, toată lumea o privea cu aceeaşi admiraţie, întrebându-se cine era acea tânără fată şi de unde venea ea. La masă, prinţul o aşeză alături de el, la loc de mare cinste. În tot acest timp, fata vrăjitoarei rodea oase sub masă. Prinţul nu o văzu, dar simţi ceva mişcându-se la picioarele lui şi închipuindu-şi că era vorba de un câine, o lovi cu piciorul. Lovitura fu atât de puternică, încât îi rupse braţul fetei.

Mare păcat de fata vrăjitoarei! Ce era ea de vină că avea o mamă cu inima ca de piatră?

Spre seară, Cenuşăreasa privi pe fereastra palatului şi văzu cum soarele începea să coboare spre asfinţit. Vai, trebuia să ajungă acasă înaintea vrăjitoarei. Se ridică, aşadar, repede de la masă, părăsind grăbită salonul. Dar, în graba ei, inelul din argint i se prinse de zăvorul uşii ce fusese dat cu smoală de însuşi prinţul. Cenuşăreasa nici nu se mai strădui să-şi ia inelul înapoi, alergând prin toate acele odăi frumoase ale palatului. În curte, îşi dezlegă calul şi porni la galop, ca vântul şi ca gândul, numai să ajungă mai repede până la mesteacăn. Acolo, lăsă calul să se odihnească şi se dezbrăcă de hainele cele noi, agăţându-le de crengi şi zicând:

23 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

– Măicuţă scumpă, tare-s necăjită că inelul cel de argint a rămas lipit de zăvorul dat cu smoală.

– Las’ că inelul stă bine acolo unde e, copila mea. Mâine am să-ţi dau unul încă şi mai frumos.

Cenuşăreasa, liniştită de vorbele mamei, se grăbi să ajungă acasă, la vatră. Nu mult timp după aceea, bărbatul, femeia şi copila lor deschiseră uşa casei. Vrăjitoarea îşi aruncă deîndată privirea spre vatră, unde nu mare-i fu mirarea să vadă boabele de orz adunate în ulcică şi totul curăţat în urmă. Atunci, se întoarse spre Cenuşăreasă şi-i zise:

– Pfft! Netrebnico! În timp ce tu te murdăreai în cenuşă, noi am petrecut cum nu se poate mai bine la palat. Prinţul chiar a luat-o în braţe pe fiica mea. Ce-i drept, săraca, a alunecat şi a căzut, rupându-şi mâna.

Slujnica plină de cenuşă ştia prea bine că femeia nu îndruga decât minciuni, dar tăcu chitic.

24 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

A doua zi, familia fu din nou invitată la balul regelui. Şi, ca şi data trecută, vrăjitoarea o împiedică pe Cenuşăreasă să meargă şi ea.

– Hai! Pleacă înainte cu fetiţa cea mică, bărbate! Eu rămân să-i dau de lucru Cenuşăresei, ca să nu se plictisească cât stă singură acasă. N-ai grijă, că vă ajung şi eu din urmă.

Şi aruncă o ulcică cu boabe de cânepă în cenuşa vetrei şi-i spuse aşa:

– Dacă, până mă întorc, nu umpli ulcica aceasta cu cânepa din cenuşă, o să fie vai şi-amar de viaţa ta!

Multe lacrimi a mai vărsat fata, după care merse iar la mesteacăn.

De o parte a copacului se spălă, de alta se uscă, iar de cealaltă găsi, agăţate de o ramură, haine încă şi mai frumoase ca cele de prima dată, alături de un cal în hamuri sclipitoare.

După ce se îmbrăcă, Cenuşăreasa rupse o ramură de mesteacăn, alergă cu ea acasă şi zise:

Pleosc! Pleosc!

Două plesnituri în vatră,

Boabele s-aleg îndată

Şi-n ulcică-mi sar pe dată

Şi curat fu iar pe piatră.

Apoi, calul ţâşni iute ca săgeata, până la palat. Aici, totul se petrecu exact ca şi întâia dată: prinţul care îi ieşi în întâmpinare, calul priponit de-un stâlp, privirile curioase ale invitaţilor, locul de mare cinste de la masă, fata vrăjitoarei ce tot rodea oase pe sub masă chiar şi aşa, cu braţul rupt... ba chiar şi lovitura prinţului care, de astă dată, îi betegi piciorul.

