Dumitru CRUDU

MĂCEL ÎN GEORGIA
(fragment de roman)

19.

Angelo s-a ridicat în picioare şi s-a pornit să treacă drumul ca să-şi cumpere un pachet de ţigări şi Enrico s-a luat după el vrînd să-l convingă s-o lase pe Georgiana în zeama ei, pentru că aceasta e o pupăză pe care toată lumea o fute. Şi cînd era gata să-i spună că e o fleoarţă pe care acum cîteva ore a futut-o şi el, s-au trezit împresuraţi de o laie de tineri. În timp ce unul dintre ei îi întrebă: „Tkven kartveli hart?”, Che Guevara se făcu broască pe pămînt. Enrico i-a răspuns, cu gura asudată: „Net, mî maldavani”). Dar tînărul insistă: „Kartulad vlaparakob?” ceea ce-l făcu pe Enrico să se înmoaie ca o plăcintă. Tînărul îşi înăspri vocea: „ Ra saheli gakvt?” şi Enrico bolmoji: „Maia imea Enrico a evo Angelo.” „Kartulad, şeidzleba!”, nu se dădu bătut tînărul. Şi Enrico îi zise: „Ne magu pa gruzinskii.” Tînărul îl înşfăcă pe Enrico de guler: „Pacemu ne mojete? Stolico let jivete v Gruzii i niznaite gruzinskii iazîc?! Cac ăta mojno, svini!” Enrico protestă: „Mî ne svini, mî maldavani.” Tînărul nu voia să creadă că sînt moldoveni: „Dacă sînteţi moldoveni, de ce nu staţi la naiba în Moldova voastră?”

Unul dintre tineri strigă : „Bine, dacă ştiţi georgiana, vă lăsăm în pace...”, dar nici Enrico şi nici Angelo nu au putut bîigui nici un cuvînt în georgiană.

Şi atunci flăcăii au început să urle: „Cemodan, vagzal, Kişinev!”  şi s-au năpustit asupra lor şi i-au culcat la pămînt şi au prins să-i izbească cu picioarele, iar Enrico zbiera: „Bă, ce voi aveţi apă la cap?”

„Da, bine, vă lăsăm în pace, dacă ne demonstraţi că ştiţi georgiana,” au cedat tinerii.

„Tkven iţit cartulad?”, dar  Enrico şi Angelo se beleau la ei ca boii la poartă nouă, ceea ce-i făcu pe tipi să-şi iasă cu totul din balamale. „Mă, puli belite, ce naiba cătaţi voi în Georgia dacă nu ştiţi limba gruzină? Cemadan, vagzal, Chişinev! Mancurţilor, rusofoni jegoşi, aţi venit să rusificaţi poporul georgian! Scursuri rusofone!”

Handralăii care le dădeau în tărbacă nu ştiau că-i desfigurau pe cel care o futuse pe teleleică şi pe guguştiucul care îi cerea sfaturi cum s-o cucerească, deşi, în adîncul sufletului său, nu mai trăgea nădejde s-o mai aibă vreodată. Culmea e însă că nici Enrico, dar cu atît mai mult Angelo, habar nu aveau că găliganilor care-i snopeau, în acele clipe, tot la Georgiana le stătea mintea: se gîndeau cum s-o găsească şi s-o ardă pe fata pe care, acum vreo oră, o văzuseră ieşind, semidezbrăcată, dintr-un bar din oraşul vechi.

