|
Cand te asezi ca sa scrii ceea ce iti dictez eu, te exciti.
Nu este vorba despre te exciti ca la sex, nu te gandi acum la asta si
nu mai rade. Stii la fel de bine ca si mine ca-i mai degraba vorba de
o dulce stare nevrotica de asteptare-incantare, ca si cand te-ai pregati
sa dansezi tango; tango nu am dansat in viata mea, mi-am inchipuit ca
asa este sa dansezi tango. Sa fii femeie, sa stii perfect ce e tango-ul,
sa-l simti, sa-ti placa si la masa ta sa vina un tigan din aia, cu mustata
ingusta, in care paraie hormonul, coaiele si testosteronul; el iti intinde
mana, te invita, si dupa aceea incepe cu totul altceva. Ei... momentul
acela este momentul la care ma refer, este cel in care tu te exciti, si
eu incep sa-ti dictez.
Prin urmare, cand te asezi sa scrii ceea ce-ti dictez eu, tu te exciti.
Ne-am lamurit? Si hai sa incep sa-ti dictez, de data asta de-adevaratelea.
Intind mana inspre tine, indrept un deget si te intreb: "Dansezi,
draga mea?", iar aici tu incepi sa razi si ne-am excitat amandoi.
Prin urmare sa inceapa povestea.
Si ce vrei tu de la mine, caci o femeie care-i scrie unui barbat textele
este intr-o relatie mai intima cu acesta decat pictorul cu modelul sau,
si stim cu totii cat de intimi sunt pictorii cu modelele lor. Copiii,
avorturile si bastarzii acestora stau dovada legaturii dintre penis si
penel. Adica, mai explicit, pictorii isi cam futeau modelele, si am o
sumbra banuiala ca inca si le mai fut. Si asta poate chiar acum, cand
dictez textul si tu il scrii. Iar tu, cititorule, il citesti. Si iata
ca apar mai multe momente. Intr-unul sunt eu cu ea, cei care am inceput
povestirea si intr-altul esti tu cel care o citesti. Astfel ca cele doua
momente se unesc, iar eu scriu intodeauna pentru tine cititorule si, crede-ma,
in toate momentele pictorii isi fut modelele. Chiar si acum cind tu citesti,
eu dictez si ea scrie.
Sa revenim, am sa incep cu inceputul si sa lamurim personajele. Eu sunt
diavolul, tu esti o tipa care scrie textul la dictare, o dactilografa,
iar tu esti cititorul. Acuma vorbesc cu tine cel care citesti, caci dactilografa
a cam inceput sa se prinda de sensul jocului pe care il incep eu acum,
aici:
Sfarsit
Continuare
La 100 de ani de la moartea mea, s-au intamplat lucruri
interesante. Textul de mai sus, singurul lucru pe care eu l-am scris in
viata mea a starnit, evident dupa moartea mea si in conditii oarecum bizare,
o intreaga isterie in lumea literaturii. Faima sa a crescut an de an,
cu timpul numele meu ajungand sa fie citat in asociatie cu Tolstoi, Platon,
Plutarh. Adica devenisem un greu. Un Wittgenstein al literaturii; diferite
scoli au extras diferite intelesuri din textul meu, a fost analizat, intors
pe toate partile si a dat nastere la mii de teorii. De ce am adus aminte
de Wittgenstein? Pentru ca ala in viata sa a scris doua carti. Obscurul
si absolut de neinelesul "Tractatus logico-philosophicus" si
un dictionar de austriaca rurala; adica a scris o carte pe care nu a inteles-o
nimeni, dar care a fost atat de ermetica, incat toata lumea buna a simtit
nevoia sa spuna ca a priceput-o; singura lui carte buna de-adevaratelea
este dictionarul. Si asta nu o spun numai eu, ci si prietenul meu Horst,
care este austriac.
- Horst nu este austriac! - zice dactilografa.
- Cui pula mea ii pasa ?! - racneste autorul.
Parul dactilografei se zburataceste ca niste pene, fata isi apleaca fruntea
scriind si chicoteste incantata. Povestea continua.
Deci era austriac! In cartile mele, daca eu doresc ca Onofrei sa fie numele
vizirului, Onofrei va fi, si daca ma enervez ii spun sultanului Natasa,
pentru ca eu pot, pentru ca eu sunt scriitorul, adica un fel de mic Dumnezeu.
Sala de curs, genul de aula a facultatii, in care rareori
se aduna toata lumea. Este o sala prea mare pentru a se tine cursuri in
ea. Restul anului este nepopulata, in general aici se fac deschiderile
anului scolar. Deschideri cu ocazia carora se aduna profesorii, rostesc
discursuri stupide, stundetii din anul intai asculta, iar cei din ultimul
an sunt absenti. Pur si simplu lipsesc. Si mai sunt celelalte ocazii,
colocviile, simpozioanele importante mari, cu participare larga. Atunci
cand oaspetilor, invitatii, distinsilor nostri colegi si colaboratori,
sponsorilor competitiei si presei dorim sa le aratam ce scoala minunata
au vizitat. Oamenii sunt feluriti, unii mici de inaltime, altii grasi,
unul este inalt, ceilalti - cei nefeluriti - au priviri inteligent-critice
si scrutatoare, au bibliografii, adnotari, trimiteri, sic, id, editor,
lector, cz, etc. Intodeauna printre ei se afla si studenti, tinere sperante
ale facultatilor; ei sunt scosi cu aceste ocazii, lustruiti pentru parada,
li se face parul in codite si cosite, li se spala dintii si li se aproba
subiecte cuminti. Cuminti dar curajoase. De ce cuminti? Pentru ca nu vrem
sa jignim pe nimeni, nu vrem sa antagonizam ascultatori sau cititori.
