Vladimir Nabokov
“Ochiul”

Editura Polirom, 2008
Traducere din limba engleză şi note de Veronica D. Niculescu

Un omuleţ prăpădit, ordinar, cu melon, stătea tremurând în mijlocul camerei, frecându-şi mâinile dintr-un motiv oarecare. Aceasta este imaginea fugară pe care mi-am surprins-o în oglindă. Apoi am deschis repede valiza şi am scos hârtie de scris şi plicuri, am găsit în buzunar un ciot amărât de creion şi m-am aşezat la masă. S-a dovedit, totuşi, că nu aveam cui să îi scriu. Cunoşteam puţini oameni şi nu iubeam pe nimeni. Aşa că ideea scrisorilor a fost abandonată, iar restul a fost, de asemenea, abandonat; îmi imaginasem cumva că trebuie să pun lucrurile în ordine, să îmbrac lenjerie curată şi să las toţi banii mei – douăzeci de mărci – într-un plic cu un bilet în care să spun cine ar trebui să-i primească. Am devenit atunci conştient că decisesem toate acestea nu în ziua cu pricina, ci cu mult timp în urmă, în diversele momente când obişnuiam să îmi imaginez nepăsător ce fac oamenii când plănuiesc să se împuşte. Astfel, un orăşean get-beget care primeşte o invitaţie neaşteptată de la un prieten de la ţară începe prin a-şi achiziţiona un termos şi o pereche solidă de ghete, nu pentru că acestea ar putea fi într-adevăr necesare, ci inconştient, ca o consecinţă a anumitor gânduri anterioare, neverificate, despre viaţa la ţară, cu lungile sale plimbări prin păduri şi munţi. Dar când ajunge, nu sunt nici păduri şi nici munţi, numai câmp întins, şi nimeni nu vrea să o ia la pas de-a lungul autostrăzii, prin arşiţă. Am văzut acum, aşa cum cineva vede un câmp de rapiţă adevărat în loc de văile şi poienile din cărţile poştale, cât de convenţionale îmi erau vechile idei despre îndeletnicirile care preced sinuciderea; un om care s-a decis asupra autodistrugerii este complet rupt de chestiunile lumeşti, iar a se aşeza şi a-şi scrie testamentul ar fi, în acel moment, o acţiune la fel de absurdă ca şi aceea de a întoarce un ceas, de vreme ce, laolaltă cu omul, întreaga lume urmează să fie distrusă; ultima scrisoare este numaidecât aneantizată şi, cu ea, toţi poştaşii; şi, precum fumul, dispare averea lăsată prin testament unui urmaş inexistent.
Un lucru pe care îl bănuiam de mult – absurditatea lumii – mi-a devenit evident. M-am simţit dintr-odată incredibil de liber, iar libertatea însăşi era un indiciu al absurdului. Am luat bancnota de douăzeci de mărci şi-am rupt-o în bucăţele mici. Mi-am scos ceasul de la mână şi l-am izbit întruna de podea, până ce s-a oprit. Mi-a dat prin minte că, dacă aş fi vrut, aş fi putut în acel moment să fug în stradă şi, cu vulgare interjecţii ale poftei, să îmbrăţişez orice femeie aş alege; sau să împuşc prima persoană pe care o întâlneam, sau să sparg o vitrină… Cam la atât mă puteam gândi: imaginaţia fărădelegii are o varietate limitată.
Prudent, stângaci, am încărcat revolverul, apoi am stins lumina. Gândul la moarte, care cândva mă înspăimântase atât de tare, era acum o treabă intimă şi simplă. Mi-era frică, groaznic de frică de durerea imensă pe care glonţul mi-ar fi putut-o cauza; dar să-ţi fie frică de somnul negru şi catifelat, de întunericul calm, cu mult mai acceptabil şi de înţeles decât pestriţa insomnie a vieţii? Prostii – cum poate să-ţi fie frică de acela? Stând în mijlocul camerei întunecate, mi-am desfăcut nasturii de la cămaşă, mi-am împins şoldurile înainte, apoi mi-am căutat şi localizat inima între coaste. Tremura ca un animal mic pe care vrei să îl duci într-un loc sigur, o pasăre sau un şoarece de câmp căruia nu îi poţi explica faptul că nu are de ce să se teamă, şi că, dimpotrivă, acţionezi pentru binele său. Dar inima mea era aşa de vie; mi s-a părut cumva dezgustător să apăs ţeava armei pe pielea subţire sub care pulsa vioaie o lume portabilă, şi de aceea mi-am îndepărtat puţin braţul stângaci îndoit, astfel încât oţelul să nu îmi atingă pieptul gol. Apoi m-am încordat şi am tras. A urmat o tresărire puternică, iar un încântător zgomot vibrant a răsunat în urma mea; acea vibraţie n-am să o uit niciodată. A fost imediat înlocuită de susurul apei, un sunet revărsat din gât. Am inhalat şi m-am înecat cu lichide; totul înăuntrul şi împrejurul meu curgea şi se învârtea. M-am pomenit îngenunchind pe podea; am întins o mână ca să mă sprijin, dar s-a afundat în podea ca într-o apă fără de fund.