Şi în timp ce tinerii îi stîlceau faţa, Enrico era chiar bucuros un pic pentru că, cel puţin acum, Angelo nu-i mai cerea sfaturi cum s-o cucerească pe Georgiana. Totodată era surprins că nu simte absolut nici o durere, de parcă ar fi fost izbit în burtă sau în nas cu nişte picioare sau mîini de vată sau cu nişte bulgări de zăpadă. Faţa totuşi i se umplu de un lichid purpuriu şi vîscos. Sîngele i se scurgea în gură şi sub gulerul cămăşii şi în timp ce alte  şi alte picioare îi înnegreau ochii Enrico îşi aminti cum la Chişinău el şi cîţiva prieteni de-ai săi, înarmaţi cu lanţuri şi bîte, ieşeau seara la vînătoare de ruşi, chestionîndu-i pe tinerii pe care-i întîlneau în parc sau în stradă dacă ştiu sau nu limba moldovenească. Mulţi nu ştiau nici măcar ce înseamnă bună ziua sau mulţumesc şi din ce limbă sînt. Ei bine, Enrico şi prietenii săi le dădeau o şansă, oferindu-se să-i înveţe, pe gratis, limba băştinaşilor. Învîrtind lanţurile de fier în mîini, le cereau să repete după ei: Bună ziua, îmi zice Anton. M-am născut pe 7 martie. Sînt din Chişinău şi iubesc Moldova. Unii, însă, se încăpăţînau să nu repete aceste cuvinte şi expresii, motivînd că sînt prea grele pentru ei. Pe aceştia îi zvîntau în bătăi, dar pe cei care acceptau să înveţe cele cîteva formule de politeţe în română îi lăsau în pace. Se apucau să-i desfigureze doar pe cei fiţoşi, pe cei care strîmbau din nas la auzul vorbelor moldoveneşti. Spre deosebire de banda criticului literar Dionisie, Enrico şi amicii săi nu-i poceau niciodată pe oamenii binevoitori, dornici să înveţe limba indigenilor. Gaşca lui Dionisie însă începea să-i pizdească imediat cum aceştia deschideau gura şi vorbeau în rusă. Şleahta lui Dionisie curăţa cafenelele de consumatorii ruşi, conducîndu-se de ideea că nu e normal să mănînci în vreun bar sau restaurant din Chişinău dacă nu ştii limba moldovenească şi după ce-i izgoneau pe ruşi din cafenele Dionisie arbora un drapel tricolor pe tejghea, lăsîndu-i în local doar pe cei care vorbeau româneşte.

Enrico şi prietenii săi, însă, nu au procedat niciodată aşa. Mai întîi de toate, ei căutau să le ofere o şansă celor care nu cunoşteau nici o boabă în română. Aveau la ei cîteva manuale de învăţat rapid româna, cumpărate din banii lor proprii pentru a le dărui celor care se arătau interesaţi s-o însuşească. Enrico şi prietenii săi încercau să-i deprindă pe tinerii ruşi mai binevoitori cum se zice noroc, ce mai faci, cum te cheamă, de unde eşti, dumneavoastră, doamnă, domnule şi unii repetau după ei pînă cînd însuşeau aceste cuvinte sau expresii şi aceşti tineri deveneau pe loc prietenii lor şi Enrico îi învita în vreun bar oarecare, unde se făceau cu toţii varză. Erau călcaţi în picioare doar cei care refuzau categoric să pronunţe  barem vreun cuvînt în limba română.

Acum însă Enrico scuipa sînge şi îşi dosea capul cu mîinile. La Chişinău, totuşi, alţii stăteau ghemuiţi în faţa sa scîncind de spaimă. Dar Enrico nu mergea niciodată prea departe cu bătaia, el se limita doar la cîteva picioare şi pumni în gură, spre deosebire de Dionisie sau de aceşti tineri zurlii care, probabil, îşi propuseseră să-i căsăpească de tot.

Cînd unul dintre tineri ridică o Pşenicinaia în aer ca să-l plesnească în creştet, Enrico îşi aminti, din nou, cum în Chişinău o dată îi sărise muştarul pe nas în troleibuz atunci cînd îi întreba pe cei din faţa sa coborîţi? şi aceştia îl priveau ca şi cum ai fi căzut de pe lună: „Şto vî scazali? Vî magli bî gavariti na narmalinîm celoveceskom iazîke?A şto blea ăta za iazîk na catorom vî gavarite? Blea, fasşîstî, padnimaiut golovu. Mulî nescastnîie! nada maciti vseh v sartire.” Fireşte că reacţia lui Enrico şi a prietenilor săi nu fu una neapărat prietenoasă, indivizii respectivi fiind puşi la punct, chiar în troleibuz.