De ce curajoase? Pentru ca este foarte important ca in cercetarea academica
sa gasesti intodeauna un mod nou si cat se poate de curajos de a privi
problema. Acesta este curajul academic. Se numeste Cumintele Curajos si
traieste in buzunarul decanului. E mic, dulce, galben si pufos, si de
mult de tot, cand era inca om, a fost student. Fusese un student bun,
pina cind, intr-o singura zi toate sperantele lui, visele mamei si asteptarile
tatalui fusesera naruite. Era o zi chiar ca aceasta si, in dimineata acelei
zile, tanarului nostru student o mana grijulie si matura ii spala dintii,
ii facu codite si cosite, si-l trimise sa-si citeasca referatul. Rezultatul?
Studentul a disparut pentru totdeauna. Cand parintii lui exasperati atacasera
catedra de lingvistica; mama plangand, tatal in spume; doamna secretara
- madam Broasca i se spunea cand stiai ca nu te aude - le-a demonstrat
celor doi, dincolo de orice putinta de tagada, ca baiatul nu fusese niciodata
student aici.
- Stimata doamna linistiti-va, va inteleg, dar trebuie
sa ne intelegeti si dvs. pe noi, fiul dvs nu a fost niciodata studentul
acestui institut de invatamant.
- Tipat-rictus-plans.
- Da' de unde sa stiu eu, doamna, si ce suntem noi vinovati ca v-a mintit?
- Tipat-rictus-plins.
Scena a degenerat si a trecut prin desfasurarile obisnuite.
Totul s-a incheiat ca de obicei, injectii, psihiatrie, spitalul de nebuni,
parinti indurerati, cearcane... povestea obisnuita. Nu ne intereseaza
prea mult pentru ca toate astea s-au intamplat. Ce este foarte important:
nu ni s-au intamplat noua! Si ceea ce iarasi mai are ceva sens: nu se
intampla acum, in prezent! Cui ii pasa de doi mosi care s-au spanzurat,
ea imbracata in capot, el in halat, tinandu-se de mana; pe masa o tigara
si o bautura fina; si de fiul lor cel natarau, ala cu nasul de evreu,
care la scoala a plecat si nici un semn nu a mai dat ?
Cel mai emotionant lucru, din punct de vedere al calitatii actului poetic,
este imaginea capotului si a celor doi batrani, restul sunt analize de
text . De fapt, ce ne intereseaza pe noi acum? Hai nu va mai prefaceti,
stiti cu toti ce asteptati: studentul, ala nou, cel caruia i s-a pregatit
intrarea, cel despre care banuiesti ca in clipele urmatoare se va ridica
si va incepe sa citeasca. Ei bine, studentul ala eram eu.
Sunt trei, pe partea cealalta a strazii, si ne privesc ranjind dintr-un
nor de praf. Am pus frana. Praful se aseaza, dinti stirbi si cariati,
Maxi patru ani, dinti lipsa, Kata doi colti ca de vampir, limba obraznica,
rostire sasaita... "se fasi, Andrei?"; 6 ani si toti dintii,
Maria, 9 ani; langa ei Gabi-bonul, protector astazi toata ziua, s-a interpus
in calea intentiilor mele seducatoare. Cum nu era atent, cum ii seduceam
copiii. Faptul ca acesti copii nu sunt ai lui, iar el este doar un bon
mic, negricios si cu foarte mult par pe piept, nu a reusit sa-i tempereze
gelozia.
O invatam pe Anastasia sa sara in apa corect, cu degetele bine intinse,
si trupul ca o lama, iar Maria sarea in jurul meu cu inocenta unui labrador
bezmetic si potentiala rautate a unui cocker agresiv: "Si eu sunt
aici! Si eu sunt aici! Uita-te la mine, trupul meu sare si el in apa,
dar priveste-ma o data! Chiar nu ma vezi?" Si toti dintii ieseau
siroind din apa, ranjind cu gura pana la urechi. Eu sar bine, chiar foarte
bine, as fi putut sa fiu un mare saritor, dar nu am avut timp, eh... mai
exact nu am avut chef. Insa pot sa arat astazi, cu maxim profesionalism,
in fata oricarei adunari de gasculite, o intrare perfecta in apa, fara
pic de stropi: functioneaza, crede-ma. Proastele zambesc si trag cu coada
ochiului la imaginea unui trup masculin incordat : "ca o lama, copiii
mei!! Ca o lama!"; infigandu-se cu un zgomot prietenos in ceva mare,
umed si clipocitor. Femeilor le plac barbatii care sar in apa. Si daca
esti barbat si-ti plac femeile inveti sa sari in apa. Asa ca, iata, la
marginea apei, doua fete, Anastasia - fiica mea - si Maria - fiica cuiva.
