„Violenţa din cartea mea este floare la ureche faţă de violenţa ce ne înconjoară”,
interviu cu Mitoş MICLEUŞANU,
realizat de Mihail VAKULOVSKI

- Salutare, Mitoş. Cînd lumea aude numele tău inevitabil face legătură cu Planeta Moldova, cel mai cunoscut proiect al tău de pînă acum. Asta te ajută sau îţi dăunează ca scriitor? Apropo, ce se mai întîmplă cu/prin Planeta Moldova?

- Cu Planeta pregătim o carte sângeroasă, ilustrată de Roman Tolici, care va apărea la editura Cartier. Se numeşte „Nekrotitanium” şi este un „thriller moldovenesc” cu nuanţe cyberpunk. Dacă mă ajută sau îmi dăunează Planeta? Cum să-mi dăuneze, este un proiect de suflet, o parte din mine! Nu este o afacere, este un mod de a fi. Scrisul - la fel. Din câte am observat, Planeta e percepută de unii ca fiind un proiect sincer, iar de alţii ca fiind unul obscen. Cei care strâmbă din nas sunt puritanii, adică cea mai obscenă specie de pe glob. Dacă omul s-ar manifesta sincer, fără măştile acumulate în timp, lumea s-ar reduce la un abator, un spital şi un campus pentru orgii.    

- Abia ai publicat „Kasa poporului”, un roman la care ai lucrat multă vreme. Acum, la cald, eşti mulţumit de cum a apărut cartea? Coperta, textul? Ai face schimbări la ediţia următoare, dacă va fi o altă ediţie?

- Cartea, odată ajunsă pe raft, nu mai aparţine scriitorului. Semnătura este pretenţia orgoliului nostru. Dacă ar fi interzise semnăturile, literatura ar fi cu zece paşi în faţă, fiindcă mulţi scriitori nu-şi dau drumul de frică pentru imaginea lor! De fapt, scriitorul este un „receptor – emiţător”, iar scrierile sale nu-i aparţin exclusiv. Există mulţi factori şi multe persoane care contribuie la modul de a gândi şi a fi al scriitorului. O carte este rezultatul unor interferenţe existenţiale. Iar în legătură cu următoarea ediţie, sunt cam maniac, aş schimba multe, aş tăia, aş adăuga.  Mulţumirea scriitorului este primul pas către plafonare.

- Cum ţi se par primele reacţii din partea criticilor şi a cititorilor? Cum citeşti cronicile din reviste şi însemnările de pe bloguri despre cărţile tale?

- Reacţiile sunt diverse, criticile la fel. Cele negative sunt bune, fiindcă te provoacă să fii mai incisiv, iar cele pozitive sunt mai puţin constructive, fiindcă îţi „masturbează” ego-ul. Totuşi,  m-a dezamăgit faptul că unii critici şi-au imaginat că eu aş urmări închegarea, finalizarea, cursivitatea sau dezlegarea textului. Eroare... Eu resping ideea de finalizare sau dezlegare a textului, fiindcă nu urmăresc rezolvarea lui, ci mai degrabă deschiderea spre orice îşi închipuie cititorul. Scriu „sincopat”, nerezolvat, incoerent sau clişeizat fiindcă aşa văd lumea, incompletă, clişeizată şi dogmatică în încercarea ei de a răspunde normelor socio-cultural-politice. Iar privitor la revoltă sau manifest, acestea sunt după mine „dogmele” antidogmatismului. Din această cauză prefer un soi de investigaţie în timp real, o „auto-terapie” bazată pe improvizaţie şi renunţare la normal, raţional, închegat saufinisat.Din păcate, mulţi critici gândesc prea determinist, prea cauzal şi nu rezistă tentaţiei de a-şi etala virtuţile de specialişti. Literatura nu trebuie să fie cumva anume. Criteriile generează trenduri, brenduri. Eu nu cred în ele. Nu cred în literatura formată şi nici în scriitori formaţi. În opinia mea, scriitorul este într-o continuă dezvoltare, preluată, continuată şi ramificată după moartea lui de alţii. Asta asigură „nemurirea” literaturii ca întreg.

- Îţi mai aminteşti cum (şi de ce) ai început să scrii „Kasa poporului”? Ai schimbat mult în timpul scrierii sau ai urmat un plan bine gîndit dinainte?