25 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

De o parte a copacului se spălă, de alta se uscă, iar de cealaltă găsi, agăţate de o ramură, haine încă şi mai frumoase ca cele de prima dată, alături de un cal în hamuri sclipitoare.

26 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

Sărmana! Chiar nu avea niciun dram de noroc! Ce era ea de vină că avea o mamă vrăjitoare!

Când, de astă dată, Cenuşăreasa părăsi în grabă palatul, diadema de aur îi rămase agăţată de uşa ce fusese din nou dată cu smoală de prinţ. Nu mai avea timp să se întoarcă după ea, aşa că fugi iute ca săgeata, călare pe cal, până ce ajunse la mesteacăn. Acolo, se coborî din şa, se dezbrăcă de hainele cele frumoase şi îi spuse mesteacănului că, vai, diadema de aur rămăsese prinsă de uşa dată cu smoală. Copacul îi răspunse că nici nu se putea mai bine de atât şi că avea să-i dea una încă şi mai frumoasă, a doua zi. Apoi, Cenuşăreasa se năpusti înspre casă, astfel că, atunci când cei trei se întoarseră de la bal, stătea cuminte, la locul ei, lângă vatră. Vrăjitoarea văzu că boabele erau strânse în ulcică şi că totul era curat în urmă. Şi atunci îi spuse Cenuşăresei:

– Vai şi amar de viaţa ta! Nu eşti bună decât la vânturat cenuşa din vatră! Bine că fata mea nu-ţi seamănă deloc! Ştii că astăzi prinţul a plimbat-o dintr-o odaie într-alta? Ce-i drept, a căzut din nou, sărmana de ea, şi şi-a betegit de astă dată piciorul.

Slujnica plină de cenuşă tăcu chitic şi-şi văzu mai departe de treaba ei pe lângă vatră.

A doua zi, se mai anunţă încă un bal la palat. Ca şi în celelalte dăţi, vrăjitoarea-l trimise pe bărbat înainte cu fiica ei şi ea rămase în urmă, pentru a-i da de muncă Cenuşăresei, nu care cumva să se plictisească de una singură acasă. Femeii îi trecu prin cap să verse o ulcică cu lapte în cenuşă.

27 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

– Va fi vai şi-amar de tine dacă nu aduni laptele din cenuşă înainte ca eu să mă întorc! Am să te înfulec, să ştii!

În ziua aceea, mesteacănul o văzu pe fată sosind mai trasă la faţă ca niciodată şi tremurând toată de frică. Cu vârful crengilor, mesteacănul îi dădu haine încă şi mai frumoase ca cele de data trecută. Copacul o privi cum se îndrepta spre casă cu ramura într-o mână şi cu hăţurile calului în cealaltă. La lăsarea serii, mesteacănul auzi galopul calului ce o aducea de la bal. O privi din nou, în timp ce-şi dădea jos hainele cele noi şi îşi plângea necazul. De astă dată, pantofii de aur îi rămăseseră lipiţi de pragul uşii, şi el dat cu smoală.

Cenuşăreasa se făcu apoi nevăzută în casă, îmbrăcată în hainele ei cele vechi. Câteva clipe mai târziu, mesteacănul văzu şi restul familiei intrând în casă, cu cea mică în urmă: cu braţul prins într-un ştergar, sprijinindu-se într-o cârjă şi cu ochiul vânăt...

28 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

Sărmana! Nici de data asta nu era vina ei...

Cât despre prinţ, acesta păstră toate podoabele pe care Cenuşăreasa le pierduse: inelul de argint, diadema de aur şi pantofii auriţi. Pentru a o găsi pe stăpâna lor, prinţul puse la cale un alt bal, trimiţând soli în toate colţurile ţării pentru a da de veste:

Nobili şi voi ţărani, Măria Sa vă cheamă pe toţi la bal!

