Ai putea fi tentat, la început, să compari această carte cu „Scrisori către un tânăr romancier”, de Mario Vargas Llosa. Şi totuşi, aproape nici o legătură – diferenţele sunt cu mult mai semnificative decât asemănările, iar apropierea ar fi brutală. Llosa, cu blândeţe, tact şi umor, încearcă să-i scrie învăţăcelului cum poate deveni scriitor; cu alte cuvinte, un set de lecţii, o lecţie de literatură. Nimic de felul acesta în „Arta romanului”, a lui Milan Kundera.
„Lumea teoriilor nu-mi aparţine”, avertizează romancierul, „Acestea sunt reflecţiile unui practician. Opera fiecărui romancier conţine o viziune implicită a istoriei romanului, o idee despre ceea ce este romanul: tocmai această idee, inerentă romanelor mele, încerc eu să o exprim.”
Volumul cuprinde şapte texte din perioada 1979 - 1985. „Deşi au luat naştere independent, le-am conceput gândindu-mă să le reunesc mai târziu într-o singură carte. Ceea ce s-a şi întâmplat în 1986”, spune Kundera.
Textele expun părerile sale despre romanul european, pornind de la Cervantes şi Rabelais, prin Flaubert, Tolstoi, până la Musil, Gombrowicz. Un text îi este dedicat lui Broch, un altul lui Kafka, iar două sunt discuţii despre arta romanului, intervievator fiind Christian Salmon. În acestea două, cu precădere, iubitorii romanelor lui Kundera vor descoperi, dincolo de călătoria fascinantă prin istoria romanului, suficiente detalii spectaculoase despre romanele scriitorului ceh stabilit la Paris – „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, „Cartea râsului şi a uitării”, „Gluma”, „Viaţa e în altă parte” sunt aşezate pe masa de disecţie, autorul executând, cu precizia pe care doar Creatorul o are, o prezentare aproape anatomică. Volumele sunt rând pe rând deconstruite, structura fiind explicată nu numai în termeni literari, dar şi muzicali. „Insuportabila uşurătate a fiinţei” se sprijină, de exemplu, ca o casă pe aceşti stâlpi: greutate, uşurătate, suflet, corp, Marele Marş, rahat, kitsh, compasiune, vertij, forţă, slăbiciune.
„Romanele mele sunt variante ale aceleiaşi arhitecturi bazate pe numărul şapte”, spune Kundera. Până şi nuvelele din „Iubiri caraghioase”, iniţial zece la număr, au rămas doar şapte. Şi chiar şi textele din această carte sunt şapte. „Nu e ceva calculat: este un imperativ inconştient, o obsesie”, spune Kundera, înlăturând banalele suspiciuni din jurul vreunei cifre magice.
Al şaselea text, „Şaptezeci şi trei de cuvinte”, cuprinde un dicţionar personal, al cuvintelor-cheie din romanele lui Kundera. Începe cu „Acasă”, se încheie cu „Viaţă”. Cel mai important popas îl facem la „Romancier”, cu o definiţie de mai bine de o pagină, centrată pe faptul că viaţa privată a romancierului nu trebuie să aparţină publicului. „Nu suport să-mi bag nasul în viaţa preţioasă a marilor scriitori şi, niciodată, nici un biograf nu va ridica vălul vieţii mele private” – Nabokov. Iar Faulkner doreşte „să fie anulat ca om, scos din istorie, să nu lase nimic în urma lui, nimic altceva decât cărţile tipărite”. Kundera insistă: „Să reţinem: cărţi şi tipărite, deci nu manuscrise neterminate, nu scrisori, nu jurnale.” Şi adaugă: „Conform unei metafore arhicunoscute, romancierul demolează casa vieţii sale, pentru a construi, cu pietrele, casa romanului său. De unde rezultă că biografii unui romancier demolează ceea ce acesta a construit, construiesc ceea ce el a demolat.”
Milan Kundera, „Arta romanului”, Editura Humanitas, 2008. Traducere din franceză de Simona Cioculescu. |