De ce e Maria fiica altcuiva o sa va povestesc mai incolo.
Zvac-zvac, zvarst-zvarst, trosc-pleosc, fetele sar, soarele straluceste,
eu devin tot mai inalt, pectoralii mi se contureaza. Ghemotocul mic si
negru, cu un slip in care eu n-as putea sa-mi bag un singur coi, incepe
sa vocifereze, cu o voce gatuita, de parca era ultima capra, de pe un
vapor cu marinari zoofili:
"Maria! Maria, nu asa..."
Ma plictisesc si, ca de obicei, pentru o fractiune de secunda ma opresc
in situatie, am o privire usor absenta si rostesc in cap, unu: "asculta
ba, putzica, ia vezi-ti de ale tale", doi: "Gabi, te rog frumos
nu ma mai intrerupe", trei: .... Ei, la trei apare blestemul empatiei,
care ma arunca in capul lui Gabi, in sufletul (sau in slipul sau mic),
si ma face sa-i aud gandurile. Ciuda-gelozie-nedreptate!... "Eu sunt
Gabi... eu ii iubesc, eu ii spal, eu am grija de ei, eu ii sterg la cur,
eu ii trezesc si eu ii culc... le sunt mai mama decat mama lor, le sunt
mai tata decat tatal lor, si imi vine acuma arogantul asta cu slipul lui
de firma si mi-o seduce pe Maria! Pai ii invata el sa sara in apa, si
eu nu intervin? Eu sunt Gabi, si sunt aici, uitati-va la mine..."
Ies din Gabi, ma intorc in mine si plec, lenes... nu plec ca m-a gonit
cineva, plec ca asa am eu chef; uite, tocmai voiam sa ma duc putin mai
incolo, uite chiar acuma am vazut ceva interesant pe pamant, ah! ce-mi
place sa-mi intind bratele, si astea toate cu spatele la voi; Gabi sesizeaza,
se ridica, preia controlul si terenul, si sare in apa cu gratia unei placinte.
Ziua a trecut si gasca s-a spart, Kata, Maria si cu Maxi s-au indepartat
in ghearele sufletului hidosului vrajitor, intr-o mantie de intuneric,
catre mine si lumina, soare, stele, miere si pomi roditori catre copii.
Bonul Gabi a parasit pajistea.
Praful se aseaza, strada e pe colt, in dreapta si in
stanga nimic si nimeni, la marginea stalpului, langa care i-am surprins,
opt ochi ma privesc atent. In realitate sunt sapte, pentru ca lui Maxi
i-a intrat ceva in ochi si clipeste nedumerit. Se asterne tacerea, geamul
se lasa, cotul meu iese pe geam urmat de ochi. Ochii mei promit o aventura,
zambetul meu promite un mister, iar vocea mea rotunda, calda, baritonala,
se indreapta spre copii si-i mangaie. O, tu, zeu al pedofililor, de-ai
exista acum, ai veni pe pamant si mi-ai face tumbe in fata!!
-Vreti sa mergem in Padure? Sa vedem ceva?
Oare care sunt situatiile in viata cand te mai intalnesti
cu o asemenea oferta? Ce faci daca treci pe langa ea? Ce faci daca nu
te urci in masina aia? Ce faci daca ramai cu bonul? Si te vei gandi tot
timpul cum ar fi putut sa fie. Sa te duci in Padure, acuma atat de tarziu?
Cand e aprope de culcare... parca nu mai am chef nici de biscuiti.
Masina pleaca, praful se re-ridica, in autoturismul argintiu se aud voci
de copii care se indeparteaza. Iures, riset,veselie. "Si unde mergem?
Si unde mergem?" - tacere docta, nitel incruntata, un hm aruncat
peste umar si povestea incepe sa devina tot mai interesanta. Pe un ton
soptit imperios cu capul pe jumatate intors, ca si cum s-ar feri de privirile
cuiva, Anastasia suiera: "Oamenii reginei! Jos! Ascundeti-va imediat!
Nu trebuie in nici un caz sa ne vada!". Parul ii cade peste fata,
asa cum cade pe fata adolescentelor nesigure de fata lor - parul sigur
de propria gravitatie.
Masina are niste masute in spatele scaunelor din fata, masutele cad cu
zgomot, iar cea mai induiosatoare imagine este cea a degetelor lor. Daca
te uiti de sus vezi doua masute gri si treizeci de degete albe. Acum daca
e sa fim foarte corecti, sunt 8 ori 3, 24 de degete, pentru ca policarii
nu se vad, dar asta e alta poveste, si o sa va spun alta data ce faceau
degetele care nu se vedeau. Asta e istoria lor, a degetelor nevazute si
o sa v-o povestesc cand o sa-mi dea voie unghia mea cea mare, care momentan
spune nu.
