Dumitru CRUDU

Cum este receptat FRACTURISMUL: o precizare

Au trecut mai bine de 7 ani de la aparitia primului manifest fracturist in ziarul „Monitorul de Brasov" (forma prescurtata) si in revista „Paralela 45" (forma desfasurata). Autorii acelui manifest (batuti pe o strada din Brasov) eram eu si Marius Ianus. Pe atunci eram singurii fracturisti din Romania si nimeni nu ne lua in serios. Pe atunci toata lumea vorbea doar de optzecisti sau de nouazecisti. Nimeni nu avea nici o treaba cu noi. Astazi numarul fracturistilor este cu mult mai mare (atit in poezie, cit si in proza sau dramaturgie) iar despre fracturism se da cu parerea oricui nu ii este lene. Dar ce este astazi fracturismul? Dar ce s-a ales din acele idei pe care le lansasem atunci cind aparuse miscarea? Dar, mai ales, cum este inteles fracturismul?

Am sa vorbesc mai ales despre ultima chestiune. Modul in care este, de multe ori, receptat fracturismul mi se pare eronat. Multi critici seriosi il echivaleaza pur si simplu limbajului indecent, licentios, porcos si vulgar care, cica, ar descrie o realitate a obsesiilor (in speta sexuale) si a dereglarilor psihice si fiziologice, un univers al drogurilor si aurolacilor, o lume fisurata in care nu ar mai functiona nici un fel de legi morale sau de alt ordin, o lume a deriziunii si abjectiei umane. In opinia acestor critici, in fracturism totul este permis: de la descrierea unei masturbari pina la injurarea cu cele mai murdare cuvinte a ordinii sociale sau politice din Romania sau din Republica Moldova. Este adevarat ca acest limbaj (cu toata realitatea pe care o desemneaza) a facut cariera in textele multor scriitori fracturisti, inclusiv si in ale mele, dar tot atit de adevarat este ca in primul manifest fracturist nu i se acordase prea mare atentie. La inceputuri, miza noastra nu cadea neaparat pe utilizarea vorbelor fara perdea. La inceput, miza noastra era un pic alta, cu toate ca nu excludea non-conformismul, negarea ostentativa a retetelor literare la moda si sfidarea oricaror inregimentari obligatorii in rindurile postmodernistilor sau neomodernistilor din noua era post-comunista. Dar fracturismul nu se limita la o simpla negare a unor practici literare textualiste, neoexpresioniste sau care tineau de plierea literaturii biograficului si cotidianului pe niste scheme livresti, metafizice, religioase sau mistice (amalgamul e diferit de la un scriitor la altul). El voia cu mult mai mult decit atita.

Cei care vor sa vorbeasca documentat despre fracturism ar trebui sa citeasca primul manifest deoarece fracturismul nu inseamna nici pe departe doar limbaj vulgar, sex, droguri, violenta, nonconformism si descrierea treptelor cele mai de jos ale degradarii umane. Fracturismul, chiar si daca are si aceste componente, este complet altceva.

Supralicitarea acestui tip de limbaj si de discurs s-a produs impotriva ideilor din primul manifest fracturist. Acolo, noi (eu si Marius Ianus) reclamam in primul rind o corespondenta cit mai franca si sincera intre existenta si biografie, pe de o parte, si opera, pe de alta parte (pe urmele suprarealistilor onesti ca Breton, bunaoara), ceea ce nu presupunea neaparat o relansare a limbajului si literaturii protestatare de tip fuck you. Spuneam acolo (impreuna cu acelasi Marius Ianus) ca nu poti fi un om de afaceri de succes, un director de editura prosper sau un profesor universitar cu functii si greutate sociala si stiintifica traind mai mult decit decent din punct de vedere material (spre deosebire de o mare parte a cititorilor tai) si sa scrii asa-zisa literatura a cotidianului in care sa vorbesti despre paradisul din tomberon (sintagma a fost inventata de un scriitor optzecist); despre saracia si mizeria din apartamentul sau din orasul in care locuiesti; despre mocirla abominala a realitatii; despre sordid si abjectie, in cele din urma. Cum poti practica o literatura de stinga cind esti proprietarul a citorva aprtamente, cind afacerile cu editura iti merg struna, cind esti un benefeciar de lux de pe urma retelelor de burse si calatorii in strainatate. Daca faci asa ceva (si multi practicieni ai literaturii postmoderniste in varianta romaneasca sau basarabeana au facut-o), esti din start fals, pentru ca literatura cotidianului de tip protestatar pe care o vei lansa va intra intr-o contradictie vizibila cu existenta mic-burgheza pe care o duci. Oare inseamna crearea unor universuri imaginare raspindirea unor lucruri false, a unor forme de protest fara substanta?

