Dat afară de la „Literatura şi Arta”
Nu am apucat bine să trăiesc în comunism, că a venit libertatea!
Şi aşa, s-a putut face sex la birou!
Pe bune, am fost o generaţie predestinată. Altele se lansau în epoca unui secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi tot pe timpul domniei lui se pensionau. Cel mult, puteau să mai prindă un al doilea secretar general. Noi am absolvit facultatea în 1982, iar în următorii trei ani au dat ortul popii trei secretari generali! Cum să nu crezi într-o misiune specială a generaţiei noastre?!
Misiunea de a consfinţi sexul la birou!
Vă spun, am avut până astăzi vreo trei locuri de muncă în comunismul decrepit şi cam tot atâtea „joburi” în capitalismul sălbatec. Numai la „Literatura şi Arta” nu a fost posibil sexul la birou, dar asta pentru că am lucrat acolo în perioada în care perestroica încă nu ajunsese la Chişinău. În anul 1987 redactorul-şef Dabija m-a alungat de la „Literatura şi Arta” pe motiv că „am îndrăznit să-l contrazic în redacţie pe Ivan Grosu de la Comitetul Central”. De fapt, m-a concediat pentru că dacă mai rămâneam acolo, nimic nu m-ar fi împiedicat să fac sex la „Literatura şi Arta”. Numai aşa puteai aduce perestroica în redacţia noastră!
Fiindcă m-am angajat la Uniunea Teatrală, acolo am lăsat-o să triumfe!
S-a întâmplat într-un an de graţie, în veci gloriosul 1989! Aşa este, anul revoluţiei de catifea din Cehoslovacia, anul unificării Germaniei şi anul revoluţiei române.
Anul când am făcut pentru prima dată sex la birou!
Un pantof pierdut în busculadă
O să vă spun cum s-a întâmplat.
Începutul l-am pus în 1988, la primele mitinguri pro-perestroica de la Teatrul de Vară. Aveau atâta succes, încât se petreceau şi iarna, la Teatrul de Vară. Iar în primăvara lui 1989 ne-am mutat în centrul capitalei, pe Piaţa Biruinţei. Foarte curând aveam să ne atingem scopul, adică am fost luaţi în seamă de miliţie. Ne băgam peste tot unde puteam mânca bătaie - lângă Ministerul de Interne, în faţa monumentului lui Lenin, la Comitetul Central.
Miliţienii aveau motoraşe subsuoară şi ne turnau multe-multe bastoane în cap.
„Democratizoare” li se spunea, nu ştiu de ce, acestor beţe negre şi masive, cât nişte tractoare sovietice. Cică erau „din cauciuc”, dar nu elasticitatea era calitatea lor de bază. Inflexibile şi neînduplecate ca şi regimul, aşa erau!
Când am descoperit pentru prima dată la Chişinău miliţieni cu bastoane, ce şoc a fost! Aşa ceva nu mai văzusem decât la televizor, la poliţiştii din Vest. Ce căutau ele pe la noi?
Cât luptase cu bandiţi şi spioni miliţia noastră se descurcase foarte bine fără aşa ceva. Acum se împăunase cu ele şi era clar că nu băieţii răi erau cei vizaţi. Noi, tipii în general cuminţi şi instruiţi eram ţinta.
Ne-a fost atât de ruşine pentru statul nostru.
Nu avea deloc nevoie de aşa ceva, eram destul de speriaţi şi fără spectacole din astea. Frica era atât de temeinic înşurubată în fiinţa noastră, eram aşa de cuminţi şi apatici. Bine, să zicem că i-am părut obraznici şi a avut ideea să ne cuminţească. Ar fi putut, cel puţin, prevedea pentru asta o versiune de bastoane aşa, mai soft, nişte bastonaşe mai tandre, deci, ceva mai uman. Nu, s-a gândit din start la o chestie mortală.
Între starea de prieten şi cea de duşman statul nostru ne sugera că nu acceptă compromisuri. La fel ca şi taţii paranoici, care, supăraţi pe copiii lor, nu iau în calcul ideea unei discuţii sau a unei palme la fund, ci se reped direct la bâtă, statul nostru dezaxat recurse şi el la o soluţie extremă.
Era mai bine, fireşte, să fii loial regimului, aveai numai de câştigat, cu puţină linguşeală te alegeai şi cu medalii. Dacă, însă, ieşeai în piaţă să pui întrebări incomode, gata, te pomeneai tratat cu bastoane ucigaşe.
Cu un băţ negru din ăsta puteai omorî şi un cal, darămite un democrat!
Alegerea, cum vedeţi, nu era foarte vastă: ori medalii la piept, ori bastoane în cap.
(Mai târziu, aflându-mă în străinătate, aveam să văd cum arată pe viu bastonaşele poliţiştilor din vest. Adevărate prietene ale poporului, în comparaţie cu duşmănoasele măciuci sovietice.)
Lungi de aproape un metru, groase de trei centimetri, acestea erau – şi aici e latura lor pozitivă - destul de incomode pentru cei ce le mânuiau. Ca să-ţi faci elan să-l plesneşti pe un derbedeu de demonstrant cu un ciomag din ăsta, era nevoie de spaţiu, nu glumă. Şi, fiindcă de cele mai multe ori nu-l aveau la dispoziţie, bravii miliţienii se alegeau ei înşişi cu o grămada vânătăi provocate de colegi ori de propriul baston.
Se autoflagelau, domnule, ca proştii!
Să fim de acord, aşadar, că nici miliţienilor nu le era foarte uşor. Nici ei nu au fost scutiţi de şocuri. Obişnuiţi să aibă de a face cu bandiţi şi recidivişti, acum erau siliţi să-i înfrunte pe nişte oameni, cu care nici superiorii lor nu ştiau cum să se poarte. Noi nu-i înjuram, vorbeam frumos, rosteam cuvântări. „Ce dracu să le faci ăstora, oftau derutaţi miliţieni, cum să le dai în cap?” Mai ales că se găsea câte unul dintre noi care pur şi simplu le zdrobea inimile. „Cum de îndrăzneşti să dai în mine, le zicea, dai în părinţii tăi!” Fiţi de acord, aşa ceva nu prea auzi din gura unor bandiţi.
Le-a fost greu miliţienilor la început, ce mai, se puteau ţicni de atâta dedublare de conştiinţă. În timp, însă, lucrurile nu au stat pe loc, mâna de miliţian s-a rafinat, învăţând să lovească nuanţat. I-a costat nişte eforturi, dar până la urmă au ştiut să te pocnească astfel încât să simţi că, totuşi, te respectă.
Nu a durat, însă. Cum mitingurile se înmulţeau, iar printre participanţi neobositul KGB mereu infiltra provocatori, rafinamentul a fost aruncat la lada de gunoi. Iar când s-au făcut „poliţişti”, miliţienii irosiseră toate rezervele de respect. Acum dădeau în noi mai rău decât în bandiţi şi asta pentru că nu le inspiram frică, iar poliţiştii îi respectă doar pe cei de care se tem.