-  În total, am lucrat la ea vreo cinci ani. Cu pauze, cu nemulţumiri, cu „eschive”. N-am urmat un plan, după cum am mai spus. Mi-a răsărit în cap titlul „Kasa Poporului” şi m-am apucat de scris. Prin 2003 i-am propus lui Andrei Peniuc să lucrăm împreună la ea, într-o manieră mai mult sau mai puţin dadaistă, dar n-a fost să fie. El s-a retras la mănăstire, a renunţat la sportul, bălăceala şi sevrajul ăsta industrial. O vreme, am abandonat proiectul, dar titlul a fost o provocare serioasă şi n-am rezistat. 

- În celelalte două cărţi ale tale, „Organismecanisme” şi „Tuba Mirum”, totul avea o poantă, o logică (oricît de „abstractă” ar fi fost), un subiect, un narator şi personaje care puteau fi considerate reale, un fir „roşu” pe care-l puteai trage după tine în timpul lecturii şi după care te puteai ghida ca şi cititor. În „Kasa poporului” nu avem personaje distincte, nu avem nici un subiect fluent, o avem doar pe dactilografa care-şi povesteşte biografia, chiar dacă în primele pagini avea altă menire – doar să scrie ce-i va dicta autorul la telefon, romanul. Pînă la urmă cine cui dictează? Cine e dictatorul>:)? Autorul cărţii ne poate spune ce se întîmplă cu acel roman pe care naratorul vroia să-l dicteze?

- Într-adevăr, este vorba de o scindare, unde nu-mi este nici mie clar cine scrie, dactilografa sau naratorul. Nici nu vreau să-mi fie clar. Este confuzia „post-traumatică” a subiectului care nu este sigur dacă a păţit ceva sau îşi închipuie. E vorba şi de reprimare. Dincolo de asta, există nebunie autentică, indescifrabilă şi nebunie simulată. Este greu să păcăleşti specialiştii, dar am citit despre cazul unui „pacient” care a simulat nebunia vreo zece ani, ca să scape de pârnaie, pentru o hoţie măruntă. El era clar un mare actor, fiindcă a fost internat şi i-a dus de nas pe doctori cu testele lor complexe, greu de păcălit. Multă lume cochetează cu celebrul slogan: „Vai ce nebun(ă) sunt!” Dar tocmai aceştia suferă de normalitate excesivă. Pe când „marginalii” ne dau clasă la capitolul experienţă, imaginaţie, emoţie, suferinţă, delir. Nici o psihiatrie sau psihologie nu va înţelege vreodată „cauza ultimă” a nebuniei. Dimpotrivă, medicina şi în special farmaceutica, generează (voluntar-involuntar) noi şi noi patologii. Iar schizofrenia este un diagnostic schizofren.

- E foarte multă violenţă în „Kasa poporului” şi foarte multe cuvinte „urîte”, înjurături şi imprecaţii obişnuite şi ingenioase, vulgare, sadice şi masochiste, chiar şi denumirile sînt „pe invers” faţă de cele din cotidian - templul Deznădejdii, Splaiul Dependenţei, Palatul Decadenţei, Aleea Sacrificaţilor, Abandonaţilor, Perversităţii, Piaţa Boschetarilor, Dictatorilor, Osîndiţilor, Pavilionul Disperării, Pasajul Aurolaci, Catedrala Foamei, Bulevardul Sfîrtecării, Chinului, Cheagului, Fabrica de Sînge, Statuia Porcului, Arcul Damnaţilor, Şoseaua Stagnării, Nimicniciei, Mizeriei, Jegului, Sevrajului, obeliscul Torţionarilor, Nesătui, Depravaţilor, Sinistraţi, Uzina de Putrefacţie, Abuzaţilor, Umiliţilor, Desfiguraţilor, Pîngăriţilor, Violatelor, Aleea Disperării, Avortonilor... Te-ai distrat scriind cartea sau ţi-a fost greu la scriere? De ce a durat atît de mult scrierea romanului?

