Mi-am luat ramas-bun, in gand, de la oamenii pe care ii vedeam din cand in cand, in timp ce-i priveam si imi spuneam ca, probabil, nici nu vor observa ca a disparut din viata lor prezenta mea ocazionala, cel mult vor avea asa un gand neconstientizat, apoi vor uita cu totul relatia noastra mai mult vizuala si tacuta. Mi-am facut bagajele, bucuroasa ca au incaput toate cartile si toate rochiile. Am privit pentru ultima data zgarie-norii aprinzandu-se si gata, s-a terminat. Am plecat din China, dar nu m-am despartit de ea. Mai am de disecat, autodisecat, mai am de scris. Inca nu-mi dau seama prea bine ce inseamna ca am stat aproape doi ani in Shanghai, ca am plecat de acolo, in sfarsit, ca am lipsit doi ani din Romania, ca m-am intors acum.
Dar stiu sigur ca nu mai locuiesc intr-un apartament modern si spatios, la etajul 13, intr-un complex cu parculet, fantana arteziana si portari care canta. Locuiesc intr-o garsoniera, la etajul 3.
Nu mai am fereastra cat peretele, de la care, pe divan, beam ceai cu orasul si priveam zgarie-norii ziua-noaptea, autohipnotizata, numai asa reusind sa nu ma mai gandesc la nimic.
Aici inca nu stiu cum imi voi goli mintea.
Nu mai am saptezeci de canale in chineza, nu mai am, nu voi avea televizor.
Nu voi mai lucra intr-un zgarie-nori, amintindu-mi de lumina zilei doar la apus, cand soarele imi trimitea pe la marginea jaluzelelor, pentru doua–trei minute, cateva raze peste degete si peste taste.
Nu voi mai avea colegi care nu ma pot privi in ochi si nu ma saluta.
Aici masinile opresc la trecerile de pietoni, mai ales cand e semafor si e verde, in Shanghai am uitat ca asa e normal.
Acolo ma simteam ca pestele in apa pe bicicleta, ca un peste intr-un suvoi de pesti. Aici va trebui sa port casca, ma voi simti ca un intrus printre masini.
Nu voi mai experimenta rauri de biciclete, nici trafic irational-senzorial, dar perfect functional.
Mi-am vandut bicicleta rosie cu cos, aici nu voi gasi alta la fel, dar mi-am adus pelerina mov.
Voi incerca sa nu aplic in Bucuresti principiile traficului din Shanghai, caci sigur nu va merge.
Ma voi stropi cand voi merge cu bicicleta prin ploaie, pentru ca strazilor romanesti le place apa si o strang in lacuri.
Oamenii se vor uita mirati cand ma vor vedea in fusta pe bicicleta.
Nu vor fi parcari in care sa-mi las bicicleta, nici service ambulant exact acolo unde se strica.
Adio piste largi, aici sunt doar o gluma galbena printre pietoni, masini si copaci.
Pe trotuarele chinezesti ma feream de biciclete, pe trotuarele romanesti nu voi avea loc de masini.
Dar voi putea injura primaria.
Spatiile dintre blocuri nu vor fi parculete sau parcari de biciclete, ci parcari de masini, masini cat vezi cu ochii, incalcite, ingramadite, arogante si alarmante, stapane pe viata pe bucata de teren de sub roti.
Adio taxi ieftin oriunde si la orice ora, adio metrou modern si soferi care iti deschid cand alergi dupa autobuz.
Aici nu e imposibil, ca acolo, sa circuli fara bilet, dar iti poti cumpara abonament.
Nu ma mai simt captiva in cel mai mare oras din lume.
Pot ajunge mult mai usor in salbaticie si nu trebuie sa platesc ca sa urc pe munte.
Si vor fi campuri, campuri intregi de floarea-soarelui.
Nu mai vad padurea de zgarie-nori, ci de blocuri identice-identice, gri, si am senzatia ca orizontul imi este mai accesibil.
Nu voi mai avea starea de neliniste irationala sub impletiturile de strazi suspendate, dar voi zambi pasajului suprateran care avanseaza ca un melc glumet.
Gata cu mancarea chinezeasca, super picanta, super multe chestii.
Adio bete, ma intorc la furculita.
S-a terminat cu orezul aproape zilnic, am mancat cat pentru toata viata.
Aici se gaseste paine la orice colt de strada, nu de zece ori mai rar si nu de cateva ori mai scump, ca la Shanghai.
Am spus “pe curand” portocalelor cu frunze, adevarate, zemoase si dulci, ananasului pentru suc proaspat, celor sase luni de pepeni pe an, mango-ului, ofertei bogate de castane, cartofilor dulci copti.
Legumele nu vor fi omniprezente.
Nu voi mai bea, zilnic, lapte de soia cald.
Se vor gasi prajituri bune si branza adevarata, nu frantuzeasca sau italiana, si iaurt acru, nu doar dulce.
Nu voi mai avea restaurante ieftine pe alese, voi petrece mai mult timp la piata si in bucatarie.
Nu vor fi mini-restaurante improvizate pe trotuar, ci shaorma la orice colt de strada.
Imi e mult mai putin teama ca, pentru bani, sunt in stare sa puna orice in mancare.
Acolo, fiecare om e nedespartit de borcanul sau cu ceai, in care plutesc frunze verzi sau flori; aici voi vedea din nou oameni beti, oameni imbatandu-se. Eu voi bea in continuare ceai verde.
Co-orasenii mei de acum nu fac exercitii in grup dimineata si individual in tot timpul zilei, in parc si pe unde apuca. Nu voi mai avea aparate in aer liber.