Sunt mandru de Anastasia, e tare placut sa fii mandru
de copilul tau, seamana mai mult cu ma-sa, Slava Domnului! Slava Domnului
pe dracu', sunt nevoit sa ascult toata viata zambetele condescendente
ale celor care-mi spun "da' nu seamana deloc cu tine, leit maica-sa",
iar eu obligat ca la fiecare sa scornesc o replica haioasa, smechera si
banala de genul "Slava Domnului ca nu seamana cu mine, sa dea Domnul
sa fie frumoasa ca ma-sa si desteapta ca mine, Doamne fereste invers!".
Rasete... Ce, crezi ca este usor sa stai si sa cauti in fata copilului
tau bucati din tine, uite nasul... nasul parca este al meu? Si ce dracu'
cauta in toata povestea asta Dumnezeu? La urma urmei sunt ateu, si degetul
meu lipsit de credinta urmareste linia nasului, a gurii, a urechilor,
se duce in jos pe piele si declara: "Nu seamana mai cu tine, chiar
nu vezi?". Atunci o cauti de suflet, de spirit. Are? Poate macar
acolo sa fie ceva, si, temandu-te ca acel ceva s-ar putea sa nu existe,
incepi sa introduci bucati din tine - si daca se poate sa fie mari, recognoscibile
- sa poti si tu la un moment dat sa spui: "Da, este adevarat nu seamana
cu mine, fizic, dar caracterul este ca al meu: infect". Glumeam.
Este, imaginati-va, este vie si creativa. Ca mine. Cum poti sa faci toate
astea, cum poti tu, cel imaginativ si creativ, cum poti sa-ti lasi urma
in samanta?
Ce vrea, pe bune, o femeie de la un barbat? Si aici te intrebi ce este
o femeie si ce este un barbat, adica despre ce vorbim? Despre cele care
doresc sa mearga la coafor, despre cele care vor sa se casatoreasca cu
orice pret, sau despre cele privite de catre rude cu ochi mici, de viezuri
care impung? Le vezi intodeauna la nunti si la inmormantari, si le vezi
mai ales in privirea scarboasa-miloasa a matusilor: "Nu-ti gasesti
si tu un barbat, nu ti-a venit si tie vremea?". Nu despre ele vorbim,
nu despre amaratele astea, nu vorbim de niciuna dintre ele, oricare ar
fi ea, ci despre femeie vorbim, cu f mare, cum ii sade bine unei fapturi
din care de-abia ce am iesit.
(Desi vom vorbi si despre ele, caci chiar si pentru prostavancele acestea
de mai sus exista intodeauna, pe parcursul vietii, un moment de feminitate,
de magic, ca daca n-ar avea ar fi barbati).
Dar barbatii? Facem noi vorbire acuma oare de mitocani cu bani la cingatoare,
de facatori de chiftele si dansatori de manele? Nu! Vorbim de barbati
fara masina, fara bani, fara functie, fara putere, inarmati cu nimic altceva
decat cu propria lor onoare si momentana lor erectie. Adica femei adevarate
si barbati adevarati.
Pe o strada, barbatii se plimba si femeile se uita de la geam, unele se
uita din spatele perdelei, altele despletite se atarna de pe balcon in
jos, tipand gregar, ca maimutele din jungla de la marginea orasului. Unii
dintre ei au tricouri de marinar intinse stralucitor peste muschi pompati
cu fierul, altii plimba carti, le tin in lesa, le scarpina, le deschid,
scot din buzunar o alauta si incep a canta zevzec la rufele atarnate la
etajul 3. Astia nu sunt invingatorii, astia sunt fermecatorii de moment,
astia sunt probabil cei cu care ele toate se vor casatori, curati, spalati,
aranjati, cei care vor veni acasa in fiecare seara. In prima luna vor
fi mancati alaturi de bezele, in luna a doua cu masline si anshoa, apoi
vor deveni o supa, iar in final doar sos tomat. Regretul, sufletul lor
va ramane in continuare in suspensie, oftand dupa unul singur, acela pe
care ele sau mai bine zis numai ea, dintre ele toate, putea sa-l fi inteles.
Adica le plac neintelesii. De ce oare altfel spus, femei absolut normale,
inteligente, rafinate, traiesc cu imbecili? Pentru ca nu au gasit un neinteles
de calibru, un adevarat neinteles, maiestuos si mistic, un zarathustra,
un don quijote… ala era casatorit cu alta, sau oricum de mariaj chef
nu prea avea. Asa incat indura cretinul de langa, spunandu-si ca ele sunt
singurele care-l inteleg. Si, astfel, femei destepte isi rateaza viata
absolut prosteste. Ce-i neintelesul? Cand il vad, ele toate il stiu. Si
toate vor sa se desfaca in fata lui si sa spuna "e al meu, numai
al meu, numai in fata mea si doar a mea el s-a descoperit asa-cum-de-a-adevaratelea-doar-el-stie-sa-fie,
si doar eu stiu sa-l vad asa cum de-adevaratelea doar el stie sa fie.
Si de aceea ne iubim... iar iubirea, dragele mele doamne colege, e bomboana
fericirii mele pe coliva invidiei voastre".