Înainte ca sticla să i se împlînte în moalele capului, Enrico îşi mai aminti cum noaptea mărşăluia pe străzile Chişinăului urlînd din toţi bojocii: „Cemodan, vagzal, Rasia! Vaşa mati jdet vas damoi! Uberitesi von! Tambovskii volk vam brat!”, iar după ce Pşenicinaia se sparse de capul său, o Pşenicinaia încă nebăută, Enrico se mai întreba, prăvălindu-se pe asfalt, cum se face oare că tocmai el e făcut rusofon şi tocmai lui i se cere să se care acasă cînd el, de fapt, nu e nici un fel de rusofon şi în rusă refuză să vorbească sau stîlceşte în mod intenţionat cuvintele şi din principiu nu-l citeşte pe Tolstoi sau Dostoievski, pentru că aceştia au scris în rusă, o limbă pe care cînd o auzeam eminamente îmi venea să borăsc şi, în general, nu voia să aibă nici un fel de relaţii cu ruşii. Pentru că avea impresia că aceştia sînt iniţiatorii unei cabale contra românilor. După părerea sa, dacă un rus vede că eşti român, atunci neapărat o să încerce să-ţi pună piedici: medicii ruşi îţi vor prescrie un tratament greşit, în mod special, iar vînzătoarele îţi vor vinde cu bună ştiinţă salam alterat. De ce oare îl invitau cunoscuţii săi ruşi să-i viziteze? Bineînţeles, ca să-l otrăvească. Mai mult decît atît, toţi ruşii vor să te domine. Ei te vor respecta numai atunci cînd te vor frînge. Te vor iubi doar dacă devii robul lor şi le îmbrăţişezi punctele de vedere. Dar dacă gîndeşti altfel decît ei atunci te vor urî toată viaţa. Ei nu pot accepta ca lumea să nu le dea dreptate. Prietenii lor sînt doar cei pe care-i ţin sub papuc. Dacă, însă, vrei să-ţi dezdoi sptale, atunci te vor pocni sălbatic peste gură. Fireşte că Enrico le dejucase planurile, dar cum putea să le explice toate lucrurile astea tinerilor ăştia năbădăioşi care-l pocneau cu picioarele în coaie. Enrico îi vedea ca printr-un ciur, dar încă mai voia să le strige băieţilor ăia supăraţi care-l rădeau cu cosorul: „Rebeata, zdesi cacaia-ta nedarazumenia. Vî ne tak poneali menea. Ia svoi, rebeata!”, dar nu le mai strigă nimic, pentru că sticla se sparse în mii de cioburi în capul său şi  îşi pierdu cunoştinţa. Leşină la picioarele lor, fără a mai spulbera această neînţelegere bizară şi inexplicabilă, care-l plasase de partea cealaltă a baricadei, cu toate că şi el voia să-şi cureţe patria de străini şi milita pentru o Moldovă doar pentru moldoveni, la fel ca şi aceşti tineri care voiau o Georgie exclusiv a georgienilor, în care să răsune peste tot doar limba georgiană.

                                                                 20.

Da, eu încă mă mai gîndeam la Georgiana, cu toate că eram zvîntat în bătăi. Pe alături lumea trecea indiferentă, aşezîndu-se pe terasă, îmbrăţişîndu-şi amicii şi ridicîndu-şi în aer paharele pline cu vin în timp ce eu încasam pumni în plină figură, iar Enrico zăcea fără cunoştinţă în stînga mea. Se pare că nimeni dintre cei care se aflau în acele clipe pe terasă n-a înţeles că doar la cîţiva paşi de ei s-a încins o ciomăgeală adevărată sau poate că au înţeles asta, dar îi durea fix în căclîie de ceea ce se întîmpla alături de ei. Oricum, ei veniseră acolo să bea ceva şi să stea la o parolă cu prietenii lor şi nu să-i despartă pe nu ştiu ce bătăuşi machiţi. Doar cîţiva miliţieni se legănau de pe un picior pe altul, distrîndu-se pe seama noastră. Cu siguranţă că ne-ar fi scos pe acolo pe tărgi dacă nu apărea ca din pămînt cecenul ăla cu nas turtit cu care făcuserăm greva foamei. Giokar se băgă între noi şi tinerii ăia orbiţi de furie, scoţînd din buzunar un şiş. Îl smulse pe Enrico din mijlocul lor, îl cără la baie şi îl stropi cu apă pînă cînd amicul meu îşi reveni. Dar treaba asta îi întărîtă şi mai tare pe tineri şi cine ştie cum s-ar fi terminat toată daravela asta, dacă nu ar fi sărit între noi Iulius, fluturînd teancul ăla de ruble roşii deasupra capului.

Îndată toată tensiunea aia a plesnit ca o bulă de săpun. Iulius şi-a întins mîinile uriaşe în părţi şi s-a adresat mirat lui Giocar şi georgienilor care roiau în jurul meu: „Da ce naiba se petrece aici? Eu sînt din Vilnius, din Lituania, eu sînt din Europa şi aceştia sînt prietenii mei. Terminaţi dracului cu porcăriile astea. Fac cinste la toată lumea. Vă invit pe toţi în bar. Eu plătesc”. Iulius îl strînse la piept pe primul tînăr pe care îl văzu şi cu acesta îmbrăţişat avansă pe terasă, urmat de toată gaşca aia de bătăuşi, spre dezamăgirea miliţienilor care se aşteptau să vadă un adevărat măcel caucazian.

