|
Cartea straina
Discoteca lui Kaminer
(Vladimir Kaminer, "Russendisko" (in limba rusa), Novoie Literaturnoe
Obozrenie, Moskva, 2003)
Vladimir Kaminer este unul dintre cei mai tineri scriitori rusi care a
ajuns cunoscut in afara granitelor tarii sale. Pentru asta el a trebuit
insa sa emigreze, chiar in anul destramarii URSS-ului, in Germania (la
Berlin), cind avea doar 23 de ani. Vladimir Kaminer acum scrie in limba
germana si are emisiuni de televiziune si rubrici la ñele mai importante
reviste de cultura germane.
"Russendisko" este ultima carte a lui Vladimir Kaminer publicata
in limba sa, numita astfel de la discoteca din Berlin, proprietarul careia
e tinarul scriitor rus, un volum de povestiri care poate fi citit si ca
roman, dat fiind faptul ca e o carte autobiografica, cu acelasi personaj
principal in toate povestirile cuprinse, aceeasi tema, aceleasi motive,
acelasi stil. Povestirile sint scurte si foarte scurte, limbajul lui Kaminer
fiind foarte simplu si direct, exact ca si prozele sale, ceva care, iti
pare, poate fi scris de oricine sau cel putin aproape de oricine. Tematica
volumului "Russendisko" este viata rusilor care au emigrat in
Germania, o tema interesanta si importanta si pentru (cititorii) romani,
ca si pentru foarte multi alti oameni, nascuti in Estul Europei si in
America Latina. Volumul incepe cu "Rusi in Berlin" si se incheie
cu "Romantic 306", un casetofon care pentru personajul-narator
reprezinta patria. De la primul pina la ultimul text Kaminer povesteste
despre viata rusilor care au emigrat, exemplificind prin cel pe care-l
cunoaste cel mai bine - el, dar si prietenii si cunoscutii sai, incepind
naratiunea cu emigrarea propriu zisa, intimplari, fapte, evenimente, obiceiuri,
stari, trairi, amintiri. De fapt, se pare ca Vladimir Kaminer nici nu
vrea sa scrie texte, sa demonstreze ceva, ci sa povesteasca ce i s-a intimplat
lui si prietenilor sai, iar la Vladimir Kaminer, ca si la majoritatea
scriitorilor rusi, viata bate filmul. Tocmai de aceea "Russendisko"
se citeste foarte usor si cu multa placere.
Cartea de poezie
Poezia acuta
(Mihnea Blidariu, "No future", Biblioteca Tiuk, colectia KLU,
2003)
Mihnea Blidariu este cunoscut ca muzicant, el fiind solistul
si trompetistul grupului rock "Luna amara", aia care a fost
cenzurata, interzisa, iar la un concert din Music Pub din Cluj s-a stins
lumina (si nu s-a mai aprins) exact cind ajunsesera la cintecul "Folclor",
care incepe cu versurile "Sint mazohist / Traiesc in Romania".
Ei bine, Mihnea Blidariu este un poet adevarat si asta am aflat din "No
future", volumul sau de poezie care a aparut la Biblioteca Tiuk,
colectia KLU (2003). Desi un volum foarte serios, inclusiv ca discurs,
el s-a adunat intr-un fel oarecum ciudat, inca neintilnit in literatura.
Autorul, Mihnea Blidariu, n-a avut textele sale pina la aparitia cartii,
el le-a scris direct, ca si e-mailuri, pe internet, si i le-a trimis asa,
ca si mesaje, prietenului sau Alexandru Vakulovski, conducatorul cenaclului
KLU, unde Mihnea si-a citit citeva dintre texte (si a si cintat, chiar
la deschiderea clubului, cu "Luna amara", se intelege), iar
Alexandru Vakulovski le-a adunat si, iata, le-a editat, le-a publicat
asa cum le-a primit, fara semne diacritice. Iata ce zice, in prefata,
AV despre poezia lui MB: "Poezia lui Mihnea Blidariu a existat pana
acum doar pe adresa mea de e-mail. Mai exista si in piesele formatiei
de rock alternativ Luna Amara, dar acolo poezia se subjuga muzicii. In
forma ei pura, poezia lui Mihnea exista doar aici. E o poezie on-line,
scrisa direct la internet-cafe si apoi trimisa mie. Nici chiar el nu are
aceasta poezie. E grunge? E hip-hop? E experiment! E sufletul lui Mihnea
Blidariu, e glasul care acopera chiar si trompeta lui. Ascultati-l, sau,
daca aveti urechi prea fine, fugiti de aici!".