Studentul se ridica in picioare, este imbracat intr-o tunica maro, stransa
pe corp, incheiata pana sus. Tunica are un guler de ofiter si, daca ai
fi studentul, ai sti ca se numeste kitel. Ultima litera, acel l este un
l moale, destul de greu de pronuntat, mai ales daca nu stii ceea ce stie
studentul nostru: limba rusa. Rusa este o limba foarte dulce. De fapt,
sunt mai multe limbi dulci, unele fiind insa numite asa din greseala,
datorita unei sensibilitati intamplatoare a ascultatorului. Altele sunt
de-adevaratelea dulci, iar in cazul nostru cea mai dulce era rusa.
"Soarele meu! Vrabiuta mea!"- maica-ta se apleaca
peste tine si zambeste, cum numai mamele pot zambi cand se apleaca peste
copilul lor baiat. Oricat ar zambi mamele la fete, nu vor putea zambi
asa ca la un baiat: li se rupe inima, se umplu de ceva nefiresc, care
le cutremura si uneori le sperie. Cele care se sperie raman mame normale
toata viata, negociindu-si cu precautie afectul tulburator fata de baiat;
adica sunt aproape ca mamele de fete; cele care se scalda, totusi, in
acest helesteu de emotie ne-adulterata, isi pierd mintile si devin mame
despre care se fac filme si se scriu carti: Cezare, Pompeie, Messaline,
ati prins imaginea, adica niste mame mari cat un munte, langa care este
mai greu sa traiesti chiar decat pe langa un tata autoritar si genial.
Si iata ca ati facut cunostinta cu mama studentului.
Of , Doamne cat te iubesc mama draga! Si cat te detest pentru iubirea
asta! O viata intreaga de platit pentru o silnica datorie de iubire. Este
ca si cum l-ai obliga pe un amarat fara bani si fara resurse financiare
sa-ti primeasca un imprumut de vis, urias, raspunsul tuturor dorintelor
ascunse, dar imposibil de rasplatit vreo data. Cele zece milioane, miliarde
care te incanta in secunda asta trebuie inapoiate, fraierule! Caci asta
este regula de baza a imprumutului: iti dau si-mi dai inapoi, si, uneori,
daca se poate, cu dobanda; asta nu mai este placenta, este nasterea dintre
coapsele fecioarei de fier de la Nurnberg, instrument folosit de inchizitie
in forma unei femei de fonta, scobite pe dinlauntru in care ereticul era
introdus si, dupa inchiderea capacului, fuguta-fuguta si iute-iute apropiat
de iertarea lui Dumnezeu.
In copilarie, Andrei fusese minunat, avea parul blond
spre alb, ochii albastri si radea cu toata gura, pana la urechi, imbracat
intr-un costum caraghios de cosmonaut; marginea alba de imitatie de blana
ieftina smotocita se confunda cu carliontii blonzi ridicati in vant. Absoluta
inocenta, iar inocenta rade la tine, are ochii albastri si parul blond
in vant.
Cum oare sa n-o iubesti?
- Uitati-va la el, Doamne ce frumos e! Acum nu ca o fi al meu, dar nu
ca e chiar frumos?
- Vai, Doamna, se poate? Ptiu sa nu-l deochi!
Copilul rade sigur de el si inocent inconstient de viitorul ce-l asteapta,
viitor care este imbracat intr-o tunica maro, stransa stramt pe talie.
- Da domnule Gheorghe, va ascultam!
La masa prezidiului vreo cinci oameni, toti profesori cunoscuti de la
diferite facultati si, surprinzator, nu chiar oamenii aceia cu obrajii
cenusii, specifici meseriei ratate si caracterului infect.
Unul dintre ei (nu mai tin minte care) era chiar un tip impresionant,
unul de genul despre care profesional toti au o parere buna si este admirat,
uneori mai pe fata, uneori mai pe ascuns. Se citisera zeci de referate,
unele dintre ele bune, si foaia asta, sau mai exact aceste doua foi vor
putea oare sa spuna despre mine destul, sa atraga atentia asupra mea,
sa-i fac pe oameni sa-mi asculte cuvintele?
- Hm... Doamnelor si Domnilor, stimati colegi, "Conceptul de credinta
la Lev Tolstoi."
Conceptul de credinta la Lev Tolstoi
Sfasiat intre extremele pe care soarta le implantase adanc
in firea sa, intre voluptate si ascetism, intre refuzul si acceptarea
iubirii de oameni, intre teluric si deschiderea spirituala, toate acestea
accentuate de o misterioasa forta si constiinta morala, Tolstoi a simtit
necesitatea de a crede.
Probabil nevoia si implinirea ei s-au suprapus, caci contele Tolstoi a
crezut inca din prima sa copilarie, inainte de a sti ca acea zona din
sufletul omenesc umpluta cu ceva ce, la urma urmei, nu se poate defini,
contine de fapt credinta. Cand era mic (o aflam si din jurnalul sau, marturie
a peregrinarilor unui suflet insetat de certitudini, dar osandit sa se
rataceasca intre nisipurile miscatoare ale vesnic-schimbatorului), crede
cu nestramutare in existenta unui obiect care ar putea sa dea posesorului
sau fericirea. Probabil ca acela a carui personalitate se va profila apoi
maiestuos prin firmamentul unei lumi intregi, sub infatisarea colosului-care-propovaduieste,
Lev Nikolaevici Tolstoi va fi fiind ratacit in padurea de la Jasnaia Poliana,
in cautarea obiectului care, printr-o alchimie miraculoasa, ar putea schimba
cenusiul vietii in explozia de lumina si culoare a unei fericiri mult
ravnite de sufletele tuturor oamenilor, de la umiliti si obiditi pana
la cei care troneaza in varfurile ierarhiei sociale sau a elitei spiritului.