Gloata de mardeiaşi s-a revărsat pe terasă, ocupînd toate mesele libere şi Iulius le-a pus în mîini noilor lui prieteni cîte un pahar gol, cam prost spălat, dar nimeni nu a observat fleacul ăsta, toţi observînd altceva, cum paharele s-au umplut momentan.

Paharele se deşertau în ritmul rafalelor de mitralieră ca, doar peste cîteva minute, tinerii ăia care voiseră să ne termine un pic mai înainte, să ne îmbrăţişeze şi să ne pupe fericiţi de parcă am fi fost cei mai buni prieteni de pe lume. Totuşi, cel mai pupat era Enrico, care stătea ameţit pe un scaun, cu un pahar de coniac în mînă.

Mi-am amintit că tot cu pupături şi cu îmbrăţişări se termină şi nebunia din vara trecută de la Flutura, unde m-am dus să-mi vizitez bunicii. Ceea ce se întîmplase la Flutura însă nici măcar nu se putea compara cu zghehuiala de acum cîteva minute. La Flutura fusese o adevărată păruială, o beşteleală de proporţii. Tinerii care se răsculaseră contra mea voiau să mă ciomăgească cu orice preţ.

Zavera se aprinse nu ştiu cum fulgerător, la clubul din sat, unde lumea ţopăia pe ritmul unei melodii foarte populare - „kuckudum, tri colodţa,/ sahrani, sahrani nas ot solnţa...”. Scandalul se declanşă după  ce am scos din geantă un steag tricolor şi l-am arborat deasupra cozorocului uşii. Nu ştiu cine a observat primul acest lucru, dar cînd flăcăii din sat au ieşit în curte şi şi-au aruncat privirile în sus şi au văzut tricolorul românesc şi-au ieşit din pepeni. Discoteca s-a spart pe loc. Fetele au spălat putina, iar flăcăii s-au îngrămădit ciucure în jurul meu. „Şine a făcut căcatul ista?”, au început să se grozăvească aceştia. Da, bineînţeles că am recunoscut că era opera mea. „A ta?”, a urlat Caşu, „şine eşti tu, mă pulî cu ochi, dă-l jos mai repidi, căşi aista e steagul pidarilor de români, da noi nu sîntem români, noi sîntem moldoveni.”

Dar eu n-am vrut să-l dau jos şi Caşu se răţoi şi mai avan la mine, că de ce dracului am înlocuit drapelul roşu de pe club, drapelul Uniunii Sovietice, cu cîrpa asta românească: „Şi avem noi în comun cu România, pulî borîtî  şi eşti? Aşiia sînt burghezi şî moşieri, aşiia ni-au bătut cu bişiurile peste gură. Tu vreai sî şim cu aşiia, ca iarăşi sî ni snochească în bătăi. Asta vreai tu! Ieu am făcut Afganistanul, sulî căcăşioasî şi eşti, eu te gîtui cu mîinili mele. Tu vrei sî vinî românii încoaşi, da eu am sî-i împuşc pe tăţi, căcat împuţît şi eşti!”

Un flăcău mai bătrîior a urcat pe acoperiş şi a coborît cu tricolorul în braţe şi băieţii au prins să-l calce în picioare, iar un alt flăcău tomnatic s-a întors de acasă cu un steag roşu şi l-a înfipt pe acoperiş. Dar Caşu tot nu se liniştea şi spumega de furie, învîrtindu-se nervos în jurul meu.

Cu toate că tatăl meu m-a dat la internat după moartea mamei mele, îi ştiam pe fiecare în parte. Cu toţii erau fii de ţărani, o duceau greu, nici unul dintre ei nu avea blugi, adidaşi sau o geantă cu curea, nici unul dintre ei nu avea schiuri sau magnetofon şi eu îi priveam încurcat şi nu înţelegeam de ce şi pentru ce aceşti adolescenţi de şaisprezece ani sau aceşti flăcăi de douăzeci şi unu sau douăzeci şi doi de ani iubesc Uniunea Sovietică, odată ce Uniunea Sovietică nu le-a dat aproape nimic în această viaţă. Dar ei o iubeau. O iubeau cu patimă. O iubeau aproape ca pe o femeie. O iubeau fără a se gîndi de ce o iubesc şi fără a face vreo legătură între părinţii lor, care smulgeau de dimineaţă pînă seara tîrziu frunze de tutun pe cîmpiile accidentate din jurul satului.