Poeziile lui Mihnea Blidariu sint directe, clare, concise si foarte bine
scrise. Problema si subiectul volumului e Romania si romanii, "No
future" e un volum de poezie politica suta la suta, un poem social
altfel, o poezie pe fata, live. Nu voi cita din Mihnea Blidariu dintr-un
motiv simplu - cititi-l. E pe "Tiuk" (nr. 5, la My 3). Cititi-l
neaparat.
Cartea de proza
Ce se stie despre ursul panda
(Florin Lazarescu, "Ce se stie despre ursul panda", Polirom,
Iasi, 2003)
Pentru a se face inteles cum trebuie, Florin Lazarescu
scrie. Scrie proza, eseuri, jurnal in direct, isi face site-ul personal
(www.lazarescu.reea.net), face legatura dintre editura la care lucreaza,
"Polirom", si presa. Ultima lui incercare de a se face auzit
este insa un roman, "Ce se stie despre ursul panda" (Florin
Lazarescu a debutat cu proza scurta). Pentru a ne povesti ce se stie despre
ursul panda, cum promite in titlul cartii, tinarul scriitor alege un om,
adica un personaj, pe care, in calitatea sa de narator, il urmareste pina
se plictiseste. Romanul lui Florin Lazarescu este destul de scurt ca sa
plictiseasca cititorul, problema lui este insa naratorul. Un narator omnipotent
si omniprezent, cam pisalog, chiar si pentru personajul principal, care
il simte mereu in spate, e "omuletul negru" despre care ii povesteste
prietenului sau ("Umbla dupa mine. Asta-ti spun. Nu l-am vazut niciodata,
dar stiu ca umbla dupa mine"). In rest - romanul este bine gindit
si bine realizat, poate ca prea simplu pentru un roman, dar si prea complex
pentru o povestire. Rusii au pentru astfel de carti/texte un termen aparte
- "povesti" (cu accent pe prima silaba), povestirile fiind "rasskazi",
iar romanul - "roman". De exemplu, "Domnisoara Clod"
de Henry Miller este "rasskaz", "Zile fericite la Clichy"
este "povesti", iar "Tropicul cancerului" roman.
"Ce se stie despre ursul panda" are citeva piese de baza: Toma
si aurolacii lui Sobolanu, un rol aparte avindu-l si religia: Holbatu
are mereu cu el Biblia pe care a furat-o de la casa de copii, Toma se
intilneste cu un popa cu care vorbeste "despre Dumnezeu" s.a.m.d.
Despre ursii panda nu vom afla mare lucru nici de la Florin Lazarescu
(mai ales ca titlul romanului n-are "?"), nici de la Toma, care
povesteste o intimplare foarte frumoasa cu ursi panda, dar cu ursi ...
de plus. Desi Toma trebuie sa fie in centrul atentiei, in roman nu exista
personaje principale - toate personajele lui Florin Lazarescu sint secundare.
Iar despre personalitatea personajelor secundare ale lui Florin Lazarescu
poate vorbi si felul in care sint caracterizate de prozator. Florin Lazarescu
printr-un simplu & singur tic verbal stie sa-l faca pe personajul
sau viu si interesant. Directorul televiziunii are semnul sau distinctiv
- "pa dracu", jurnalista de televiziune care face emisiunea
cu aurolacii - "Trist", Rima e ririit ("prhind rhime")...
As mentiona la FL si spiritul de observatie si stiinta de a alege intimplari
si situatii care se potrivesc textului unde le foloseste, modul in care
isi apropie personajele de cititor (desi cam ciudate, personajele lui
FL ii amintesc cititorului de cineva pe care-l cunoaste, un instrument
important pentru un prozator), dar cel mai mare atu al prozatorului Florin
Lazarescu este placerea de a povesti. Cele mai interesante lucruri ale
romanului sint cele povestite, nu cele care se intimpla in direct - cele
pe care Toma i le povesteste parintelui Nicolae, cele povestite de aurolaci,
unul altuia, dar si la televiziune...
In loc de concluzie v-as intreba ce se stie despre "Ce se stie despre
ursul panda"? Ne povesteste chiar autorul, Florin Lazarescu, pe site-ul
sau: "Initial un studiu amanuntit despre comportamentul ursului panda,
cartea de fata s-a transformat intr-un roman. Prietenii mei (mare parte
literati sau buni cunoscatori ai pietei de carte) m-au lamurit ca un astfel
de studiu nu prea are public tinta: ursii panda, dupa cum se stie, se
afla pe cale de disparitie si putini si-ar mai omori timpul ca sa afle
de ce. Asa ca mi-au sugerat sa las deoparte terminologia stiintifica si
sa dramatizez un pic actiunea. Dintr-un cercetator serios m-am transformat
intr-un personaj al cartii mele. M-am transpus in tot felul de povestioare
comice, bineinteles, alaturi de ursul panda. Ca sa nu fiu acuzat de superficialitate,
am strecurat pe ici, pe colo, observatii mai profunde. Insa lucrurile
nu mergeau bine. Povestirea - m-au avertizat aceiasi prieteni - nu avea
ritm, nu avea intriga. Am fost nevoit sa aduc actiunea in cotidian, am
alternat planurile, am mai introdus ca personaje o gasca de aurolaci etc.
etc. In final, nu a ramas mai nimic despre ursul panda, eu insumi uitind
ce-am vrut sa spun". In concluzie l-as sfatui pe Florin Lazarescu
sa insiste, adica sa scrie in continuare, iar pe cititori - sa aiba rabdare,
nu fiindca Florin Lazarescu e inca un scriitor tinar, ci fiindca merita.
