 |
||
|
||
 |
Gabriel H. DECUBLE
|
 |
|
"Daca scrii pe val
si nu in virtutea ritmurilor proprii existentiale, atunci, la retragerea
valului, va ramine in urma doar o padure de alge pitice",
interviu cu Gabriel H. Decuble
Gabriel H. Decuble: Am debutat in 1988 in revista ieseana Dialog, pe-atunci, alaturi de clujeanul Echinox, una din cele mai prizate reviste culturale (studentesti!) din tara. Dar poezie scriam deja de citiva ani. Ai vazut poate in subsolul Epistolelor mele niste texte datate 1983, 1984, 1985 etc. Nu e cioaca! Sint texte scrise realmente in adolescenta, cite s-au mai pastrat. Ele au rolul lor, se constituie intr-un soi de dialog al virstelor cu epistolele anilor 98-2000 si fac astfel parte dintr-o autobiografie poetica (adica tocmai din ceea ce se vor a fi Epistolele). Desi sint adresate in majoritate unor persoane in carne si oase (fiind scrisori pe bune), ele pleaca de la amanuntul (auto)biografic si generalizeaza, devenind pe alocuri destul de virulente; acolo unde nu sint erotice, ele lucreaza cu anumite imperative etice. Or, fara a apela la efectul de insolitare, risti, atunci cind vrei sa transmiti astfel de imperative, sa cazi intr-un discurs inflacarat, patriotard, in cel mai bun caz lovit de naivitate. Nu-ti poti permite forme literare "fragede" atunci cind vorbesti despre patria ta, despre poporul tau, in general despre alte tipuri de iubire decit erotismul pur, fiindca te condamni singur la cliseu, la un discurs liric gen Paunescu, Vadim Tudor etc. Este pretul pe care l-a platit si un Nichita Stanescu scriind Un pamint numit Romania, chiar daca folosea pe alocuri metafore mai neconventionale. Ca sa rezum: stilul meu nu este pe atit de doct, pe cit este de riguros alienant (prin ritm, metru, lexic etc.). Epistolele sint un test de anduranta pentru cititor. - Textele tale lirice, hiper-livresti, nu prea au cum sa stringa mult public, asta e atit de limpede ca tu, ca autorul lor, n-ai cum sa nu stii. Ce rost au, din punctul tau de vedere, poeziile tale? - Textele mele sint si nu sint livresti. Aproape fiecare vers pleaca de la un amanunt - daca nu cumva de la catastrofa autobiografica. Dar sa lamurim citeva chestiuni in privinta livrescului: epitetul respectiv suna mai curind a blam, desi oricine stie ca literatura non-livresca, deci in afara intertextualitatii (cu un arhi-, para-, epi-, peritext etc.) nu exista. Nu ai cum sa te feresti de livresc. Si totusi: exista mai multe tipuri de livresc. Unul pur retoric si snob, de dat patina literara, care nu face insa literaritatea unui text. Acesta e cel mai larg raspindit si e vechi de cind lumea, de la, sa zicem, Metamorfozele lui Ovidiu pina la poemele tirzii ale unui Ferlinghetti ("Sons of Williams, sons of Poe/ Sons of Lorca & Rimbaud"). Ideea e ca nu prea ai trairi personale, dar exista mereu un tezaur de imagini si miteme la care poti apela in caz de urgenta. Exista apoi un livresc existential: te trezesti actualizind, prin ceea ce traiesti, chiar fara sa vrei, o situatie deja descrisa in literatura. Nu se poate sa nu dai seama, in ceea ce scrii, scriindu-ti viata, de intertextualitatea care se instaleaza spontan. Si, in fine, exista un livresc concrescut pe fiinta autorului, care vine din intilnirile miraculoase cu alti autori, din lecturile cu adevarat formatoare. Nu cred ca exista autori mari care sa nu fi perpetuat, prin propria lor literatura, anumiti inaintasi. Din acest punct de vedere, esentiala pentru mine a fost intilnirea cu un Horatiu, un Neidhart, un Nietzsche... E vorba si de afinitati (elective sau nu), de potriviri temperamentale. Or, eu pretind a ma fi tinut departe de livrescul retoric si snob, iar daca poeziile mele au atitea trimiteri savante este pentru ca, pentru mine, cultura este viata curata - o traiesc zi de zi. Nu ma pot abtine sa o somatizez atit de acut. Astfel incit a trebuit sa ma resemnez: nu am pretentia sa fiu citit la adunarile cimpenesti, pe stadioane, la circ, in spectacolele radio-televiziunii... Aici e vorba de Wirkungsgeschichte, cum zice Gadamer... O privire atenta asupra istoriei ideilor arata ca nu neaparat cele care