Cui inelul, diadema şi pantofiiisevorpotrivi,

Logodnica prinţului va deveni!

|ara clocotea de nerăbdare. Peste tot, vedeai numai oameni ce se pre-găteau de sărbătoare. Vrăjitoarea tot mişuna pe lângă fata ei, pentru a o face cât mai arătoasă. Îi puse un ciomag în locul braţului rupt, o atelă din lemn în loc de piciorul beteag şi, cu puţin noroi, îi lipi un ochi

29 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

fetei vrăjitoarei i se potriviseră toate cele trei obiecte, se făcu galben ca ceara la faţă. Dar nu avea încotro, trebuia să-şi ţină cuvântul dat. Merse la părinţii schimonositei sale de logodnice şi o luă de nevastă în taină. Nou-nouţ. Când cele două sosiră şi ele, palatul se transformase deja într-un imens loc de încercat podoabele. Se îngrămădeau acolo zeci, chiar sute de femei, de toate condiţiile şi de toate vârstele. Care mai de care asuda, striga, trăgea, se îmbujora, străduindu-se să încerce toate trei obiectele. Unele treceau cu chiu cu vai de două dintre ele, dar nu se află niciuna căreia să i se fi potrivit toate trei. În sfârşit, veni şi rândul fetei vrăjitoarei. Femeia îi pilise degetul ca să-i intre inelul pe deget, îi turti capul ca să i se potrivească diadema. Cât despre picioare, vrăjitoarea i le toci până la os, ca să fie pe măsura pantofilor. Când văzu prinţul că

După câteva zile petrecute în casa vrăjitoarei şi a soţului ei, prinţul se hotărî să o ducă pe soţia lui la palat. Îşi luă rămas bun de la socrii lui şi ieşi din curte împreună cu femeia care, în ciuda durerii cumplite, nu mai înceta să-şi tot arate inelul de argint, diadema de aur şi pantofii auriţi. Dintr-odată, prinţul o văzu însă pe sluga plină de cenuşă venind spre el şi şoptindu-i la ureche:

– Prinţule, să nu-mi furi aurul şi argintul!

Atunci fu pentru prima oară când prinţul o privi pe sluga cea zdrenţăroasă, observând, dincolo de murdărie, fineţea degetelor ei, forma perfectă a capului, supleţea picioarelor. Şi aşa o recunoscu el pe cea care îl încântase la cele trei baluri.

Aşa se face că prinţul plecă, în cele din urmă, cu amândouă fetele şi ajunseră la malul unui râu. Acolo, prinţul o aruncă pe fata vrăjitoarei

30 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

în apă şi făcu pod dintrînsa, după care trecu peste punte, ţinând-o pe Cenuşăreasă de mână.

Şi aşa rămase fata vrăjitoarei pod peste râu, neputând mişca nici mă-car un deget. Strigă ea din toate puterile după ajutor, dar nimeni nu o auzea. După un timp, fata spuse:

– Fie ca din trupul meu să crească o cucută aurită, care să-i dea de veste mamei mele şi astfel să-mi sară în ajutor!

Nici nu termină de rostit cuvintele acestea că şi ţâşni o cucută din trupul ei.

Între timp, prinţul şi cea pe care o considera de-acum soţia lui mer-seră la mesteacănul care le dărui aur, argint şi un cal minunat, care-i duse până la palat. Şi trăiră fericiţi împreună, iar Cenuşăreasa aduse pe lume un băieţel.

Vestea cea bună trecu şi pe la urechile vrăjitoarei care era convinsă că mama copilului era fiica ei. Aşa că luă numaidecât drumul palatului, pentru a-i duce un dar nepotului ei. Numai ce ajunse la malul râului, că la mijlocul a ceea ce devenise între timp un pod adevărat, femeia zări o cucută aurie, care strălucea asemenea stelelor de pe cer. Vrăjitoarea se apropie cu gândul s-o taie şi s-o ducă în dar nepotului. Dar, dintr-odată, auzi o voce cunoscută:

– Te rog din suflet, mamă, nu mă tăia!

– Cum, tu eşti, fata mea?

– Da, mamă, eu sunt. Prinţul m-a preschimbat în pod.

