Cărări înguste, sălbatice de vigonii (or mai fi existând vigonii?) urcă spre platourile andine, la peste 4000 de metri înălţime. De aici, Peru pare o ţară părăsită de toţi sfinţii aduşi din Europa şi înrădăcinaţi în acest mediu ostil. Un ins monolitic, o corcitură, urcă spre ceaţă. Este un Şef. Nu se grăbeşte, dar nici nu lâncezeşte. Ajunge pe înserate la un fel de cabană alcătuită din snopi de trestie, unde un grup mic de localnici piperniciţi îmbrăcaţi jumate modern, jumate popular, se încălzeşte la un foc anemic la care probabil au şi gătit ceva. A doua zi de dimineaţă începe munca. Trebuie să ştii exact unde să dai cu târnăcopul, acolo unde pământul sună altfel, lăsând să se audă parcă bătaia unei inimi obosite din adâncuri. Aceşti truditori au feţele acoperite cu batice negre ca nişte adevăraţi bandidos. Şeful asistă. Fumează ca să-şi ascundă surescitarea. Curând pământul începe să se surpe. Unii cad din cauza gazelor toxice degajate brusc prin spărtură şi din cauza aerului rarefiat. Toţi, mai ales Şeful, strigă: uşor, uşurel, atenţie mare. Se lucrează mult mai delicat decât la scoaterea cartofilor mici, roz, fragezi. De data asta au avut noroc. Din pământul umed ies la iveală mici statuete de ceramică, două-trei măşti de lemn sculptat şi o splendidă lama de argint masiv. Se întorc la cabană şi începe tocmeala. Pe de o parte peruanii, dintre care unii au cinci sau nouă copii şi nici o sursă de venit. Pe de altă parte Şeful, care dacă ar fi fost un adevărat escroc n-ar mai fi umblat prin pustietăţile alea. Jefuitorii de morminte se învoiesc să primească fiecare câte 150-200 de euro, o adevărată comoară pentru ei. Şeful coboară mulţumit jos în Cusco. La un bar elegant se înţelege cu un negustor superior ierarhic. Câştigă în jur de 2000 de euro. Piesele iau calea Limei. Acolo, în elegantul cartier Miraflores, alcătuit din vile care de care mai luxoase cu straşnice sisteme de securitate, inclusiv garduri electrice, bogătaşii aşteaptă noutăţi. În Peru legea interzice jefuirea mormintelor (închisoare de la patru ani în sus), dar nu interzice existenţa unor fabuloase colecţii de obiecte vechi, cu condiţia ca ele să nu fie vândute sau înstrăinate. Cu 20 de euro un turist poate vizita muzee particulare care-ţi taie respiraţia, cu mii de piese unice, cu măşti şi scuturi de aur sau argint pur, piese rarisime excelent aranjate şi puse în valoare de sistemele sofisticate de iluminare. Toţi aceşti colecţionari sunt pe jumătate nebuni, se bat cu pumnii în piept declarându-se salvatori şi curatori de patrimoniu, în timp ce scânteile din ochii lor spun cu totul altceva. În ciuda interdicţiilor o parte dintre piese ajung în Europa, unde preţurile cresc în raport cu distanţa măsurată în... milimetri. E şi ăsta un mod de a prospera, de a-ţi hrăni copiii şi probabil că dacă România ar fi avut regi incaşi ne-am fi aflat în aceeaşi situaţie, dacă nu mai rău. Peste tot în fostele cimitire imperiale se cască gropi oarbe, lugubre. Cioburi ceramice se amestecă pretutindeni cu oasele altădată sfinte de care acum nici câinii nu se mai ating. Nu se poate şti cine e mai vinovat: cei care ţin neapărat să-şi împodobească locuinţa cu astfel de obiecte preţioase sau cei care au ţinut neapărat să-şi îmbogăţească locuinţa subterană cu ele. Instinct ancestral de... struţ. Cine nu şi-ar dori ca în locul operelor îndoielnice de artă contemporană care abundă să aibă o cât de mică statuetă incaşă imploratoare, fie şi numai din lemn aurit, cu ochi de scoici?