Noi pledam pentru o corelatie intre biografie si scris. Noi sustineam acolo ca adevarata literatura a cotidianului o poate scrie doar un om care traieste dintr-o leafa de mizerie, care nu are unde dormi la noapte, nu stie ce va minca diseara si asa mai departe. Pentru ca literatura pe care o scrii sa fie adevarata, sa fie credibila si sa nu se reduca doar la focurile de artificii ale unui oarecare nonconformism de suprafata ar trebui sa aiba o motivatie existentiala si biografica. Aceasta era parerea noastra. Caci cum poti injura America atunci cind locuiesti in aceasta tara pe baza unei burse barosane date de statul american? Caci cum poti besteli Romania sau Republica Moldova cind esti un tip prosper anume in aceasta tara? Sa zicem, bunaoara. Anume din perspectiva motivatiei se impunea si limbajul indecent. Se impunea ca o un procedeu intre multe altele de-a motiva discursul literar al poeziei cotidianului. Atit, si nimic mai mult.

Sunt, fara doar si poate, unele texte fracturiste unde acest limbaj subjuga textul, unde toata naratiunea se cladeste doar pe semnificatiile extratextuale ale injuraturilor, ignorindu-le pe cele imanentiste, care tin de natura operei literare propriu-zise. Sunt, bineinteles, dar eu cred in continuare ca aceste texte nu sunt neaparat reprezentative pentru fracturism, la fel cum nu sunt reprezentative nici macar pentru autorii care le produc. Pentru ca miza nu este limbajul indecent in sine, ci autenticitatea. Miza nu este abolirea oricarei etici, ci construirea unei etici noi, care, asa cum spunea undeva Umberto Eco, s-ar naste din raportarea la cel care e diferit. Pasind pe urmele lui Eco, afirmam ca diferenta ar trebui sa ne apropie si nu sa ne indeparteze. Fracturismul mai pleda si pentru ca noua etica sa se construiasca pe relatia dintre invingator si invins. Invingatorul va trebui sa-i recunoasca toate calitatile pe care le are invinsul si sa i le aprecieze, cum ar spune un eseist si filosof roman iar mai inaintea lui un dramaturg englez de care a auzit toata lumea, dar nu toata lumea l-a citit. Invingatorul ar trebui sa-l trateze cu respect si cu pretuire pe invins, nu cu dispret si cu batjocura.

Aceasta noua etica pentru care pleda fracturismul intr-un text publicat in revista „Basarabia" voia sa reabiliteze onoarea si demnitatea individului, caci numai atunci cind iti poti respecta adversarul invins poti sa intelegi ce este onoarea si demnitatea. Fracturismul nu voia sa-l deposedeze pe om de orice urma de vrednicie si autoritate, ci sa incerce sa plaseze in centrul unei lumi a deriziunii si a derizoriului demnitatea umana. Pare ciudat, dar asa este.

Dar m-am abatut. Ceea ce vreau sa spun este ca gresesc acei critici care cred ca fracturistii se folosesc de limbajul indecent ca de o arma pentru a-si reduce la tacere cititorul. Acest limbaj indecent este doar un punct de plecare pentru a aboli vechea etica, iar noua etica trebuie sa fie construita cu alte mijloace literare.

Repet, in primul manifest fracturismul nu mizase pe injuraturi decit in masura in care puteau sa faca mai strinsa legatura dintre textul literar si biografie. Initial, miza era cu mult mai mare si mai serioasa decit violentarea cititorului si viza ontologicul; tintea renuntarea la vechea