- Violenţa din cartea mea este floare la ureche faţă de violenţa ce ne înconjoară. „Ciuliţi” ochii şi veţi observa negreşit cum în acest moment mor sincronizat copii cu arsuri de la bombele cu fosfor, spre exemplu. Chiar acum sute de fete sunt violate şi torturate în beciuri izolate fonic! Chiar acum este ucis undeva un copil. Urăsc oamenii care strâmbă din nas şi ignoră aceste aspecte, fiindcă, vezi doamne, sunt oripilaţi. Violenţa vine din interiorul nostru şi este menţinută la un nivel de plutire, aşa cum statul menţine traficul de droguri la un anumit nivel, nici prea-prea, nici foarte-foarte, fiindcă aduce tone de bani. Oamenii cred că au scăpat de comunism, dar uită că au copilărit şi s-au format în comunism, deci conţin comunism în sânge. Acuma au scăpat cică, au preluat alte modele, occidentale, dar gura tot le duhneşte a comunism, mai ales parlamentarilor. Pentru mine, comunismul şi capitalismul sunt două nuanţe ale unui singur principiu: „totalitarism”. La comunişti era „Totul pentru toţi!”, la capitalişti e „Oricine pentru orice!” adică „Toţi pentru totul!”. Capitalismul este un frate mai îngrijit, mai parfumat şi mai fardat al comunismului. Un „târf” şmecher şi seducător, dar steril. 

- În afară de poemul conturat cu cuvinte boldate pe tot cuprinsul romanului, ce alte experimente ai ascuns prin „Kasă...”?

- Eu nu urmăresc un experiment. Eu scriu ce-mi „trăsneşte” prin cap, încercând să nu filtrez şi să nu mă autocenzurez. Am observat că analiza excesivă sau căutarea unui anumit mod de a scrie duce la „constipaţie” creativă. Nu trebuie căutat un mod, o tehnică sau o metodă anume. Dai la o parte prejudecăţile şi modelele. Renunţi la tezisme. Surzeşti la teoriile specialiştilor care „ştiu ce este literatura” şi scrii, pur şi simplu. Dacă nu vrei, nu scrii. Tot acolo ajungem.

- Dacă ar citi „Kasa poporului” cineva care habar n-are de simbolistica istorică a clădirii numită Casa Poporului romanul ar avea mult de pierdut pentru acel cititor? Nu te-ai gîndit să scrii un „cuvînt înainte” cît de cît lămuritor? Ce trebuie să ştie cititorii înainte de a începe lectura acestui roman experimental al tău?

- M-am gândit la o postfaţă, dar am impresia că apelăm la prefeţe sau postfeţe atunci când nu suntem convinşi că lucrarea este suficientă. Iar dacă cineva pofteşte detalii „reale” despre Casa Pop. să meargă la arhivă, să intre pe net, să citescă presa, s-o caute pe Anca Petrescu etc., etc. Pe mine mă preocupă culisele culiselor.    

- Cum au reacţionat neamurile apropiate după publicarea acestei cărţi? Părinţii, fratele, bunica (am văzut-o într-o emisiune şi mi-a părut chiar mai artistă decît tine şi Florin, vărul tău cu care aţi fondat Planeta Moldova)?

- Tatăl meu mi-a spus: „Mi-a plăcut cum ai pus problema. E cât se poate de real ce ai scris. Cam aşa a fost, cam aşa e.” Mama nu citeşte asemenea „orori”, din fericire. Soţia mea rezonează la aşa ceva... nu se omoară după omoruri, dar are mult umor. Am scris împreună o grămadă de aberaţii. Iar bunica, într-adevăr, este autenticitatea întruchipată, fiindcă n-a fost dresată ca noi, în instituţii „rafinate”, şi nu poartă epoleţi de entelectoal. Adică nu poartă măşti. Ea este sinceră, firească, foarte creativă şi are umor cât cuprinde. De la ea am învăţat multe „elemente de suspans narativ”.

-  Mitoş, acest ultim roman al tău parcă nu are sfîrşit, parcă nu se termină. Te-ai gîndit să faci altă încheiere a „Kasei...”? De ce ai lăsat-o în coadă de peşte? Nu ţi-e milă de cititori?

-  Kasa nu are încheiere. Nimic nu are încheiere. Eu nu scriu pentru a satisface aşteptările cititorului. Scriu ce-mi vine, iar apoi caut anumite conexiuni, construiesc nişte „scheleţi”,  pun la cale mutaţii, ajustez, amputez, deformez. Mă preocupă chirurgia textuală, nu cea estetică. Totuşi, cea mai mare provocare ar fi să scriu cât mai prost posibil. Cât mai clişeizat, penibil şi pueril. Este dificil aşa ceva, dar nu imposibil. Prea multă lume scrie bine în ziua de azi şi e strigător la cer. Trebuie să facem ceva în acest sens:)