.jpg)
Cărări înguste, sălbatice de vigonii (or mai fi existând vigonii?) urcă spre platourile andine, la peste 4000 de metri înălţime. De aici, Peru pare o ţară părăsită de toţi sfinţii aduşi din Europa şi înrădăcinaţi în acest mediu ostil. Un ins monolitic, o corcitură, urcă spre ceaţă. Este un Şef. Nu se grăbeşte, dar nici nu lâncezeşte. Ajunge pe înserate la un fel de cabană alcătuită din snopi de trestie, unde un grup mic de localnici piperniciţi îmbrăcaţi jumate modern, jumate popular, se încălzeşte la un foc anemic la care probabil au şi gătit ceva. A doua zi de dimineaţă începe munca. Trebuie să ştii exact unde să dai cu târnăcopul, acolo unde pământul sună altfel, lăsând să se audă parcă bătaia unei inimi obosite din adâncuri. Aceşti truditori au feţele acoperite cu batice negre ca nişte adevăraţi bandidos. Şeful asistă. Fumează ca să-şi ascundă surescitarea. Curând pământul începe să se surpe. Unii cad din cauza gazelor toxice degajate brusc prin spărtură şi din cauza aerului rarefiat. Toţi, mai ales Şeful, strigă: uşor, uşurel, atenţie mare. Se lucrează mult mai delicat decât la scoaterea cartofilor mici, roz, fragezi. De data asta au avut noroc. Din pământul umed ies la iveală mici statuete de ceramică, două-trei măşti de lemn sculptat şi o splendidă lama de argint masiv. Se întorc la cabană şi începe tocmeala. Pe de o parte peruanii, dintre care unii au cinci sau nouă copii şi nici o sursă de venit. Pe de altă parte Şeful, care dacă ar fi fost un adevărat escroc n-ar mai fi umblat prin pustietăţile alea. Jefuitorii de morminte se învoiesc să primească fiecare câte 150-200 de euro, o adevărată comoară pentru ei. Şeful coboară mulţumit jos în Cusco. La un bar elegant se înţelege cu un negustor superior ierarhic. Câştigă în jur de 2000 de euro. Piesele iau calea Limei. Acolo, în elegantul cartier Miraflores, alcătuit din vile care de care mai luxoase cu straşnice sisteme de securitate, inclusiv garduri electrice, bogătaşii aşteaptă noutăţi. În Peru legea interzice jefuirea mormintelor (închisoare de la patru ani în sus), dar nu interzice existenţa unor fabuloase colecţii de obiecte vechi, cu condiţia ca ele să nu fie vândute sau înstrăinate. Cu 20 de euro un turist poate vizita muzee particulare care-ţi taie respiraţia, cu mii de piese unice, cu măşti şi scuturi de aur sau argint pur, piese rarisime excelent aranjate şi puse în valoare de sistemele sofisticate de iluminare. Toţi aceşti colecţionari sunt pe jumătate nebuni, se bat cu pumnii în piept declarându-se salvatori şi curatori de patrimoniu, în timp ce scânteile din ochii lor spun cu totul altceva. În ciuda interdicţiilor o parte dintre piese ajung în Europa, unde preţurile cresc în raport cu distanţa măsurată în... milimetri. E şi ăsta un mod de a prospera, de a-ţi hrăni copiii şi probabil că dacă România ar fi avut regi incaşi ne-am fi aflat în aceeaşi situaţie, dacă nu mai rău. Peste tot în fostele cimitire imperiale se cască gropi oarbe, lugubre. Cioburi ceramice se amestecă pretutindeni cu oasele altădată sfinte de care acum nici câinii nu se mai ating. Nu se poate şti cine e mai vinovat: cei care ţin neapărat să-şi împodobească locuinţa cu astfel de obiecte preţioase sau cei care au ţinut neapărat să-şi îmbogăţească locuinţa subterană cu ele. Instinct ancestral de... struţ. Cine nu şi-ar dori ca în locul operelor îndoielnice de artă contemporană care abundă să aibă o cât de mică statuetă incaşă imploratoare, fie şi numai din lemn aurit, cu ochi de scoici? .jpg)
Foto: Simona DĂNCILĂ