La mitingul de la 12 martie 1989 din Piaţa Biruinţei, miliţia încă nu învăţase să ne bată ca lumea cu bastoanele, iată de ce aveau să intre în acţiune militarii. Şi s-a produs prima ciocnire a demonstranţilor cu armata lângă Comitetul Central, în urma căreia s-au înregistrat pierderi masive de agrafe, nasturi şi şepci. Eu, cu tocmai un pantof pierdut în busculadă, mă puteam liber considera martir al neamului.
Mi-l rătăcisem pe lângă Karl Marx sau Fridrich Engels, într-un cuvânt. Vreau să spun, lângă picioarele monumentului celor doi, o compoziţie sculpturală din faţa CC, care îi reprezenta pe conducătorii proletariatului mondial stând la taclale pe o bancă de bronz. Lângă încălţămintea, iarăşi de bronz, a unuia dintre titani îmi voi fi abandonat şi eu, probabil, pantoful maroniu cu bot turtit şi „cu platformă”, parcă-i văd şi astăzi.
Ce se întâmplase, de fapt?
Totul a început în Piaţa Biruinţei, unde ne adunaserăm la monumentul lui Lenin vreo şapte-opt mii de fani ai perestroicăi, mai mulţi decât alte dăţi şi de aceea atent monitorizaţi de sute de miliţieni, postaţi între noi, Lenin şi Casa Guvernului. Mitingurile erau o chestie exotică, nici noi, nici miliţia nu aveam habar ce trebuie să facem, nu exista un scenariu stabilit de dinainte, nici oratori numiţi. Regula era simplă: trebuia să ajungi la tribună, locul sfânt rezervat lui Grossu şi Biroului Politic, de unde să te laşi evacuat de miliţieni.
Peste doar câteva luni, la 31 august, în aceeaşi piaţă se va fi desfăşurat, „cu voie de la poliţie”, Marea Adunare Naţională, şi atunci la tribună va fi urcat, nestingherită, toată crema patrioţilor moldoveni.
Pe care nu îmi amintesc să-i fi văzut la ciomăgeala din 12 martie!
Şi la 12 martie puteai sta, la o adică, la acea tribună vreo trei secunde, dar numai cu condiţia să accepţi nişte pumni de miliţian în figură. Micul culoar între statuia lui Lenin şi parapetul tribunii era un fel de loc sacru, acolo nu avea acces decât Biroul Politic, dar şi acela de două ori pe an – la 7 noiembrie şi la 1 mai. Părea un fel de fragment din mausoleul lui Lenin, adus special de la Moscova şi avea înmagazinat în el, ai fi zis, ceva din moaştele conducătorului proletariatului mondial, un deget de la picior sau poate câteva şuviţe de păr. Şi când în spaţiul acesta, destinat „faraonilor”, în locul mutrelor de beton din Biroul Politic, îşi făcu apariţia la un moment dat chipul neserios dar triumfător al unuia dintre noi, a fost ca un scurtcircuit. Ne-a săgetat pe toţi! Ceva halucinant!
Şi de-odată tribuna cu tot cu Lenin s-au desacralizat în ochii noştri şi nu au mai fost decât un morman de piatră! Şi toţi am vrut să ajungem pe acel morman.
Era fascinant să vezi cât de uşor te poţi face erou. Nu trebuia decât să urci acolo şi, obligatoriu, să te laşi dat jos de miliţieni. O porţie bună de aplauze îţi era oricum asigurată! Odată îmbrâncit unul de-ai noştri, miliţienii tăbărau asupra altuia, în timp ce primul urca din nou în ovaţiile noastre.
„U-u-u!... Fiu-u-u!...” Bună chestie!
Fix aşa ne jucam în copilărie „de-a tronul”, când unul dintre noi se cocoţa pe un mal ori un zid de zăpadă îngheţată, proclamându-se „pe tron”, iar ceilalţi săream asupră-i ca să-l „detronăm”. Imediat locul rămas vacant era preluat de alt „rege” şi iarăşi tăbăram cu toţii asupra lui.
Un joc bun, ce mai, deşi nu ai spune că e plin de diversitate. Te saturi destul de repede, aşa cum s-a întâmplat şi la mitingul de la „tronul” lui Lenin. În dramaturgia protestului nostru era nevoie de o dezvoltare, iar ceea ce s-a produs s-ar putea numi, de fapt, „nodul acţiunii”. S-a întâmplat în momentul în care unul dintre cei ajunşi la tribună a strigat ceva neauzit, înainte de a fi înşfăcat de miliţieni şi expediat în braţele noastre. Transmis din gură în gură, mesajul lui era acesta: „Să mergem să protestăm la Comitetul Central!”
Armata Sovietică intră în acţiune
Ca la un semnal, fruntea celor ce asaltau tribuna renunţă la asediu şi, formând un grup compact, străbătu mulţimea până către marginile ei dinspre strada Gogol (azi „Bănulescu-Bodoni”). Acolo formă un fel de cap al masei de oameni, care avansă hotărât, pe bulevardul Lenin. Această mişcare se transmise, în impulsuri, în mulţime şi uriaşa „omidă” fu propulsată înainte. Blocând, bineînţeles, traficul rutier.
Miliţienii care păzeau monumentul lui Lenin au rămas mască. Nu erau deloc pregătiţi pentru atâta spirit de improvizaţie cât manifestaserăm, erau dispuşi să se joace „de-a tronul” până seara. Ce abătuţi s-au mai făcut! Niciodată nu mai procedaserăm în aşa hal. Numai bandiţii erau în stare de figuri din astea.
Iar când le-am mai fluturat cordial şi batjocoritor din mâini, s-a auzit un scrâşnet colectiv de dinţi de miliţieni înspăimântător.
În clipa următoare, însă, s-au pus numaidecât în mişcare. Primiseră ordin. A venit rândul nostru să fim miraţi de aşa prestaţie.
Au priceput încotro ne îndreptăm, puşlamalele, şi ordinul a fost să ajungă ei înaintea noastră acolo. Cum noi avansam pe bulevard, ei o luară prin parc, pe un traseu paralel cu al nostru. Noi pe carosabil, ei prin grădini.
Aici nu ne-a mai ars a fluturări din mâini.
Când i-am văzut grăbind pasul, am accelerat şi noi. Atunci ei au luat-o la goană. Am rupt-o şi noi din loc... Nu, mai întâi i-am fluierat şi i-am huiduit pentru că aleargă ca nenormalii, după care ne-am pus şi noi pe fugă. O linişte ameninţătoare se lăsă, după care vuietul crescând al tropotului produs de opt mii de perechi de încălţăminte de iarnă (vă amintesc că era luna martie) umplu bulevardul Lenin, speriindu-i pe miliţieni şi băgându-ne în boli pe noi.
Eram la o probă olimpică, alergări la 800 de metri, atâţia câţi despart Casa Guvernului de Comitetul Central. 800 de metri garduri - pentru ei, 800 metri plat - pentru noi.
Noi tropoteam pe bulevard, ei se strecurau ca nişte draci printre arbori, sărind peste bănci, peste arbuşti, speriind plimbăreţii întâlniţi. Şi nu ai zice că erau făcuţi ca nişte balerini, aveau constituţia moldoveanului tipic - scunzi, crăcănaţi, burta revărsată peste centură, ochi căprui plini de gol.
