Da, am un autor de Nobel pe care îl ador. Acum o săptămână mi-am amintit de încântarea cu care l-am descoperit. Dar nu e vorba de un Nobel pentru literatură, ci pentru medicină şi fiziologie! L-a luat în 1973. E vorba despre Konrad Lorenz, iar cartea care m-a încântat este "Şi el vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii". A fost una dintre acele cărţi sorbite dintr-o răsuflare, cu senzaţia preţioasă că faci o mare descoperire. Am înfoiat-o cu semne-bileţele, la fel şi fel de paragrafe. Acum, nu mai are nici unul, erau prea multe probabil, sau poate le-am folosit prea des şi le-am extras unul câte unul, ori poate am intuit un moment de genul acesta şi am vrut să mă pun singură la treabă, şi să caut iar, în lipsa oricărui vechi indiciu. În “munca” asta e plăcere pură, aşa că voi răsfoi puţin cartea, într-o avan-recitire, alegând povestioare care pe mine m-au cucerit. Sunt poveşti adevărate, din viaţa cercetătorului, aşternute de un scriitor nu numai cu minuţiozitatea omului de ştiinţă, dar cu talent literar şi mai ales cu dragoste şi înţelegere pentru toate fiinţele mici.
În casa lui Lorenz, şi împrejurul acesteia, animalele trăiau într-o libertate deplină. Douăzeci şi patru de gâşte sălbatice cenuşii erau într-o bună zi adunate în camera de lucru a bătrânului tată care îşi bea ceaiul şi, citind ziarul, le arunca bucăţi de pâine... “Închide fereastra, papagalul (corbul, mongozmaki, maimuţa capucin) vrea să vină înăuntru!”. S-au aplicat gratii cu efect invers, nu pentru ca animalele să scape, ci ca să nu intre!
Acvariile, cu peşti antrenaţi în “dansul pasiunii arzânde”, un dans pe viaţă şi pe moarte, care duce ori la împerechere, ori la luptă. Femelele punându-şi rochii de mireasă, prin schimbarea coloritului peste noapte. Furia peştelui, după schimbul de mirese, când s-a ales cu femela mai puţin frumoasă. Şi peştele-giuvaier! Şi lecţiile de înot...
Jocul stăncuţelor cu vântul, comparat cu jocul pisicii cu şoarecele. Limbajul ochilor, esenţial pentru ca o stăncuţă să ştie că întregul spectacol al masculului îi este dedicat ei şi numai ei. Povestea stăncuţei îndrăgostite: “...nici o altă fiinţă cunoscută mie nu a depus atâta zel precum o stăncuţă femelă îndrăgostită. Minute în şir ea poate să-i pieptene soţului penele lungi, minunat de mătăsoase, de pe ceafă, în timp ce el îi oferă ceafa cu ochii pe jumătate închişi, voluptoşi...”
Câinii, dependenţi de faptul că trebuie “să-şi citească în ochi”. Devotamentul lor, timpul nemăsurat petrecut aşteptând, doar aşteptând. Demontarea “prostiei proverbiale”, cum că pisicile sunt prefăcute. Lecţiile de citit expresiile de pe chipul unei pisici, vizibile mult mai bine atunci când blana e tărcată. Şi, la final, “Devotament şi moarte” – “Cel care se zgârceşte la moneda suferinţei n-are decât să se retragă în cămăruţa din pod, ca o domnişoară bătrână, şi să se usuce acolo ca un tubercul care n-a înflorit niciodată”. În afară de acesta, referitor la inevitabilele despărţiri, nu am mai găsit paragrafele îndrăgite acum câţiva ani; sunt mereu altele, cartea e prea plină de minunăţii şi te opreşti la tot pasul. Voi reciti iarăşi.
Konrad Lorenz, "Şi el vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii", Editura Polirom |