Nu mai zboara zmeie peste tot, oamenii se vor uita mirati la zmeul meu.
Nu voi mai face masaj la salonul modest de cartier, unde ma lasam framantata dupa tehnici chinezesti de mainile ferme ale femeii cu chip bland.
Nu mai umbla oamenii in pijamale si camasi de noapte pe strazi.
Nu mai vad copii cu fundul gol in pantalonii desfacuti intre picioare, din fata pana-n spate, facandu-si nevoile peste tot.
Nu mai aud oameni vorbind prea tare, de parca ar tipa, nici vanturi trase firesc, cu toata libertatea pe care nu o au in atatea alte acte.
Nu voi mai vedea cate un chinez scarpinandu-se in nas, apoi privind rezultatul cautarii, in timp ce discuta cu cineva.
Nu voi mai auzi sunet de taiat de unghii la birou, in autobuz sau chiar la restaurant, unghiile chelneritei, intre doua comenzi.
Iar oamenii nu vor dormi usor si liber pe unde apuca, cat apuca.
Aici parcurile nu sunt inchise la lasarea serii.
Si nici nu sunt invadate de zeci de mirese, facand poze-poze-poze regizate idilic-visator-tandru, cu luni de zile inainte de nunta.
Nu vor fi, mai dese ca chioscurile de paine la noi, frizerii saloane de coafura hair style hair consulting hair insulting – pentru ciopartit impestritat carliontat tepuit parul lor negru bogat drept.
Nici, la fel de dese, bordelurile deghizate in saloane de masaj, le recunosti imediat dupa fetele imbracate sumar care se zaresc aliniate pe canapele, vitrine cu corpuri de inchiriat.
Nu mai vad femei fara forme, cu par frumos cand natural, nici barbati efeminati, nici fete incredibil de calme, impenetrabile.
Chipuri carora nu le poti ghici varsta. Priviri oblice, curioase, dar cuminti.
Vad gospodine rotunjite bine, burtici crescute direct proportional cu puterea de cumparare, oameni grei, ingreunati.
Priviri personalizate, indraznete, insolente. Democratice.
Voi vedea caini pe strazi, cersetori pe trotuare.
Imi va fi din nou teama de potentiali agresori.
Voi vedea biserici, biserici si biserici si oameni inchinandu-se, inchinandu-se.
Multi oameni in aceleasi locuri, facand aceleasi lucruri ca acum doi ani, ca acum mai multi ani.
Nu va trebui sa negociez preturile, caci sunt afisate si fixe, dar oricum voi plati mai mult.
Aici nu sunt prea multi oameni prea saraci, avand ca scop supravietuirea.
Si nici nu cara deseuri cu triciclete, cu saci mari la spinare, ecologisti de nevoie, certandu-se intre ei pentru un pet care tocmai e aruncat la cos.
Nu sunt rase cartiere intregi, zgarie-nori nu cresc in loc, ca fat-frumos in poveste, nici nu ma intreb unde au fost trimisi oamenii care locuiau acolo, si, mai ales, cum.
Nu voi mai vedea muncitori lucrand si noaptea, si sambata, si duminica, decat, poate, adusi din China.
Vara nu voi mai inota in aburi.
Oamenii nu-si vor proteja cu umbrele fetele albe-dar-galbene, ci isi vor aramui chipurile artificial.
Aici umbrela mea de soare li se va parea ceva anormal, dar se vor plange de insolatie.
Nu va mai fi verde tot anul, timpul nu va mai sta in loc, voi avea din nou covor colorat toamna si alb iarna, voi simti frig, frig adevarat.
Voi face oameni de zapada, de ZAPADA.
Adio aer conditionat si vara, si iarna. Bine v-am gasit, calorifere dragi, caci ma veti astepta cu caldura.
Nu mai vad imaginea lui Mao peste tot.
Nu ma mai gandesc ca traiesc intr-un stat totalitar, ca cineva acolo sus are putere absoluta. AB-SO-LU-TA. Voi asista, democratic, la spectacolul campaniilor electorale.
Pot vorbi din nou numai in romaneste, dar nu orice, fara grija ca sunt inteleasa.
Nu ma mai pot preface ca nu inteleg atunci cand nu am chef sa aud ce-mi spun oamenii.
Nu mai aud “halou!” din toate partile.
Nu-mi mai sunt inaccesibile semnele scrise peste tot in jur, nu ma mai simt prizoniera dincoace de scris, dincoace de sens. Dar ma simt asaltata de litere, de cuvinte scrise peste tot, pe care le citesc fara sa vreau.
Voi fi din nou un anonim, nu ma voi mai simti ca un animal rar.
Nu ma mai simt singura, desi, poate, voi comunica mai rar cu prietenii, cu mai putin dor, ii voi visa mai rar.
Nu voi mai zbura douasprezece ore cu avionul, nu voi mai experimenta aeroporturi.
Nu voi mai avea foldere denumite “Romania”, dar voi pastra "China".
Voi calcula ora invers, cat e acum in China? Plus sase.
Nu o voi simti, totusi, prea departe, caci China e pretutindeni.
Voi constientiza vag, dar permanent, ca un simt de orientare nou incrustat, ca pamantul e rotund. Ca lumea pare mica, dar ca e imensa, daca stii sa deschizi lumile care o compun.
Voi merge din nou la teatru filme evenimente; nunti botezuri aniversari inmormantari.
Voi putea deschide o carte imediat ce apare in librarii.
Ma voi putea plimba, asa, din senin, intre Romana si Universitate, poate asa sa-mi golesc mintea.
(continuare - în nr. viitor) |