Cu conştiinţa post factum de astăzi realizez că în momentul în care i-am pus aşa de bine la treabă, ar fi fost o chestie să recurgem la o manevră de înşelare. De pildă, în plină goană, să facem brusc stânga-mprejur şi să o luăm înapoi spre Lenin şi Casa Guvernului. Precis nu s-ar fi putut redresa cu burţile lor! Iar dacă s-ar fi, o luam din nou către CC. Şi iar spre Casa Guvernului!...
Îi fugăream aşa până cădeau laţi, menţii dracului! Animalele!
Atunci, însă, prea eram angajaţi în proba de 800 de metri, ca să ne gândim la stratageme. În dreptul parcului pe atunci Puşkin avangarda noastră alerga în drept cu a lor. La cinematograful „Patria” îi devansam deja. După „Patria” ai noştri abandonară bulevardul, tăind pe diagonală peluza din faţa CC-ului. Parcă ar fi alergat pe ipotenuza unui triunghi drept, vârful căruia împungea scările CC-ului. Pe una din catete veneau cu limba scoasă miliţienii.
„Să ajungem la CC! îmi repetam gâfâind.... Să ajungem la CC!... Să ajungem la CC !...”
Scena dobândea accente epice, iată de ce ajung să filmez totul dintr-un elicopter imaginar. De acolo văd cum vârful avangardei noastre se apropie, in ralanti, de treptele CC-ului, în timp ce miliţienii de pe catetă mai au câteva zeci bune de metri până acolo. Văd cum în urma avangărzii mulţimea se răspândeşte ca furnicile pe toată peluza, cum unii se împiedică şi cad pe jos, generând caramboluri peste tot, un tip aleargă spre monumentul lui Marx şi Engels, după care o ia brusc spre treptele CC... oh, eu sunt acela!
Schimbare de cadru. Din spatele avangărzii văd cum vârful acesteia urcă vijelios scările CC, zeci de spinări curajoase îşi fac drum spre fortăreaţa CC-ului, doar câţiva metri o mai despart de intrare şi...
Schimbare de cadru!...
Ce-i asta?... Ce se întâmplă?...
Brusc, palierul din faţa intrării în CC se cocoşează în faţa avangărzii noastre cu tot betonul pe care îl are, blocând accesul. Cine a ridicat acest zid, de unde s-a luat, nu a fost niciodată acolo?!
Nu e un zid din beton, e unul din căşti şi scuturi de metal, din spatele căruia curge un uragan de bastoane. Nu-i văzuse nimeni până atunci, de unde naiba se luaseră, apăruseră din neant!
Pentru început, nici nu i-am văzut, şi-au anunţat intrarea prin urletele alor noştri care sfâşiară pe neaşteptate aerul. Au trebuit să fie doborâte câteva rânduri de demonstranţi de pe treptele de sus ca să-i putem vedea de jos.
Eram cu vreo zece trepte mai jos de valul acela zdrobitor şi scena nu era dintre cele reconfortante. Mai întâi nu au fost de văzut decât scuturi, căşti şi bastoane. De după toate acestea se arătară, mai târziu, ceea ce ar fi trebuit să fie nişte chipuri omeneşti: figuri crispate, expresii feroce, ochi injectaţi.
Toată alcătuirea aceasta blindată şi mişcătoare, adevărată combină de secerat oameni, muşca din rândurile de demonstranţi, care odată ajunse în bătaia secerătoarei, păreau să fie înghiţite de aceasta.
Doborau totul în calea lor, nici chiar miliţienii întârziaţi de pe catetă nu erau cruţaţi.
Miliţia moldovenească fu dată la o parte şi Armata Sovietică intră în acţiune.
Avangarda a fost oprită şi respinsă, bineînţeles, dar din spate veneau în valuri toate cele opt mii. Neşansa a fost să mă pomenesc chiar între avangarda care dădea înapoi şi miile ce avansau cu îndrăzneală în sens opus. Atunci am trăit o senzaţie irepetabilă, m-am simţit pentru o fracţiune de secundă un formidabil tub de „Colgate” şi am fost sigur că în clipa următoare pasta îmi va ţâşni prin toate orificiile.
Se întâmpla lângă monumentul lui Marx şi Engels, acolo unde mă pomenii umflat pe sus de mulţime. Intenţia clară a gloatei înnebunite, am înţeles numaidecât lucrul acesta, era să dea cu mine şi cu alte câteva zeci de prost plasaţi de păduretul de beţe negre, care ne aşteptau, nerăbdătoare, pe treptele de la CC.
Cel mai mult în aceste confruntări ne doream să primim „primul sânge”, adică nişte gravi răniţi, căci numai asta destindea atmosfera. Odată rănit careva, mulţimea se dădea înapoi, proferând blesteme, iar miliţienii şi soldaţii se calmau, miraţi, parcă, de boacăna pe care o comiseseră. Aşa că m-am rugat pătimaş să fie cotonogit de urgenţă cineva.
Şi aşa, cu o secundă înainte să fiu aruncat pradă vârfurilor de suliţe negre, cum făceau dacii cu tinerii eroi sacrificaţi zeilor, se auzi că sunt doi răniţi. Mulţimea smintită mă lăsă să cad pe dalele din faţa CC şi se repezi să-şi ia în primire eroii. Odată aterizat, mă simţii brusc mai uşurat decât la decolare.
Unul din „trenurile de aterizare” era lipsă.
Pantoful meu botos rămăsese undeva între cer şi pământ. Poate mai era târât de protestatari.
Toată asistenţa era mai interesată de răniţi, bineînţeles, decât de pantoful meu, aşa că am alergat şi eu sărind într-un picior către punctul de atracţie. Speram cu toţii să primim nişte răniţi adevăraţi, laţi la pământ, într-o baltă de sânge. Este inutil să mai precizez că, în adâncul sufletului, ne doream să fie nişte împuşcaţi, chiar dacă nu se auzise nici o împuşcătură.
Vai, când l-am văzut pe unul dintre ei mişcându-se destul de zglobiu, cu faţa în sânge, ca după o bătaie ordinară, am fost profund dezamăgiţi. Avea doar capul spart şi singura consolare era că, totuşi, chiar şi în starea aceasta de rănit precar, încerca să se facă cât mai util. De pildă, se lăsa târât de nişte femei urlătoare către rândurile de soldaţi. „Vedeţi ce-aţi făcut, vedeţi?!”, strigau ele.
Ce mai, ne plăcea băiatul.
Mai puţin cealaltă victimă, o femeie care avea nesimţirea să nu ascundă că pe ea chiar o doare! Şedea trântită ca o păpuşă dezaxată pe treptele de la CC şi nu reacţiona cu desăvârşire la cuvintele de încurajare pe care i le adresam. Părea să nu mai dorească nimic pe lume, chiar îi era într-un loc de demonstraţie, voia să se pomenească de urgenţă undeva departe de acel loc scârbos şi acest comportament al ei ni s-a părut de-a dreptul jignitor. Culmea neobrăzării era că nu lăsase să curgă din ea nici un strop de sânge.
Dacă mai stătea pe acolo, ne demoraliza naibii cu totul, aşa că bine că s-a cărat şi am putut să-l băgăm cât mai în faţa soldaţilor încă destul de turbaţi pe rănitul nostru cel exemplar.