Cartea de critica
Urmuz & Lacatus
Adrian Lacatus, "Urmuz" (monografie), Ed. "Aula" (Brasov,
2002)
Dintre cartile de critica literara scrise de tineri in
anul trecut cea mai complexa, mai buna si mai interesanta mi s-a parut
"Urmuz" de Adrian Lacatus. Adrian Lacatus scrie de multa vreme,
facindu-si mina in revistele studentesti din Brasov, unde a facut facultatea,
cele mai vii si mai radicale reviste studentesti din Romania, echipa din
care mai fac parte tineri scriitori ca Dumitru Crudu, Nicoleta Clivet,
Irina & Milena Sipetean, Ciprian Siulea, Florin Maghiar, Nicolae Savin,
Jolan Benedek, Georgeta Moarcas, Stefania Mihalache, Florin Paraschiv,
Roman Turcanu... Daca unii critici se lauda ca scriu cronici si fara a
citi cartea despre care scrie, Adrian Lacatus este tipul de critic care
nu incepe sa scrie un articol daca n-a citit tot ce-a scris autorul despre
cartea caruia vrea sa scrie, dar si critica despre acest scriitor, un
critic deosebit de serios si de bine informat, talentat si foarte interesant.
Am citit cartea lui de critica literara, "Urmuz", ca pe-o proza
de-a lui Urmuz, in maxi taxi, unde in ultima vreme am citit cele mai frumoase
carti, in special literatura universala, de obicei romane si poezie.
Eseul lui Adrian Lacatus, "Urmuz", este alcatuit din 1) Lada
lui Urmuz, 2) Portretul artistului ca burghez, 3) Gramatica operei - a)
Parodie si pastisa, b) Clasicism si antiliteratura, 4) Imaginarul operei
- a) Sex si caracter, b) Masti si autoportrete si 5) Epilog. Va asigur
ca volumul are tot ce-i trebuie, un stil vioi si atragator, dar si deosebit
de sigur si bine elaborat, o interpretare proprie foarte originala, legaturi
stilistice, tematice si existentiale dintre Urmuz si scriitori din literatura
romana si universala. Astfel, Adrian Lacatus este unul dintre putinii
critici de la care chiar astept ceva, adica volume importante, care sa
conteze si pentru copiii nostri, nu numai pentru "sefu", 2-3
prieteni si citeva neamuri.
Cartea politica
Adrian Nastase tratat de Ion Barbu
(Ion Barbu, "Adrian Nastase: Tratat de aroganta", Editura Ziua,
Bucuresti, 2003)
Ion Barbu deja ne-a obisnuit cu lucru(a)ri deosebite;
deosebit de frumoase (cum e "Antologia poeziei romanesti de la S
la XXL"), deosebit de inteligente (cum e "Dictionarul cinicului
aproape perfect"). De data asta Ion Barbu se apropie de cititorii
sai cu o carte de caricatura politica - "Adrian Nastase: Tratat de
aroganta", intre sugestivele copertele ale careia facindu-le loc
si unor analisti politici care - de aceasta data - opereaza cu cuvinte:
Dan Perjovschi, Liviu Antonesei, Sorin Rosca Stanescu, Mircea Mihaies,
Cristian Tudor Popescu, Petru Cimpoesu, Ioan Grosan, Tia Serbanescu, Basil
Dancu, Mihai Pelin, Dragos Musat si Zoe Petre. Ca obiect, volumul este
facut dupa chipul si asemanarea "Antologiei poeziei romanesti de
la S la XXL", deci este frumos si elegant, de calitate superioara,
un adevarat obiect de arta, numai bun de vinat si colectionat, ceea ce,
de altfel, s-a si intimplat, chiar de la lansare, unde au fost prezente
si multe personalitati politice din Romania (si nu numai "oameni
de cultura", ca de obicei), la expozitia "Ion Barbu" de
dupa lansarea din Laptaria lui Enache facindu-si prezenta si "sarbatoritul",
Adrian Nastase "care este", pina una-alta, prim ministrul tarii
cu capitala la Bucuresti.