au beneficiat de difuzare in masa, la vremea emiterii lor, au fost si cele mai influente asupra posteritatii, ci cele care si-au gasit putinii, dar influentii cititori. - Cind scrii poezie te gindesti la… la ce te gindesti? - La nimic, in general - daca te referi la poezie in sensul strict. Scriu destul de rar poezie. Intre 1992 si 1996, spre exemplu, n-am scris nici un rind. Nici nu simteam nevoia. Eu nu chem poezia, ca sa parafrazez textul biblic, pina nu vine ea. Iar cind pleaca, amutesc o data cu ea... Cu alte cuvinte: imi ascult daimonul, atita cit imi vorbeste. Nici nu inteleg autorii care se screm sa ramina mereu "pe val", mereu in actualitate. Daca scrii pe val si nu in virtutea ritmurilor proprii existentiale, atunci exista riscul ca, la retragerea valului, sa ramina in urma doar o padure de alge pitice. Personal, nu am ambitia sa scriu mult, ci bine. Marii poeti au scris relativ putin. Pe de alta parte, nu cred ca poezia mai trebuie definita atit de strict: ca mediul ei ar fi exclusiv "cartea de poezie". O tigara fumata intr-un anumit fel poate fi o poezie. O privire incruntata sau un gest de dragalasenie pot fi poezii, depinde cita gratie sufleteasca investesti in aceste gesturi. In plus, "genul liric" nu mai poate fi nici el considerat transpunerea absoluta a poeziei. Eu scriu si eseuri filosofice care, sper eu, au valoare poetica intrinseca. Pasaje intregi din textele lui Heidegger, sa zicem din Unterwegs zur Sprache, sint poezie curata. - Ziceai, intr-o "epistola", ca "iubirea de tara m-a intors printre porci". Semnul intrebarii. Si - "i-am dat, din iubire de carte, si eu lui mefisto un autograf". Ce aveai in vedere? - Nu mi-o vei lua in nume de rau, sper, dar nu-mi place sa ma regasesc in situatia de a-mi face autoexegeza. In principiu, versurile mele ar trebui sa vorbeasca prin ele insele. Desigur, e acolo si detaliu biografic - destul de dureros - si si metafora culturala. Daca as destrama echivocul, daca as rupe petalele si sepalele florii, ramine doar un lujer in urma - poate batos, dar golas. - Esti membru al vestitului CLUB 8. Cum ai ajuns pentru prima oara acolo? Cum ti-a parut acea prima intilnire a ta cu CLUB 8-ul? Cum ai caracteriza aceasta miscare pentru cei care inca n-au auzit de voi? - Cit de vestit este Club 8 nu stiu, dar e, probabil, cel mai bun lucru care i s-a intimplat literaturii iesene in ultimii 50 de ani. Am intrat in club in 1998, de-abia intors dupa o sedere lunga in Germania - asadar rupt de realitatile iesene -, chemat de Nimigean. Dar exista deja un nucleu, strins laolalta de Dan Lungu - al lui fiind si meritul de a fi coagulat tinerii scriitori intr-o alternativa la practicile literare functionaresti si sinecuriste de la Muzeul literaturii, Convorbiri literare, Cronica, Junimea etc. Partea cea mai buna a clubului a fost si este ca nu e parohia nimanui, nu e catedra unui "mentor" sau a unui "cap teoretic" si regret ca uneori a putut exista o receptare atit de falsa, o imagine atit de deformata. Desigur, din ratiuni administrative, clubul are un presedinte si un vicepresedinte, dar... toti membrii clubului sint autori asezati, de orientari destul de distincte. Radu Andriescu e un bun specialist al literaturii americane; Serban Alexandru si Constantin Acosmei sint fini degustatori ai modernismului si avangardei franceze; Michael Astner are un solid bagaj de cultura germana; Nimigean are o slabiciune pentru cultura italiana, dar in fond este un enciclopedist; Radu Parpauta este un hitru venit din cea mai buna traditie nationala etc. Asadar, cel putin la nivel estetic si filosofic, membrii clubului au, fiecare in parte, sursele lor de inspiratie, convingerile si dilemele lor. Or, tocmai dialogul destins, pe orizontala, toleranta fata de alteritate si diferenta face clubul atit de atractiv, de inconfundabil si, in cele din urma, credibil. - Esti coordonatorul volumului "Cartea roz a comunismului" (ed. Versus, 2004). Daca ai fi editorul acestei carti cum i-ai face reclama? - As spune urmatorul lucru: "Cartea roz a comunismului e o posibila teodicee a poporului roman, surprins intr-una din marile