Tipul exagera, totuşi. La un moment dat începu să ni se pară mai teatral decât o cereau împrejurările. Uitase cu totul de dureri, aşa de tare vroia să ne impresioneze! Am fi dat mult să se găsească unul împuşcat de-a binelea, poate chiar mort, dar tot aşa de băgăreţ.
Într-un final, interveni un moment de acalmie, ce risca să degenereze într-o adevărată fraternizare cu soldaţii şi miliţienii. Acum, fiindcă nu mai era îmbulzeală, cei care se aflaseră în spatele mulţimii se putură deplasa nestingheriţi în faţă, ca să-şi vadă de aproape călăii. Era pentru prima dată când cea mai a poporului armată din lume îşi bătuse - şi rănise! - poporul. Ne-am dat foarte aproape de ei ca să-i examinăm. Era ciudat să descoperi că nu sunt nişte extratereştri.
Atunci ne-am permis răutatea de a observa aspectele comice ale atacatorilor noştri. Chiar ne-a amuzat cu adevărat să descoperim cât de primitiv echipaţi în comparaţie cu poliţia din Occident erau aceşti soldăţei. Nici nu aveau un echipament special, purtau mantalele, cizmele şi căştile soldăţeşti cele mai ordinare, ultimele mai şezând penibil pe vârful unor şepci masive, cât nişte turbane. Scuturile erau de-a dreptul dezolante: nu tu un metal mai nobil, nu tu un plastic mai fiţos, erau din tinicheaua cea mai banală, ai fi zis, de genul celei folosite la acoperişuri.
Mă gândesc că dacă am fi un popor mai sănătos şi mai curajos, lucrul cel mai bun pe care îl puteam face în acea împrejurare, dacă tot nu am fost în stare să spargem intrarea în CC, era să izbucnim, toate cele opt mii, într-un hohot de râs sarcastic şi victorios în faţa acelor caricaturi. Precis puneam pe fugă Armata Sovietică.
Nu, noi nu am râs. Noi am ales să ne simţim profund umiliţi de un tratament cu nişte scule aşa de artizanale. Nu eram deloc împotrivă să mâncăm bătaie, dar chiar aşa...
Nici măcar cu gaze lacrimogene nu au dat în noi!
În pauza instaurată, una dintre protestatare începu să-i compătimească pe soldaţi: „Copiii ăştia nu au nici o vină, au fost trimişi pe capul nostru de bandiţii de generali.” Fiindcă nu înţelegeau nici o iotă, „copiii” ruşi continuau să afişeze priviri de gheaţă. Un glumeţ dintre ai noştri începu să ciocănească, eroic, o bătută pe unul din scuturile lor şi am văzut că i-a costat mult să nu-i dea omului o formă dreptunghiulară strângându-l între scuturi.
Atunci am decis că bătuta moldovenească repurtase victorie asupra scuturilor ruseşti şi că, prin urmare, e momentul să-mi recuperez pantoful. Am revenit, iarăşi într-un picior, lângă Marx şi Engels. O agrafă, doi nasturi şi un pix strivit şi dezmembrat pe care le găsii lângă clasici nu au fost în măsură, bineînţeles, să-mi redea liniştea.
În acel moment am remarcat contrastul stânjenitor între clocotul nostru revoluţionar încă viu şi calmul burghez pe care îl afişau cei doi bărboşi de bronz. Acum ne schimbaserăm cu locurile, acum noi făceam revoluţie, iar paraziţii de ei păreau să întruchipeze clasa dominantă şi reacţionară. Un fel de Ludovic al XIV-lea stând de vorbă cu ţarul Nicolai al II-lea. Tocmai buni de tras în ţeapă!
Autorul sculpturii ne complicase fără să vrea situaţia. Era o lucrare vag inovatoare, clasicii nu se aflau undeva sus pe un soclu, cum cereau canoanele realismului socialist, de unde să ne privească infatuaţi, zădărându-ne astfel cu aplombul lor. Erau impardonabil de accesibili şi oarecum inofensivi, acolo, printre noi. Puteai liber să-l apuci de nas pe Marx ori să-l gâdili la ouă pe Engels. Şi ca dimensiuni erau foarte umani, ne separa o proporţie de doar 1 : 1,5. Puteau trece drept nişte protestatari, care pur şi simplu îşi luaseră o pauză de cugetare.
Gluma pe care a făcut-o unul dintre demonstranţi a fost să-i ardă un pumn greu, venit parcă dinspre Karl Marx-ul de bronz, altui protestatar, care tocmai îl îmbrăţişase de umeri pe Engels. Băiatul, până a se prinde, începu să se înălbească la chip.
Gesturile acestea, ca şi acela al unora care se aşezau între cei doi clasici, interpunându-se în dialogul lor cu câte o strâmbătură sau un gest indecent ni se păreau, totuşi, superflui.
Cum s-a văzut mai târziu, aceşti temerari de ocazie nu erau decât nişte kaghebişti puşi special să ne aţâţe. O făceau cu un zel oarecum exagerat şi astăzi îmi dau seama că era din cauză că nu se puteau pur şi simplu bucura ca şi noi de protestul în general izbutit.
Până la urmă, aveam să ne lăsăm păgubaşi şi să ne împrăştiem pe la casele cui ne are, discutând în grupuri cum să găsim duminica viitoare ac de cojocul soldaţilor.
În ce mă priveşte, coleric cum sunt, nu m-am amestecat cu ceilalţi, mai ales că îmi lipsea un pantof. Chiar dacă l-aş fi avut, ideea să mă mai expun în faţa unor soldaţi drogaţi, care Dumnezeu ştie cu ce puteau fi dotaţi duminica viitoare nu îmi surâdea. Statul îmi declarase război deschis, am înţeles foarte bine lucrul acesta, nu aveam nevoie de dovezi suplimentare. Încă o confruntare cu soldaţii nu ar fi însemnat decât nişte vânătăi în plus, iar eu îmi doream un salt calitativ.
Analizând lucrurile la rece, am văzut că se întâmplase, de fapt, ceva epocal. Statul sovietic se luase la bătaie cu noi! În loc să împuşte ori cel puţin să ne aresteze, cum obişnuia ori de câte ori i se năzărea că îl tracasăm, se luase la trântă. Nu era acesta un semn clar de respect?!
De fapt, ceea ce vroia statul era să avem o înţelegere: „Nu vă băgaţi”, ne sugera cu referire la Piaţa Biruinţei.
„De acord”, i-am zis eu, mai ales că existau atâtea alte locuri de băgat. Chit că tot statul a fost acela care peste doar câteva luni, la 31 august, avea să zică „Acum băgaţi-vă” cu referire la aceiaşi piaţă. Şi s-a făcut Marea Adunare Naţională. Şi piaţa a ajuns să se cheme „a Marii Adunări Naţionale”.
Peste alte câteva luni, însă, la 9 noiembrie, statului îi veni din nou să zică „nu vă băgaţi”, cu referire la Ministerul de Interne şi fiindcă nu l-am ascultat a lipsit puţin să împuşte în noi.