Toate curţile lor erau înecate sub mormanul frunzelor de tutun. Aşijderea şi curtea bunicilor mei era brăzdată de sfori pe care se uscau frunze de tutun. Nu aveai pe unde să treci de atîtea frunze de tutun, iar în drum puteai să ajungi doar mergînd pe brînci. Dar tinerii care se zborşeau la mine nu vedeau nici o legătură între faptul că încă din clasa întîi căraseră şi ei în spate grămezi de frunze de tutun şi acest drapel roşu care flutura acum deasupra cozorocului uşii.

Ei iubeau la nebunie tot ceea ce ţinea de Uniunea Sovietică, cu toate că părinţii lor mai departe de Ungheni nu au fost nicăieri: nici măcar Chişinăul sau Bălţiul nu l-au văzut; nu au văzut nici o singură ţară străină; nu au fost niciodată la mare sau la sanatoriu; nu ştiau cum arată o salată de crabi şi nu au mîncat niciodată măsline.

Ei iubeau patria sovietică, cu toate că nu aveau nici măcar o şosea care să lege Flutura de restul lumii şi ca să ajungă la Ungheni trebuiau să meargă vreo şapte kilometri pe jos. În satul lor nu venea ambulanţa şi nici unul dintre ei nu avea telefon. Exista un singur telefon pentru tot satul la poştă.

Băieţii însă formaseră un crug de fier în jurul meu, vrînd să-mi dea la moacă. Îmi era limpede că nu aveam cum să fug. Caşu s-a gîndit însă să-mi dea o şansă: „Cacî-ti pe tricolor dacă vrei sî scapi jiu şî nevătămat de aişi”, dar eu nu am vrut şi tipii au prins să urle la mine. „Şine te crezi, oaie cufuritî?”, se răscocorau ei şi, pe rînd, se apropiau şi mă apucau de gulerul cămăşii. Dar încă nu-mi trăseseră nici o palmă. Era clar însă că se va lăsa cu o scuturătură serioasă şi că măcelul nu mai putea fi evitat.

Un tip şi-a dat jos pantalonii şi s-a căcat pe tricolor şi Caşu insistă: „fă şî tu la fel şî nu ti atinjim nişi măcar cu un dejit”, dar eu nu voiam şi basta şi atunci Caşu se apropie de mine şi mă scuipă în faţă.

Apoi se întoarse spre toată strînsura aia de oameni şi îi aţîţă: „Amu sî-i scoatim tricolorul din cap. Pi el, băeiţi, spărjeţi-i nasul”. Şi cînd toată adunătura aia era gata să tăbărască asupra mea apăru bunica mea cu o prăjină lungă în mînă, care prinse să strige: „Nu-l atinjeţi pe nepotul meu. Şini-l atinje, o să aibî de furcî cu mini”.

Cînd au văzut-o pe bătrînă tipii au rămas cu ochii holbaţi şi au făcut un pas înapoi şi cît timp aceştia erau debusolaţi şi nu ştiau cum să reacţioneze, pentru că nu puteau da într-o bătrînă pe care o ştiau, bunica m-a extras din gura lupului.

Dar eram atît de speriat că nu mă mai ţineam pe picioare. Bunica mă împingea înainte, pînă cînd am ajuns în dreptul magazinului. Văzînd că le-am scăpat printre degete, tipii şi-au revenit din buimăceală şi s-au luat după noi, urlînd: „Nu-i lăsaţi sî ni scapi. Moarti românilor!” 

Alergam din toate puterile şi aşa cum fugeam mi-am pierdut pantofii din picioare, dar nu m-am mai întors să-i caut, căci tipii urlau, şuierau şi înjurau, scurtînd distanţa care ne separa.

Dar nu toţi s-au luat după noi. Cîţiva rămăseseră la club, unde s-a reluat discoteca şi unde se zbenguiau din nou pe ritmurile săltăreţe ale melodiei „kucikudum, tri colodţa”.