S-a spus ca "timpul lui Dumnezeu creste cu cat te indepartezi de
tinerete" (Strindberg), si poate nu numai al lui Dumnezeu, dar si
al credintei in general. Dar in vesnica revenire a vietii, extremele se
ating si de la forta imaginativa a copilariei, care alterneaza dupa sine
credinta si aureola batranetii, care frange ratiunea intr-un elan spre
alte zone, latente pana atunci, doar timpii intermediari sunt timpi morti.
Tanarul Tolstoi, antrenat intr-o viata mondena, tanarul soldat Tolstoi
pare ca trece printr-o perioada in care credinta paleste si vartejul patimilor
o intuneca.
Va mai trece timp si, odata cu el, in fluxul trairilor interioare multe
schimbari se vor mai face simtite pana cand sa se ridice patriarhul Tolstoi,
care, la batranete, de pe temelia a ceea-ce-e-dincolo-de-ratiune, sa predice
unei lumi intregi magnetizata de personalitatea sa gigantica, o lume de
adevaruri morale, de care toti pareau a avea o atat de mare nevoie.
Dar pana atunci, pana la Ostapovo, unde Tolstoi va muri, dupa celebra
sa fuga, lasand o mare parte a tarii sale si a lumii in doliu, opera sa
e cea care marturiseste chinurile si avatarurile celui care vrea si poate
sa ajunga sa creada.
S-a spus ca credinta apare dintr-o justa intelegere a mortii. Atunci cand
frica de moarte nu mai intuneca spiritul si cand proiectiile ei inspaimantatoare
dispar, cand ea nu mai e numita Thanatos pentru a-i face sa sovaie pe
cei care o concep ca pe o antiteza absoluta a vietii, atunci exista cele
mai multe sanse ca ceea ce ratiunea desemneaza sub numele de credinta
sa apara. Depinde si de om. O pot spune cartile care vor sa sondeze psihicul
uman, dar o poate spune, cred, si un credincios. Si afirmatia lui va izvori
din bun simt. Acelasi lucru ne invata si T., introducand in tesatura epica
a lui Razboi si Pace episodul de la Austerlitz. Andrei Bolkonski, la un
pas de moarte, tatonand necunoscutul de-dincolo-de-viata, vede cerul de
la Austerlitz si Tolstoi ne face sa intelegem, prin imaginea boltii, ca
incepe sa creada. Neaga moartea si poate si de aceea se intoarce de pe
campul de lupta acasa. Randurile acelea au ceva din linistea unei tacute
adanciri in alte straturi decat cele pe care le cunoscuse printul pana
atunci. O revelatie fara surle si trambite, tacuta, dar cu atat mai adanca.
Tot Razboi si Pace va fi "marul discordiei" in lupta dusa intre
moral si estetic, in urma batranului T. se stie gestul sau neechivoc prin
care condamna, cu o indarjire aproape adolescentina, semn de tinerete
eterna la un om de varsta sa, capodopera aceasta. Poate avea dreptate
Kirkegaard cand afirma ca o existenta implinita trece prin fazele esteticului,
eticului si religiosului si ca acestea ar putea exista succesiv, dar niciodata
simultan. Sau-sau.
Asa ca, oameni buni, credeti, gasiti-va credinta, cautati-o, caci este
mai aproape de voi decat vena gatului, decat rasuflarea, nu va mai plimbati
prin lume cenusii, fazi, reci si goi, lovindu-va si cazand fara sa va
mai ridicati! Intoarceti-va fata catre soare, credeti in mine, in voi,
in Tolstoi, in oricine, si nu uitati "caci stiu faptele tale, ca
nu esti nici rece, nici in clocot"
In padure, caci toate lucrurile interesante se petrec intr-o padure, masina
se opreste scuturandu-se nervos. Multimea de copii dinauntrul ei o fac
sa se zguduie in toate partile, ca un pudel de-abia iesit din apa.
- Bai, terminati!
Masutele se lasa in jos si sase ochi, toti albastri,clipesc in acelasi
timp; si desi ritmul este armonic, desi clipesc impreuna ca fratii, continutul
pupilelor este diferit.
Kata -"Take me to the end of the world young men, take me to adventure!
And I will be yours, show me hidden treasures in the dark, and you will
be mine, and we will be together, for this is really what you are wishing
for." Kata are sase ani.
Maxi - "ia baiusi, ia haciu k mamocike. Ia haciu mamu, mamocika,
vazmi menea damoi". Maxi are patru ani.
Maria - iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii".
Maria are opt ani.
Masina se intoarce si iese din padure.