Ideea era că, de fapt, noi nu trebuie să facem nimic, statul îşi lua totul asupra lui. Se oferea cu toată generozitatea să fie şi reacţiune, şi revoluţie, la alegere. Ori ambele concomitent. Adică făcea tot ce doream noi şi încă pe banii lui. Nu trebuia decât să-l privim şi să primim. Eventual, să-l aplaudăm.
Unora li s-a părut o chestie aşa mişto.
Mai puţin mie. Să depind de capriciile unui stat aşa de schimbăcios? Ce garanţie aveam că, într-o bună zi, nu îi va veni, de pildă, să redenumească piaţa în „a Biruinţei” şi să nu mai dorească nici un fel de schimbări? Democraţie pe degeaba se găseşte - ştiţi şi voi foarte bine - acolo unde caşcavalul este la acelaşi preţ.
Mi-am analizat posibilităţile, mi-am cântărit şansele. Am văzut că redute de cucerit se găsesc peste tot – la serviciu, în stradă, în blocul în care locuiam. Pentru că peste tot era neadevăr şi peste tot acest neadevăr era păzit de câte un mic comitet central.
Vouă vă place să vă bateţi cu soldaţii? Foarte bine, eu, vorba lui Lenin, voi merge pe altă cale. Eu voi eroda regimul din interior, ca o carie.
Să fii nemulţumit de toţi şi de toate, să-ţi exprimi mereu şi peste tot dezacordul, să sfidezi, să nu te temi să spui adevărul, să critici, să întârzii la serviciu, să înfrunţi superiorii, să sabotezi locul de muncă socialist, să faci sex la birou...
„Make love, not war!”
Ei bine, da! Să faci sex la serviciu! Când în biroul meu de la Uniunea Teatrală mâna mea ajunsese în chiloţii Marcelei Bevziconi punându-mă în faţa conflictului clasic între sentiment şi datorie, mâna mea a ales singura cale posibilă - datoria. Eram dator să compromit comunismul.
Mai târziu, când am văzut că nimic - nici articolele publicate în ziar, nici protestul în piaţă - nu îţi dau sentimentul unui triumf asupra sistemului, comparabil cu cel pe care ţi-l dă amorul la serviciu, am realizat câtă dreptate a avut mâna mea.
Aşa că am făcut sex la Uniunea Teatrală.
Staţi, însă, că până atunci urma să ajung într-un picior acasă, la 12 martie, trebuind, în troleibuz, să fac puţin teatru. Numai aşa, strâmbându-mă de o durere falsă, i-am făcut pe călători să înţeleagă că nu de flori de cuc mi-a venit să umblu prin oraş fără un pantof.
Laudă domnului că nu aveam ciorapul găurit, ca şi domnul Paul Wolfowitz, directorul Băncii Mondiale, vă amintiţi, tipul care a vizitat o moschee, trebuind în prealabil să se descalţe. Şi atunci toată lumea a văzut că regele Băncii Mondiale e gol, pentru că Paul Wolfowitz şi-a etalat un ciorap plin de găuri. Eu o asemenea ruşine, la 12 martie 1989, nu aş fi îndurat. Ar fi echivalat cu o cauza naţională găurită.
Ceea ce aveam pe atunci în comun cu directorul Băncii Mondiale era o iubită, şi cu asta toate asemănările se epuizau, pentru că Marcela Bevziconi a mea nu îmi era subalternă, cum i se întâmpla lui şi cu atât mai mult nu aveam cum să-i ofer adaosuri salariale ilegale, cum iarăşi procedase urât Paul Wolfowitz.
Iubita mea era chemată să-mi fie complice, cu ea urma să consfinţim sexul la birou, lucru care mă înalţă mult în raport cu mister Paul. Niciodată lui Paul Wolfowitz nu i-ar fi trecut prin cap să facă dragoste la Banca Mondială, aşa cum am făcut noi cu Marcela Bevziconi la Uniunea Teatrală.
Criza financiară în care zăcem astăzi arată ce mult a greşit domnul Paul Wolfowitz, când a refuzat să revoluţioneze locul său de muncă.
După afrontul adus de regim la mitinguri şi un pantof pierdut, îmi doream, normal, o revanşă. Doar „violând” locul de muncă socialistă, răpindu-i din aura de sacralitate totalitaristă m-aş fi simţit răzbunat.
Pentru că scuturile soldaţilor drogaţi apărau nu doar Comitetul Central şi Casa Guvernului, ele apărau tot ce aparţinea statului nostru, căruia îi aparţinea totul. Inclusiv birourile de la Uniunea Teatrală în care lucram. Aici, unde realismul socialist făcuse atâtea victime!
Soldaţii apărau mese, scaune, covoare, podele. Mi-a fost foarte uşor să-mi imaginez câte unul stând de pază lângă fiecare scaun, masă, fotoliu.
Numai că pe acest teren forţele noastre se echilibrau.
Aici alte bastoane aveau câştig de cauză!
Indienii au inventat rezistenţa prin pacifism, eu am opus totalitarismului sexul la birou. S-a văzut mai târziu ce efect dezarmant are acest gen de rezistenţă asupra miliţiei, de pildă. E destul să vă spun cum s-au schimbat miliţienii după ce au devenit poliţişti. Miliţienii anului 1989 înţelegeau să ne trateze cu bastoanele-tractoare în piaţă. Poliţiştii anului 2001 aveau să se transforme în nişte voaerişti incurabili! Unul dintre ei, din paza Casei Guvernului, a stat sub uşa biroului din sediul cu pricina, în care ne iubeam cu iubita mea, o oră întreagă. Ce triumfători l-am privit amândoi când am ieşit de acolo!
(O să vă relatez episodul detaliat la momentul cuvenit.)
Chiar cu asta trebuia să ne ocupăm la 12 martie 1989 – să facem sex în piaţă, deşi era cam răcoare pe afară. „Make love, not war!” Le-ar mai fi trecut oare miliţienilor prin cap să ne îmbrâncească şi soldaţilor să ne bastoneze?!
Şi nici pantoful nu mi-l pierdeam!
Comunismul moldovenesc nu putea fi învins în piaţă, acolo eram pe terenul lui, iată de ce trebuia atras pe câmpul nostru de bătălie. Aşa cum am făcut eu.
Începutul ostilităţilor a fost pus la Uniunea Teatrală, după care îl voi fi răpus, redută cu redută. Când am văzut că noua putere zisă democrată este impotentă şi coruptă, mi-am continuat războiul. În cele din urmă, voi fi ajuns în Casa Guvernului, unde noii guvernanţi îşi vor fi cunoscut Stalingradul.
Nu şi Berlinul, din păcate.
Bătălia finală o planificam să aibă loc în chiar bârlogul fiarei comuniste, la Comitetul Central (actualul Parlament al ţării), în birourile de acolo, pe canapelele, fotoliile, mesele şi scaunele acelea pline cu băşini comuniste. Nu s-a întâmplat nici până astăzi şi numai asta explică starea de grea suferinţă în care se află democraţia din ţara mea.
Şi atât de puţin a lipsit să ajungem cu iubita mea să facem sex la Comitetul Central (actualul Parlament al ţării), căci începutul a fost atât de promiţător, cum vă veţi convinge uşor în rândurile ce urmează. La doar un singur an de la Marea Adunare Naţională, în toamna lui 1990, aveam să facem cu ea un pas decisiv în direcţia în care eu îmi propusesem.