Bunica îmi asigura spatele, învîrtind prăjina în dreapta şi în stînga sa pentru a-i ţine pe junii turbaţi la distanţă şi pentru a-mi da posibilitate să mă îndepărtez. Caşu, însă, i-a smuls-o din mîini, i-a rupt-o în bucăţi, i-a tras o palmă şi bunica a căzut. Flăcăii au sărit peste ea şi au alergat să mă prindă, dar deja era prea tîrziu, căci deja ajunsesem acasă, unde tremuram de frică. Flăcăii asediau poarta. Se îngrămădiseră în faţa casei bunicilor mei şi încercau să doboare gardul. Cîinii lătrau de mama focului. Nicuriuc aruncă cu un borcan în fereastră şi sparse geamul şi atunci a ieşit afară bunicul Vasile, care avea cam în jur de şaptezeci de ani, cu coasa în mîini. Deschise poarta şi începu să strige: „pe şine-l prind îi tai pişioareli!” Învîrtea coasa în jurul său hotărît să nu cruţe pe nimeni şi cîrcotaşii au dat înapoi, retrăgîndu-se spre fîntînă. Caşu a luat-o la fugă, ca peste cîteva minute să se întoarcă şi el cu o coasă. La fel a făcut şi Nicuriuc şi, din acel moment, a început războiul. Văzînd că bunicul Vasile era atacat de vreo trei flăcăi cu coase ascuţite, a ieşit şi bunica Maria cu o coasă în mîini, iar eu am urmat-o cu o bară de fier. Ne-am postat în stînga şi în dreapta bunicului Vasile, înfruntîndu-i pe flăcăii înarmaţi cu coase şi topoare care răgeau: „Moarti românilor!” Probabil că ne-ar fi făcut chiseliţă, dacă bunica n-ar fi strigat deznădăjduită: „Arde casa!” şi toată lumea a încremenit locului, înţepenind cu coasele sau topoarele deasupra capetelor, în aer, chiar în timp ce se pregăteau să lovească. Căci casa, într-adevăr, ardea. Şi-au aruncat coasele sau topoarele la pămînt şi au alergat după bunicul Vasile, care a scos din casă vreo zece căldări. Imediat au format un lanţ viu între fîntînă şi casa cuprinsă de flăcări. Transmiteau căldările din mînă în mînă, cu viteza luminii, spre casa linsă de flăcările duşmănoase. Toţi participau la stingerea incendiului, indiferent de tabăra din care pînă atunci făcuseră parte. Ba mai mult decît atît, satul se trezea din somn şi oamenii alergau spre casa bunicilor mei, mistuită de pojar, cu căldări pline cu apă. Dar, după ce focul a fost stins, lupta izbucni din nou. De data asta, însă, fără coase. Caşu s-a aruncat asupra mea, dar între noi s-a băgat bunicul Vasile, care i-a lipit o palmă răsunătoare, încît junele scandalagiu a zburat pe spate. Tot cu cîte o palmă şfichiuitoare i-a doborît la pămînt pe Nicuriuc şi Dumitraş. Ecoul loviturilor s-a reverberat pînă pe lîngă fîntînă,  împrăştiindu-i pe ceilalţi cîrcotaşi.

Cei trei cusurgii s-au ridicat de jos şi s-au apropiat de bunicul Vasile şi l-au îmbrăţişat, iar bătrînul i-a invitat pe toţi în casă să le dea ceva de băut. Găliganii l-au urmat şi moş Vasile i-a aşezat la masă şi bunica Maria le-a umplut farfuriile cu borş şi paharele cu vin. După care Caşu m-a îmbrăţişat, declarîndu-mi că pentru el sînt ca un frate, iar Nicuriuc se pupa cu bunicul Vasile, promiţîndu-i că mîine o să pună un acoperiş nou. Totuşi, cel mai pupat eram eu. Pe urmă, s-a făcut ora patru de noapte şi Dumitraş, Nicuriuc şi Caşu au plecat cu coasele şi topoarele pe umeri, jurîndu-mi o prietenie veşnică.

După vreo jumătate de oră am tăiat-o şi eu, la insistenţele bunicii Maria, care se temea ca gîlceava să nu se reaprindă spre dimineaţă. Am plecat desculţ şi pe întuneric, însoţit de bunicul Vasile.

Spre deosebire de flăcăii din Flutura, însă, georgienii aveau năravul să te pupe direct pe buze. Cel puţin Caşu, Nicuriuc şi Dumitraş mă ţucuiseră pe obraz, dar nu pe buze, pe cînd tipii ăştia mă încolăceau cu mîinile pe după gît şi mă pupau pe buze şi treaba asta nu-mi plăcea de nici o culoare. Totuşi, ne împăcaserăm şi acum toastam în cinstea popoarelor noastre. Pentru că ne-am împrietenit, ne-am tăiat la mîini şi ne-am propus să luptăm, împreună, contra ocupaţiei sovietice.