catastrofe ale istoriei sale." Cel mai pregnant se poate vedea acest lucru in textul Marianei Codrut Pe cind Dumnezeu statea ascuns dupa o usa, care nu e o simpla evocare a colectivizarii, saraciei, navetei si a altor neajunsuri pricinuite de comunisti, ci o incercare de raspuns la una din intrebarile fundamentale pe care si le pune omul in momentul in care simte ca e parasit de divinitate: "de ce?". Exista o vina in noi insine pentru toate ororile comunismului? Sau Dumnezeu devenise pur si simplu un voyeur, dornic sa savureze nemarginita pirdalnicie umana? Or, textele reunite in carte sint de facturi atit de diferite tocmai pentru a sublinia multitudinea raspunsurilor posibile la aceasta intrebare si caracterul lor provizoriu. Dar profit de intrebare ca sa-mi exprim mihnirea in legatura cu faptul ca receptarea volumului nostru a fost adesea atinsa de irascibilitate, suficienta si dispret superior. Ma sidereaza faptul ca multi intelectuali spilcuiti din Romania nu au sesizat ironia amara din titlu si, fara sa citeasca volumul, l-au interpretat drept "amintiri edulcorate". Vor fi fost la unii autori din Cartea roz si amintiri edulcorate, cu siguranta, dar tonul general al volumului e departe de asa ceva. Imaginea comunismului care reiese din cartea noastra as caracteriza-o printr-o expresie de-a lui Creanga, care imi staruie demult in minte: "o cinstita de holera"... Asta a fost comunismul pentru sufletul romanesc: o holera, o grozavnica epidemie, carora unii i-au sucombat tragic, din care altii au iesit vindecati, dar e cert ca toti purtam in noi sechelele. Imun nu a fost nimeni. - Observ la scriitorii de virsta noastra o legatura mult mai strinsa - chiar daca (sau mai ales daca!) negativa - cu tatii decit cu mamele, in comparatie cu scriitorii dinaintea noastra (si, banuiesc, dupa). Ce parere ai despre asta? - Freud ar spune ca toata literatura este, in fond, manifestarea culturala a complexului oedipian (desi asa ceva nu s-ar aplica decit la autorii de sex masculin.) Ar gasi, pentru a-si ilustra teza, cu siguranta, destule exemple. De aceea nu vreau sa insist. Nu cred ca s-a petrecut o schimbare de paradigma in acest sens. Literatura mare se scrie, in principiu, impotriva tatilor, deoarece ei erau si inca mai sint, in toate sistemele sociale, depozitarii ideologicului. Daca s-a putut observa o acutizare a fenomenului, ea vine probabil pe fondul schimbarii de regim politic de acum 15 ani, cind era firesc sa avem o expresie mai pregnanta a conflictului dintre generatii. - Spuneai in textul tau din "Cartea roz a comunismului", "Parintii au mincat agurida, iar copiilor li s-au strepezit dintii", ca ai avut o corespondenta cu Noica. Ce-ti amintesti din acele scrisori fara sa te uiti acum prin ele? - Inca de la prima scrisoare de raspuns, Noica mi-a "trintit" o lista de 12 titluri pe care trebuia sa le citesc, altminteri ma ameninta ca nu-mi va mai scrie niciodata. Erau si autori de care nu mai auzisem, Epictet de exemplu - eu aveam doar 17 ani, iar Noica ma lua in serios! Ideea lui de paideia era, printre altele, sa-ti ofere un dar pe care nici nu ti-l puteai oferi singur, nici nu i-l puteai intoarce: timpul. Un timp pe care-l rupea de la tine, nevredniciei tale. Continuu sa cred ca modelul sau de magisterat a fost tot ce-a putut sa dea mai bun cultura romana in conditiile acelei vremi. Lui ii datorez cam tot in ce priveste devenirea mea intelectuala, studiul germanisticii, al limbilor clasice, al filosofiei, pe scurt: plasarea pe o "orbita culturala" (era o sintagma draga lui). In tot cazul, de la el incoace n-am cunoscut nici-un alt om de cultura care sa-i egaleze generozitatea. - In afara faptului ca esti scriitor, mai esti si profesor si traducator. Cum te simti ca traducator? E altfel decit atunci cind scrii? - E cu totul altceva. Am tradus texte de nenumarate facturi, mai mult de nevoie, decit de voie, dar traducerea literara a ramas, cu siguranta, printre pasiunile mele. Nu cred in agatarea prea dirza de original, in traducerile la limita "literalitatii", in acele juxte cu pretentie de fidelitate fata de autor. Daca traducatorul