„Ah, Jolly Alon, Jolly Alon!...”
Peste un an vom fi pătruns cu iubita mea, ca nişte ilegalişti adevăraţi, în unul din fiefurile nomenclaturii comuniste moldoveneşti, hotelul Comitetului Central - îl ştiţi, acela care astăzi se cheamă „Jolly Alon” (şi e tot al comuniştilor!) - şi vom fi aplicat o lovitură sensibilă regimului. În una din camerele de la etajul trei, pe unul din pereţi, am fi putut scrijeli liber „Aici am fost noi!...” şi, în paranteză, numele noastre.
(Mă gândesc că pe banii pe care îi voi câştiga pentru această carte voi cumpăra hotelul „Jolly Alon” şi voi instala numaidecât o placă comemorativă lângă camera cu pricina.)
În 1990 hotelul acela nu avea nici nume, nici firmă şi părea tot atât de inaccesibil muritorilor de rând, ca şi CC-ul însuşi.
Aşa că, până a vă spune cum am făcut prima dată sex la birou, la Uniunea Teatrală, o s-o rog pe Marcela Bevziconi să aştepte puţin în veci gloriosul 1989, iar eu voi sări momentan cu o altă iubită peste acel episod, în 1990.
Asta fiindcă veni vorba de protestul din faţa CC...
Ce-aţi spus?... Vă rog, vă rog, fără panică!... Văd cât de mult vă displace ideea să vă lipsiţi de scena cu Marcela mea! Vă invit să fiţi rezonabili. Voi reveni, bineînţeles, la episodul de la Uniunea Teatrală. Ştiu foarte bine că nu vreţi să rataţi nici un moment din ăsta, sunteţi şi voi nişte voaerişti nenorociţi, ca şi poliţiştii.
(Domnule, nu e destul că sunt înjurat de o Marcelă abandonată într-un moment aşa de delicat, mai trebuie să suport şi nişte cititori idioţi!)
...Ah, „Jolly Alon”, „Jolly Alon”, cum cântă Suruceanu Ion! (O rimă beton, nu?... Poftim încă una: „Alon-Ion-beton”!...)
Era 1990, epoca ciocnirilor cu soldaţii se încheiase cu două „happy end”-uri: Marea Adunare Naţională de la 31 august 1989, cu voie de la poliţie, şi primele alegeri libere din primăvara lui 1990, cu voie, tot aşa.
(Aţi observat că, în istorie, de multe ori ceea ce pentru o epocă este un „happy end”, pentru următoarea marchează un început de coşmar?)
Aşadar, din primăvara lui 1990 ai noştri erau bine-mersi la guvernare, numai că ei se găvozdiseră în Casa Guvernului ca nişte bursuci şi nu ştiau ce să facă cu puterea care le căzuse subit în cap. La doar 800 de metri de ei, sediul CC continua să rămână un cuib în care nomenclatura clocea ouăle reacţiunii, ascuţindu-şi ghearele – cum aveam s-o aflăm peste un an – pentru puciul din 1991.
Acum sediul acela părea şi mai închis, şi mai secret, şi mai ameninţător, şi mai greu de abordat.
Nu însă şi hotelul CC, pe unde – surpriză! - începu să adie o briză a emancipării. Ca să nu cedeze principalul, Partidul Comunist admisese ceva liberalizare în hotelul care îi purta numele. Dorea astfel să ne înşele vigilenţa şi figura putem spune că i-a reuşit.
Nu uitaţi că eram în gingaşa epocă a podurilor de flori, fraţii din România începură să curgă prut prin Chişinău şi şansa a fost să fie printre ei şi un cunoscut, pe atunci, critic de teatru de la Bucureşti, domnul Victor Ernest Maşek.
Invitatul Uniunii noastre Teatrale.
Nu mi-a mărturisit-o niciodată, fireşte, dar am dedus uşor că era un sagace colaborator al serviciilor secrete româneşti. Mai ales după ce m-a asistat la teribila provocare, pe care am pus-o la cale şi prin care i-am tras o lovitură sensibilă Comitetului Central. Nu era un critic de teatru rău, dar numai când l-am văzut operând ca spion am înţeles care este vocaţia şi misiunea lui adevărată.
Vă invit să vă imaginaţi situaţia imposibilă ce se conturase în acel moment istoric pentru mine: eu, şeful secţiei de critică şi dramaturgie la Uniunea Teatrală şi, totodată, un patriot înflăcărat, agresat de miliţia moldovenească şi de Armata Sovietică, unul care urăşte comuniştii şi Comitetul Central, un mare fan al perestroicăi şi al României, dornic de libertate şi revanşă, însoţesc la spectacolele teatrelor noastre un critic de teatru de peste Prut, un frate român!...
Până aici, nimic deosebit, nu-i aşa?! Nu însă şi mai departe. Pregătiţi-vă, urmează bomba. Deci, repet: „Eu, un patriot înflăcărat, agresat de miliţia moldovenească şi de Armata Sovietică, unul care nu iubeşte comuniştii şi Comitetul Central, un mare fan al României, dornic de libertate şi revanşă, însoţesc la spectacolele teatrelor noastre un critic de teatru de peste Prut, un frate român... cazat”...
...îţi stă mintea în loc!...
...„cazat la hotelul Comitetului Central!!!”
Na, v-am spus-o!
Vă imaginaţi ce chestie?!
Comitetul Central, acela care ura România, perestroica şi libertatea, lăsase să fie cazat în hotelul său un român!
Gândiţi-vă şi la contextul istoric mai larg - Uniunea Sovietică stă să moară, PCUS, de asemenea, peste un an urmează puciul de la Moscova...
Şi un frate român e cazat la hotelul CC! Într-o cameră cu două paturi!!!
El era cazat la hotelul CC-ului, iar noi cu iubita nu ne doream altceva decât să lăsăm să triumfe libertatea în acest bastion al reacţiunii! Un strop de dezmăţ într-un templu comunist!
Numai aşa ne-am fi curăţat drumul spre ţinta de bază, Comitetul Central!
Sper că nu aţi ajuns să credeţi că aş fi îndrăznit vreodată să cer unui oaspete oficial al Uniunii Teatrale cheia de la camera sa de hotel pentru... mi-e şi oarecum să spun ce.
„Vreodată” poate nu, atunci, însă, da!
Când i-am povestit domnului frate Victor Ernest Maşek cum ne-au călcat ruşii şi comuniştii demnitatea naţională în picioare, domnul Victor Ernest Maşek şi-a dus mâna, instinctiv, la buzunarul unde se afla cheia de la camera sa de hotel cu unul din paturi neatins.
Dar şi domnul Victor Ernest Maşek avea de reglat nişte conturi. S-a ţinut mult, Victor Ernest Maşek, ca un profesionist de marcă ce era, până să-mi facă această destăinuire. În cele din urmă, se dezlănţui. Tiranul Ceauşescu interzisese tot ce era legat de numele „Basarabia”, românii nu aveau voie să se considere fraţii noştri, ai moldovenilor, vă imaginaţi?! Împuşcatul naibii!