Nu intimplator Ion Barbu primeste in cartea sa si texte scrise, pentru
artist scriitura-ideea fiind foarte importanta, inclusiv in caricaturile
sale. As putea spune ca Ion Barbu foloseste caricatura pentru a spune,
mai in gluma, dar mai mult serios, unele lucruri foarte serioase. Iata
care e textul primelor sase desene. Vi-l povestesc numai pe primul: harta
Romaniei cu sageata in punctul Cornu. Deci: In NATO - o tara, in tara
- o comuna, in comuna - o padure, in padure - o vila, in vila - un Mercedes,
in Mercedes - Adrian Nastase, in Adrian Nastase - o inima care bate pentru
clasa muncitoare". Apoi urmeaza stirile, care il prezinta pe…
Adrian Nastase "acasa pe hol, acasa in bucatarie, acasa in sufragerie,
acasa in balcon, acasa in baie si, in fine, acasa in dormitor". Ca
la televizor, incit cetateanul din alta imagine se intreaba daca exista
si televizoare cu Basescu, de exemplu. Nu lipsesc, se intelege, celebrele
oua marca Nastase , nu lipseste nici nea Nelu, nici noua constitutie,
nici vinatul, nici alte aere/fumuri.
Dupa cum am mentionat, pe linga caricaturile cu personajul sau principal,
Ion Barbu selecteaza si diferiti analisti politici, prin textele carora
sudeaza si mai temeinic continutul cartii. Textele sint diferite, asa
cum sint si autorii. Sorin Rosca Stanescu sustine ca personajul este arogant,
dar si simpatic si are si umor, atit voluntar, cit si involuntar, intrebarea
fiind daca e cumva si autoironic. Liviu Antonesei, ca un poet adevarat
ce este, isi construieste textul dupa "Trebuiau sa poarte un nume"
de Marin Sorescu, text pe care si-l incepe cu "Adrian Nastase n-a
existat, nici nu exista". Dan Perjovschi deseneaza un text scurt
si sclipitor, cum sint si desenele sale ("Intr-o celebra secventa
hichcockiana, un personaj principal urca scarile ducindu-i celuilalt personaj
principal un pahar cu lapte. Lumina e concentrata pe pahar si suspensul
pe intrebarea: e sau nu otrava in lapte? Exact ca personajele principale
de la noi. Nastase, lapte, Romania"). Dragos Musat se pune in pielea
unui baiat simplu care are legaturi intimplatoare cu premierul, Mihai
Pelin, Cristian Tudor Popescu (care il crede "un om plat" si
"un prost politician") si Mircea Mihaies ("obosit de-atita
purtat al gentii lui Iliescu, premierul a ajuns la concluzia ca s-a facut
baiat mare") scriu articole dure, Basil Dancu e mai glumet, dar gluma
lui il alatura pe Nastase cu familia Ceausescu, Tia Serbanescu isi publica
pagini de jurnal, Ioan Grosan zice ca AdN e "o partida", prozatorul
Petru Cimpoesu ii face o analiza frenologica, asemanindu-l cu Slobodan
Milosevici, Ion Dolanescu et co, iar istoricul Zoe Petre isi aminteste
cum (si unde) l-a intilnit pentru prima oara: "Sa vedeti: in 1980,
la Congresul Mondial al Istoricilor, ne-am pomenit cu un tinar, plinut
si frumusel ca un Adonis de martipan, pe care istoricii de meserie nu-l
stiau ca ar apartine breslei, drept care l-au si clasat, degraba si empiric,
printre numerosii istorici in civil care aveau grija de noi in acele ceasuri
grele de contact cu toxinele stiintei burgheze. Asa l-am cunoscut eu pe
Adrian Nastase".
Aparitia acestui album "tematic" trebuie sa aiba mai multe scopuri
(tinute secret de autor, Ion Barbu), unul dintre ele fiind - poate - tratarea
lui Adrian Nastase (vezi si coperta, un Rembrandt prelucrat de Ion Barbu
& Rolland Szedlacsek), cit e posibil, daca mai este posibil. Caci,
la cit de arogant este protagonistul cartii, daca - Doamne fere - ajunge
ce/unde doreste, adicatelea presedintele tarii la care mai e, cit isi
mai face mina, prim ministru, acest tratat e, din punct de vedere politic,
maximum ce s-a mai putut face... Sper ca "Adrian Nastase Tratat de
aroganta" de Ion Barbu sa ramina un album de caricaturi despre si
cu fostul prim ministru, nu despre si cu viitorul presedinte al tarii,
dar asta nu mai depinde, din pacate, numai de Ion Barbu. In concluzie,
Ion Barbu mai da o lovitura, de data asta in arta politicii si in politica
desenului de caricatura. Ce va urma? (Va urma)
|