- Deci ati inteles, acuma o sa facem asa: voi doi mergeti acasa pentru
ca v-ati speriat, nu-i nimic grav in asta, multi se sperie si nu trebuie
sa va fie rusine de asta, dar Kata vrea sa treaca prin incercare, vrea
sa vada magia de dincolo de spartura, si nu ar fi fair sa nu-i permitem
ei sa se duca, pentru ca noua ne este teama, da?
La auzul acestui gen de rationament complicat si emotiv, rational si surprinzator
de afectiv, copiii dau impreuna din cap si spun.
- Da, sigur ca da...
- Drept urmare este un secret, si nu avem voie sa-l spunem nimanui, pentru
ca atunci Kata o sa-si piarda puterea. Promitem?!
Maini unite, juraminte jurate, conspiratii conspirate, usi deschise si
trantite, Gabi privind banuitor. Bonul mic cu par pe piept priveste suspicios
si nu stie ce sa zica. De ce doar doi copii ii sunt dati inapoi? De ce
le simte fragila tensiune si de ce un copil ramane in masina cu ochii
plini de o incantare stangaci tainuita? Si, pentru a doua oara pe parcursul
aceleiasi zile, automobilul cel gri pleaca in padure.
- Vezi? Scrii orice tampenie ti-as spune! Razi nu-i asa? Te-am surprins,
dar scrii in continuare... pentru ca orice as face vrei sa nu ma opresc.
Dactilografa da incantata din cap, pricepe jocul, zambeste (am spus zambeste!)
si se apleaca sarguincios asupra masinii de scris. Faptura ei pare a spune:
" iata, sunt aici, sunt cu tine, rezonam in aceeasi fractiune de
secunda, vibram impreuna in acelasi timp, parca am fi un unic organism
viu, patru maini, patru picioare, o singura inima, un singur scop."
- Gresit, nu uita ca aceste lucruri ti le dictez eu tie si nu tu mie,
ai inteles? Sa trecem la student:
-
" intodeauna m-am gandit ca este imposibil ca intr-o opera de geniu
sa fie prezentata o opera de geniu. Ca si cum Tolstoi in "Razboi
si pace" l-ar fi facut pe Balkonski* scriitor iar in paginile monstruos
de genialului roman am fi citit o nuvela scrisa de print, citita de acesta
in public, undeva la o serata artistic-literara; iar acea nuvela sa fie
si ea o opera de geniu...imposibil!, un geniu nu poate sa scrie mai bine
decat deja scrie si atunci cine-i geniul, Tolstoi sau Balkonski? Tocmai
de aceea am introdus in aceasta nuvela eseul studentului, ca sa arat ca
se poate!"
Pe banca, un diplomat pretentios si pretios pentru un
student, un obiect de lux, studentii nu umbla cu asa ceva, studentii au
genti ferfenitite in care se afla caiete mototolite, geanta asta nu are
ce sa caute aici, si, culmea nesimtirii cromatice, peste geanta a incolacit
un fular exagerat de lung cu dungi exagerat de rosii si exagerat de albastre.
Tunica maro de ofiter, servieta scumpa-atragatoare-de-priviri-si-de-invidii
ofticat admirative, camasa maro, pantaloni maro, pantofi maro, ciorapi
maro, la gat, trecut prin gulerele camasii, un ac mare de cravata in forma
de spada, (este de aur si in garda are si un rubin mic), iar peste toata
aceasta combinatie un gat lung, un par romantic si o barba pragmatica.
Lup de mare hotarat, ochii albastri il citesc pe Byron, iar in jurul gatului,
incolacit sauvage, fularul bicolor, tinuta dreapta, manusi de piele (de
vara, evident), privirea sfidatoare, o aparitie destul de (understatement)
iesita din comun.
Acuma fularul doarme ca un sarpe gras pe geanta, iar tunica sta in pozitie
de drepti, inconjurata de vibratii pozitive.
- Am reusit! I-am luat, i-am facut de cap si p'astia!
Studentul se intoarce inspre dactilografa si-i face cu
ochiul:
Totul este un act de seductie, asa cum seduci o femeie seduci si o haita,
dar in timp ce multi seduc femei, doar putini seduc multimile. Temerarii.
Este tare inspaimantator sa dansezi tango cu o femeie cu o suta de mii
de ochi, trebuie sa controlezi fiecare privire, sa aduni energia tuturor
intr-un singur punct, sa nu-i scapi niciodata din mana, si sa nu care'cumva
Doamne fereste sa permiti unora sa evadeze! Cei care evadeaza atrag dupa
sine spatii goale iar puterea ta scade, iar golul, vidul, atrage alti
tradatori. Piata se goleste si ramai singur in fata microfonului, daca
ai scapat cumva din mreje cativa aurolaci. Este ultimul exercitiu de putere,
este autentica explicatie (si unica de altfel), a caracterului poligam
la mascul.
Mainile se strang, palme se bat pe spate.
- Bai, cum a fost?!
- Cacator, mosule!
- Futator!
- Bestial!
- Deci v-a placut pe bune?
Un succes, un mare succes.
- Sunteti chemat la decanat!
Broasca intinde un deget spre tine ca o calugarita care
te invita la amor.