Cum a ajuns la Chişinău, fratele Victor Ernest Masek şi-a dorit pătimaş două lucruri: să se înfrăţească urgent cu o soră basarabeancă, iar ca supliment, să primească în dar un televizor color produs la singură uzină cu adevărat unionistă pe care o aveam atunci la Chişinău, uzina de televizoare „Alfa”. Cum în România postrevoluţionară era mare criză de televizoare color, în imaginarul colectiv al românilor ceea ce se vedea peste Prut era câte un basarabean stând sub fiecare copac cu un televizor color „Alfa” în braţe, destinat unui frate român.
Mă întrebă, aşadar, în mare secret dacă nu i-aş putea dărui televizorul meu Alfa pe care îl ţin în braţe sub copac şi, mai ales, dacă nu i-aş putea face rost de numărul de telefon al uneia dintre colegele de la Uniunea Teatrală, cu care se cunoscuse şi cu care se simpatizaseră profund. În momentul acela eram gata să-i promit zece televizoare! M-a ajutat cu adevărat, însă, faptul că ştiam numărul de telefon al acelei colege şi că ea a avut inspiraţia să se arate, în convorbirea telefonică ce urmă, mai mult decât o soră adevărată. Îl lăsă, generoasă, s-o onoreze cu o vizită frăţească. Drept consecinţă domnul Victor Ernest Maşek înţelese că, la podurile de flori mai mult metaforice, acum el va întinde unul palpabil şi, poate, mai trainic decât celelalte.
(Vai, dacă nu ne-am unit până astăzi cu România, e clar că şi el umbla cu metafore!)
Domnul Victor Ernest Maşek s-a grăbit aşadar să-mi întindă cheia de la camera sa.
„Cheiţa fermecată”!
Şi aşa, în una din camerele de la etajul trei al hotelului Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova (astăzi „Jolly Alon”), oferită pentru trei ore de un frate român, eu şi iubita mea aveam să i-o tragem comunismului în chiar unul din bârlogurile lui.
Uitaţi, puteam să ne iubim oriunde în altă parte, în apartamentul unui prieten, la un hotel obişnuit ori în ospitalierul parc de la Lacul Komsomolist. Când m-am pomenit, însă, în faţa unui fapt atât de extravagant - un frate român cazat la hotelul Comitetului Central, ideea mi-a încolţit imediat în pantaloni. Nu zău, era destul să alături sintagma „Comitetul Central” cu etnonimul „român” ca să te simţi excitat de-a binelea.
Am umblat aşa cu ideea vreo trei zile.
Cu un an mai devreme, doar gândul de a te apropia de acel sediu îţi dădea fiori. De departe, te pomeneai acostat de un miliţian, care te întreba cu metal în voce: „Vî cito-to hoteli?” („Aţi dorit ceva?”). Dacă, totuşi, pătrundeai înăuntru, pentru a transmite ori a prelua ceva de la vreo unul dintre locatari, pe hol te aborda neapărat unul în civil, care îţi punea alt şir de întrebări. Dacă îl convingeai şi pe acela că nu eşti terorist, te invita să şezi pe fotoliile din hol, până va fi telefonat la cel pe care îl căutai. Dacă respectivul confirma că are să-ţi transmită ceva, nu aveai voie să urci sus - ori cobora el, ori era trimis un individ.
Aşa că nici nu aveam habar la ce să ne aşteptăm cu iubita mea, singura speranţă fiind că „voia de la poliţie” îşi va fi făcut şi aici efectele. Ne-am gândit pentru orice eventualitate la un mic plan.
Mai întâi eu urma să mă arunc în luptă. Pentru asta, bătui la maşină o scrisoare cu antetul Uniunii Teatrale, adresată ca şi cum domnului Victor Ernest Masek, venită, ca şi cum din partea regretatului preşedinte al Uniunii Teatrale din acea perioadă domnul Veniamin Apostol, a cărui semnătură nu îmi era deloc greu să o plastografiez. „Stimate domnule Victor Ernest Masek, bine aţi venit în Republica Suverană Moldovenească (a fost singura dată când suveranitatea m-a ajutat realmente la ceva). Sperăm să vă simţiţi cât mai bine pe meleagurile noastre suverane...” şi tot aşa cu prostioare din astea.
Riscurile nu lipseau, bineînţeles. Nu puteam fi deloc sigur că cerberul de pe holul hotelului nu îmi va lua plicul, pentru a-l transmite el în persoană. Sau pentru a citi pur şi simplu, din distracţie, conţinutul!
Şi aşa, greu încercat de gustul aventurii, pătrundeam în hol, chinuindu-mă din răsputeri să mă simt ca la mama acasă. Deci, afişând dezinvoltura, probabil, a unui secretar de Comitet Central şi e de mirare că tipul de pe hol nu m-a arestat pe loc. Astăzi unii ar defini starea pe care o trăiam în acele clipe ca pe o „explozie de adrenalină”, atunci nu a lipsit mult să fie o explozie în pantaloni.
Degeaba mă temeam, însă. Eram în plinul unei epoci de schimbare a rolurilor, acum statul nu mai era dulăul, iar noi hoţii, acum ne puteam juca cu el de-a pisica şi şoarecele. Aveam voie să ne călcăm pe nervi, unul altuia, statul şi noi, să vedem până unde se poate. Statul-pisică îşi făcuse obişnuinţa de a înfige câte un ţăruş, zicând, gata, şoriceilor, până aici cu democraţia, mai departe nu e voie. Noaptea şoriceii mutau ţăruşul. Ori treceau dincolo de el şi statul se vedea obligat să-l mute iar înaintea lor.
Uniunea Sovietică parcurgea atunci faza sa istorică de desen animat.
În ziua despre care vă vorbesc, ţăruşul era înfipt în holul hotelului Comitetului Central şi eu urma să violez hotarul.
Adevărul este că vremurile chiar se schimbaseră. Individul de pe hol nu mi-a cerut plicul, nu a vrut să-l desfacă, doar s-a interesat, la recepţioneră, dacă nu cumva cheia domnului de la camera cutare este la recepţie, el, deci, fiind lipsă.
Cheia era în buzunarul meu!
Pentru iubita mea am prevăzut un alt scenariu. Ea trebuia să vină cu câteva minute mai târziu, dându-se drept funcţionară la Ministerul Culturii, iată de ce avea cu ea un vraf de mape (goale), toate destinate ca şi cum domnului Ion Ungureanu, Ministru al Culturii şi Cultelor pe atunci. Proaspăt numit în funcţie, revenit din exilul de la Moscova, domnul Ungureanu era cazat temporar tot la hotelul CC.
De fapt, cred că jumătate din noul guvern al Republicii Suverane Moldova, în frunte cu premierul Druc, era cazat la hotelul CC. Aşa înţelegea partidul să-şi trateze groparii, îi găzduia pe degeaba la hotelul CC!
M-am asigurat că domnul ministru Ungureanu este în hotel, deci, cheia nu era la recepţie şi am dat semnalul.