totuna trebuie sa fie un "tradator", atunci macar sa fie unul cu stil. Nici nu poti fi prea fidel originalului, dat fiind ca, in majoritatea cazurilor, traduci scrierile unor raposati, pe care n-ai cum sa-i descosi cu privire la "ce-au vrut sa spuna exact"... Te regasesti spontan in mijlocul unui dialog cu o transcendenta muta, ca intr-o halucinatie auditiva, incerci sa-i smulgi acestei transcendente un raspuns ("auscultind" cuvintele ca pe niste fiinte vii, potrivindu-le intre ele, ciocanindu-le ca pe niste obiecte, sa vezi cum suna...), dar pina la urma trebuie sa-ti dai singur raspunsul: literatura este autarchie, pe cind traducerea literara este manageriat pur. - Ce scriitori romani ai recomanda tinerilor din strainatate? - Am predat doi ani literatura romana la INALCO, Paris, si am putut observa ca tinerii francezi nu gusta clasicii, dupa cum nu sint sensibili la nici-un fel de literatura cu iz de canon, nici macar la cea proprie. La fel si studentii de la Freiburg, si ei manifesta reticenta fata de ceea ce poate fi receptat ca literatura standardizata, fiind mai atrasi, de exemplu, de eseistica actuala, cu referinte politice (un Patapievici, de exemplu). Totusi, pus in fata situatiei de a face cunoscuta literatura romana, ca expresie a sufletului national, i-as recomanda pe acei autori care au incercat, prin scrierile lor, o sinteza - nu neaparat echilibrata, dar de-aici dramatismul sintezei - intre balcanism si europenism: un Ion Barbu, un Mateiu Caragiale. Si inca ceva: la Paris am predat cu titlu de experiment, timp de un semestru, literatura prepasoptista (fratii Vacarescu, Conachi, Mumuleanu etc.). A fost un delir... in general, romanii sint mai degraba apreciati in Vest pentru balcanismul lor, decit pentru sfortarile de europenizare. - Ce scriitori tineri iti plac si cine dintre cei care au deja o anumita popularitate nu-ti place? - Din pacate nu sint un bun cunoscator al literaturii foarte tinere - mea culpa! Ii cunosc bine pe cei cu care am contact nemijlocit, pe cei din Club 8, toti foarte buni. Dar m-ai intrebat de cei care imi "plac", asa incit pot sa-mi asum o apreciere subiectiva: din "generatia 90", ca sa ma folosesc de un anumit jargon, Nimigean va ramine ca un autor mare. Din cei care se bucura deja de mare popularitate: mi-au placut teribil scrierile mai vechi ale lui Cartarescu, cele de dupa Levantul nu m-au convins - probabil ca scrie tocmai sub presiunea popularitatii. Regret ca nu mai scrie Dinescu. - Cum iti par revistele & editurile de acum? - Cu totii asteptam sa se normalizeze situatia, dar se pare ca resursele culturii romane sint inca prea pipernicite. In plus, ele sint consumate de un grup relativ restrins de oameni. Ceea ce face imposibil un dialog autentic. Faptul ca majoritatea revistelor reprezinta interese - ingustissime - de grup mi se pare, pina la urma, acceptabil intr-o societate pluralista. Dar ca si editurile mari, cele reprezentative, practica acelasi sistem, e deja un semn de boala grea. - Ce ai face pentru tinerii scriitori daca ai putea sa-i ajuti cu ceva, daca ai fi presedintele unei uniuni/asociatii scriitoricesti sau un mare bogatan? - Le-as da de munca - intelectual, fireste. Munca bine platita. Cu alte cuvinte, i-as ajuta sa se ajute singuri. Expectatiile nejustificate de la viata sint izvorul orgoliului nemasurat si nici-o societate nu are suficiente resurse incit sa satisfaca miile de orgolii artistice care colcaie in "oceanul primordial" al culturii - acolo unde fierb ideile, geniale sau nu, frustrarile, invidiile, visurile de marire etc. Or, nu trebuie sa gindesti hobbesian ca sa-ti dai seama ca aceste orgolii, intrind in coliziune, vor genera ura. Daca incurajezi nejustificat pe cineva - cum e cazul adesea la noi: ca e fiul sau fiica lui cutare, ca a pus o vorba buna cutare etc. - nu faci decit sa sporesti atmosfera generala de nemultumire si ura. Idealul oricarui om generos este sa dea de munca oamenilor la care tine. Orice alta forma de "generozitate" este un fals grosolan de ametit prostii. (interviu realizat de Mihail Vakulovski, ianuarie 2005, Brasov - Konstanz) |
||