Ca de obicei, are sub brate dosare, este eficienta si n-are timp de pierdut.
Ai face mai bine s-o asculti, tinere, caci in afara de ea, in aceasta
institutie, mai multa putere nu are decat decanul si Dumnezeu. Dumnezeu
se cuvine scos din ecuatie pentru ca suntem atei, iar decanul este senil.
Nu stiai? Surpriza, mare surpriza, aventura ta este abia pe cale sa inceapa!
Studentul se indeparteaza inspre un coridor care pare a se ingusta tot
mai mult, inspre intuneric. La capat o luminita minuscula. Inaltimea peretilor
scade si studentul reuseste sa intre in anticamera in patru labe. Doua
scaune. Pe un scaun unul mic de la portugheza, livid, isi clantane teama
intre dinti.
Soptit zice...
- Bai, daca pe mine ma exmatriculeaza astia, io ma omor! Bine, nu ma omor
chiar pe bune, da' ma fac ca lesin, ca sar pe geam... fac o criza de isterie;
ma omoara taica-miu, daca astia ma dau afara, taica-miu ma omoara, baga-mi-as
pula!
Un dobitoc, auzi la el, asta invata esperanto! Cat de cretin trebuie sa
fii ca sa ajungi atat de rau? Mai bine invata swahili, asta macar e cool...
da' esperanto?... la facultatea de limbi straine? Si mai e si microbist!
Un microbist obscen, un microbist filolog, care-si tapeteaza camera de
camin cu steaguri ale echipei preferate? Care are poze cu toti jucatorii?
Si care stie cu de-amanuntul toate tampeniile despre ei; cand s-au nascut,
unde si de ce si care nu in ultimul rand mai bea si fernet.
- Pe tine de ce te-au chemat?
- Habar n-am…
De fapt ai habar, ai chiar foarte mare habar, si esti cam plin de tine
si de habarul tau.
Te-au chemat ca sa te laude, academic sa te aplaude, si omeneste sa te
rasfete; te-au chemat pentru ca ai prezentat un referat exemplar, pentru
ca le-ai inchis gura tuturor din celelalte centre universitare si pentru
ca au de gand ca acum, in sfarsit, sa taie si pentru tine un vitel mare,
gras si bun. Si asta chiar aici in cancelarie, unde vitelul se invarte
pe masa in timp ce tu astepti. Grasimea pica sfaraind pe cataloage iar
profesorii mai nerabdatori isi intind degetele prin ea si le sug, pleoscaie
multumiti, se uita la decan si-l intreaba in cor:
- Ei, gata, ajunge! Ii spuneti o data sa intre? Sa mancam si noi, si sa
dezvelim mai repede statuia, ca avem ore!
Unul mai smecher de la slava veche scoate din buzunar o bucata de paine
si sterge masa cu ea. Priviri taioase ii urmaresc degetele care duc spre
gura hamesita rodul campului, granelor si tuturor muncitorilor din aceasta
tara. Painea, sfanta paine, si grasimea, sfanta grasime, oh, dar grasimea
niciodata n-o s-o uitam! Yummi ... bun!
Usa se deschide si se produce un vid urias, iar invatatorul
de esperanto este supt dincolo cu zgomotul pe care-l face limba pocnind
intre buze... Pleosc! Parca nici n-ar fi fost aici! Ce este dincolo? Ce
este dincolo de aici? Ce este dincolo de aici, acum? Aici, acum, cineva
asteapta si el sa se deschida usa spre dincolo, poate chiar in clipa in
care scriem, poate chiar in clipa in care cititm, si dincolo pentru cel
care asteapta aici, acum, este lumina, miere, copii costumati in cosmonaut.
Asta-i pentru cei care asteapta un dincolo bun, pentru cei care asteapta
un dincolo rau, trecerea lor prin aceasta lume seamana perfect cu zgomotul
pe care-l face limba pocnind intre buze. Uite, asa au fost, au trecut
si s-au dus, parca nici n-ar fi fost aici. Usa se deschide din nou si
brunetul nostru (toti studentii de la portugheza sunt bruneti) paseste
in camera mica, inalt, foarte inalt; este drept, batos sigur de el, trece
invartind un lantisor printre degete si arunca o privire simbolica din
coltul ochiului.
- Bafta, mosule!
Hainele ii sunt schimbate, pantofii lustruiti, dintii spalati, parul impletit
in doua codite-cosite aurii...
Doamna Broasca scoate din primul sertar de sus o banda veche de magnetofon,
deschide un dulap in perete in care se afla un magnetofon profesional
Akai. Aranjeaza banda cu gesturi experte, tuseste pentru a atrage o secunda
atentia si apasa pe play:
- Felicitari, Dominik!
Din boxe se aude o muzica martiala, pe sub usa apare un covor rosu pe
care Dominik incepe sa pluteasca incet iesind din incapere. Usile se inchid
si nu mai intelegi nimic, ai impresia ca tocmai ai vazut pe cineva care
trebuia sa intre in ascensorul spre iad si s-a urcat in liftul spre rai.
Clipesti. Oftezi. Inghiti in sec.
- Prea tarziu... ti-a venit randul....
|