Iubita mea a trecut mai uşor decât mine, totuşi, un ministru din Moldova conta mai mult în faţa individului de pe hol, decât un critic de teatru de la Bucureşti. Am aşteptat-o pe scară, de unde ne-am luat apoi zborul amândoi până la etajul trei. Nu ne-am oprit decât bătând des din aripi în faţa uşii camerei fratelui Victor Ernest Maşek. „Numai să nu ne vadă domnul Ungureanu!...”, îmi şopti iubita, care îl cunoscuse pe noul ministru în timpul vizitei acestuia la teatrul unde ea era actriţă.
Cum am aflat mai târziu, domnia sa era cazat peste o cameră de cea în care urma să facem prostioare.
Lacătul cedă atât de uşor! Nu, nu acţionasem nişte piese de metal, era de parcă aş fi apăsat pe trei clape de pian: „clanţ, clanţ, clanţ”. Unde dacă nu în hotelul CC îşi aveau locul lacătele-clape de pian?!
„Clanţ-clanţ” am închis pe dinăuntru şi ne-am îmbrăţişat, înfioraţi, în micul antreu. Nu am mai fost în stare să facem un pas de acolo. Eram convinşi că tipul de pe hol îşi lipise deja urechea de uşa camerei.
„Ştii, nu sunt în stare... îmi şopti. Mi-am dorit să se întâmple, dar acum nu ştiu... Ce ţi-a venit să mă aduci aici?...”
Şi eroismul meu se ofilise, brusc. Prinşi cu pregătirile şi cu conspiraţia, aflaţi în faţa perspectivei inedite de a ne dezbrăca pentru prima oară unul în văzul celuilalt, de-odată ne-am pomenit în faţa unui adevăr gol-goluţ, la care încercam din răsputeri să nu ne gândim. În camera aceea de hotel trebuiau să se iubească un tip şi o tipă pe care îi lega o prietenie aproape frăţească de vreo zece ani.
Chiar aşa, ne cunoşteam încă din timpul studenţiei şi greu ai fi găsit două fiinţe care să se simtă şi să se înţeleagă mai bine decât noi. După ce în prima perioadă nu ne înţelegeam aproape deloc din cauza mai ales a buzelor ei gigantice, a căror chemare mă împiedica mereu să înţeleg ce rostesc, mai târziu ne-am făcut cei mai mari prieteni din oraş.
Ca, într-o bună zi, după zece ani de prietenie, figurile să ni se pomenească, inopinat, la cinci centimetri una de cealaltă şi se întâmplă pentru prima dată să vrem să ne vorbim altfel decât prin cuvinte.
Dar sărutul nu ne-a spus totul.
Aşa, am ajuns la hotelul Comitetului Central.
A inventat cineva metoda prin care un bărbat şi o femeie prieteni îşi expun unul în faţa celuilalt părţi de corp care nu i-au interesat niciodată?
Nici nu vroiam să ne vedem trupurile, ni le ascundeam amândoi cum puteam, până ne-am pomenit sub plapumă. „E hotelul Comitetului Central... e hotelul Comitetului Central...”, îmi repetam în minte, pe când îi mângâiam formele în încercarea disperată de a descoperi acolo altceva decât prietenie.
Oare pe unde ne pierduserăm dezinvoltura şi jovialitatea noastră dintotdeauna? Acelea, care ne ajutau de fiecare dată să ne vorbim fără oprire, să ne ascultăm cu însetare, să ne luăm peste picior cu tandreţe? Învăţasem în timp atât de bine cum să facem să ne simţim perfect împreună, să nu ne plictisim nici o clipă, inspiraţia ne ajuta întotdeauna să anticipăm aşteptările celuilalt.
Acum, blocaj pe toată linia. Nici umbră din acea comuniune.
Dar ce era mai grav abia urma.
A trebuit, inevitabil, să ne descoperim goliciunea. Ne-a devastat.
Ne crezusem reciproc până atunci atât de compleţi şi de întregi, nimic nu ne lipsea. Acum trebuia să admitem că ba da, ceva totuşi ne lipseşte, drept care urma să umplem „golurile”. La fiinţa ei caldă şi afectuoasă, atât de armonioasă, de-odată a trebuit să adaug doi sâni pleoştiţi şi stinşi, un smoc de vegetaţie pubiană violent de abundentă încât destulă din ea se strecura, dizgraţios, afară din chiloţi, plus nişte fese imense de ţărancă muncită.
Buzele ei cu care mi-a fost întotdeauna greu să fiu doar prieten, buzele acelea cu carnaţia lor căpşunoasă, atât de masive, încât păreau să participe cu doar un sfert din mărimea lor la articularea cuvintelor, restul fiind prevăzut pentru altceva, buzele acestea mi-au dat senzaţia, când le-am sărutat, de ceva veşted şi sălciu.
Corpul prietenei mele mirosea, matern, a lapte, iar gura îi era plină cu o umiditate cleioasă.
Pot doar să-mi închipui ce şoc a încercat şi ea la vederea prietenului ei de suflet cu chestia aia răzvrătită între picioare. Plus mutra-i desfigurată stând deasupra ei şi vânând orgasmul.
Spuneţi-mi, cum e să faci mişcările acelea cu o prietenă?
Mai ales când ai impresia că jumătate din Guvernul Republicii Suverane Moldova stă cu urechea lipită de uşa camerei voastre!
Cel mai potrivit este, probabil, să fii aşa cum ai fost întotdeauna la întâlnirile voastre, adică tot atât de degajat şi de prevenitor şi chiar aşa încercam să fiu, numai că ea acum nu mai participă deloc, lăsând totul la discreţia mea. În locul cuvintelor şi zâmbetelor de încuviinţare, pe care mi le adresa întotdeauna, în locul unei voci calde şi cristaline, nu aveam parte acum decât de un chip chinuit şi un piept străbătut de mugete înfundate, neomeneşti.
La cât de veselă fusese prietenia ce ne lega, sexul nostru se dovedi a fi un adevărat thriller.
Îmi amintii că parcă ceea ce se întâmplă ar trebui să-mi provoace plăcere şi nu îmi transmitea decât o senzaţie dulce-otrăvită de incest. Şi de viol.
Ştiţi ce ocupaţie aveam? „Intram” într-o prietenă. Chit că încercam din răsputeri să o fac ca un prieten adevărat.
Aşadar, venisem la hotelul Comitetului Central pentru a-i aplica o lovitură partidului. Foarte bine, i-am dat la moacă. Mai departe. O prietenie bogată nu poate decât să se facă şi mai generoasă când este dublată de o dimensiune erotică, aşa crezusem până atunci. Ceea ce am aflat la hotelul Comitetului Central este că atunci când aştepţi de la o relaţie şi prietenie şi sex se întâmplă să le pierzi pe amândouă.
...Doar când am scăpat de mizeria de copulare, ne-am simţit un pic mai bine.
Goi puşcă, îmbrăţişaţi, ne uitam la sediul CC-ului, ce se înălţa, duşmănos, dincolo de geam.
„Ştii, l-am părăsit... Am plecat de-acasă, acum o lună...Voi divorţa”, a zis ea.
Şi eu am spus: „O să facem sex şi la Comitetul Central, să vezi, precis o să facem şi acolo!...”
Nu am făcut niciodată sex la Comitetul Central.
Iar prietena mea este demult plecată din ţară.
|