Vrăjitoarea clipi din ochi şi spulberă podul, prefăcându-l la loc în fiica ei, după care cele două merseră la palat. Acolo, ajunseră şi lângă patul tinerei mame, iar vrăjitoarea îi spuse:

31 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

– Dacă vei scuipa pe teaca pumnalului meu sau dacă o să treci printre picioarele mele, te voi preschimba într-un ren ce zburdă prin pădure cât e ziua de lungă.

Cenuşăreasa nu făcu niciunul din aceste lucruri şi, totuşi, fu preschimbată într-un ren ce zburdă prin pădure cât e ziua de lungă. La palat, vrăjitoarea făcu în aşa fel încât fiica ei să fie luată drept soţia prinţului. Şi toată lumea înghiţi minciuna asta gogonată... sau aproape toată lumea.

Căci copilul se zbătea şi nu se mai oprea din plâns de când îi dispăruse mama. Niciun fel de mâncare, nicio doică nu-i mai erau pe plac şi nu puteau să-l mai împace. Prinţul începu chiar să-şi facă griji pentru copilul lui şi merse la o văduvă cunoscută pentru înţelepciunea ei, ca să-i ceară sfatul.

32 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

– Copilul tău plânge după mama lui care nu mai este acasă. Soţia ta este acum un ren ce zburdă prin pădure. Cea care i-a luat locul nu este alta decât fata vrăjitoarei.

Prinţul mai întrebă dacă nu se putea face nimic pentru a o readuce pe soţia lui la palat.

– Se poate, domnul meu. Dar ceasul acesta n-a bătut încă. Încredinţează-mi-l mie pe fiul tău. Îl voi purta cu mine pe câmp la păscutul vacilor. Voi face ca frunzele mestecenilor să foşnească şi să tremure şi poate că atunci copilul tău se va linişti.

Fără ca vrăjitoarea să ştie, prinţul încredinţă copilul văduvei, care por-ni la drum cu cireada de vaci şi cu copilul în braţe. Străbătu pădurea printre copacii cu frunze aurii de toamnă şi se opri la capătul unui iaz. Ceva mai departe, un cârd de reni păştea. Însă unul dintre ei părea că priveşte înspre copilul ce nu se mai oprea din plâns şi-i sclipeau ochii tot uitându-se la el. Văduva foşni însă frunzele aurii ale mestecenilor, iar copilul se mai potoli. Femeia începu apoi să cânte, uitându-se la ren:

Renule cu blană roşie şi cu ochii de lumină,

Vino de-ţi hrăneşte pruncul,

Că vrăjitoarea cea haină

Nici c-ar vrea ca să-l hrănească

Şi nici blând să-l ocrotească.

Geaba ţipă ea la pruncul

Ce de dorul mamei nu mai conteneşte din plîns.

Atunci renul se apropie şi-şi hrăni copilul, purtându-i de grijă ziua întreagă, iar pruncul se opri numaidecât din scâncit.

33 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

Atunci renul se apropie şi-şi hrăni copilul, purtându-i de grijă ziua întreagă, iar pruncul se opri numaidecât din scâncit.

34 Î N C O N J U R U L L U M I I C U O P O V E S T E

La căderea nopţii, renul îi spuse femeii:

– Adu-mi-l din nou mâine şi în toate zilele, căci, nu peste mult timp, eu va trebui să plec cu renii pe alte meleaguri.

A doua zi de dimineaţă, văduva şi cireada ei de vaci se arătară la pa-lat pentru a lua din nou bebeluşul. Vrăjitoarea nu vru să-l lase nici în ruptul capului, dar prinţul i-l dădu el femeii cu lacrimi în ochi:

– Ia-l şi du-l la aer curat. Îi va prinde bine. Noaptea trecută, a fost mult mai liniştit.

Femeia luă pruncul în braţe şi merse cu el în pădure. Renii erau tot acolo. Cântă din nou acelaşi cântec, iar renul veni şi purtă de grijă copilului, ca şi cu o zi mai devreme. De îndată copilul se opri din plâns.

Prinţul văzu cât de bine îi făceau copilului plimbările în pădure. Mai ştia şi că renul avea să se arate pentru a treia şi ultima oară. Iar gândul acesta îi punea inima pe jar. Aşa că o întrebă pe femeie:

– Nu se poate în niciun chip să o faci să arate ca înainte?