- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?
- Întrebare sadică – aveam multe, multe jocuri preferate în copilărie, şi de fapt n-am prea încetat niciodată să mă joc. Joaca e treabă serioasă! Totuşi, cu mare plăcere îmi amintesc, începând din vremea şcolii generale, jocul cu bile transparente: şase seturi de câte şase bile, care trebuie mutate pe o tablă ca o stea de carton, cu găuri perforate, dintr-un colţ în altul, cu mutări asemănătoare celor de la jocul de dame. E un moment, pe la mijlocul jocului, când toate bilele sunt adunate în centru, abia mai poţi urni vreuna. Steaua încărcată de sfere translucide arată minunat, mai ales dacă bate lumina dintr-o parte. Un ciorchine straniu, cu boabe multicolore. Uneori jucam singură, ca să ajung aici! Încă îl am, nu întâmplător scriu la prezent.
- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?
- Mă întâlnesc rar cu primii prieteni, din păcate. Mi-am schimbat numele, am pierdut şi paradisul copilăriei şi-al adolescenţei, mutându-mă dincoace de munţi, de la Piteşti la Sibiu. Am fost fericită zilele trecute, când m-a căutat o fostă colegă, prietenă bună, cu care citeam pe rupte filosofie, ascultam muzici stranii, pe la începutul anilor 90. Ne-am mutat care pe unde, ne-am pierdut urma – fetelor li se întâmplă asta, din cauza schimbării numelui. Ei bine, ea cumpărase cartea mea de proză şi abia acasă, după o vreme, s-a prins cine e autoarea. Veronica D. Niculescu era Veronica Dijmărescu, prietena ei. Mi-a plăcut întâmplarea! Era ceva la polul opus faţă de prietenii actuali, puţini la număr, sau de familie, cei care cumpără o carte fiindcă e a ta, nu fiindcă vor cartea. Te simţi vânat, cumva, ca persoană. La ea, însă, vânătoarea fusese tocmai invers; dăduse peste mine prin intermediul cărţii, nu de carte prin intermediul meu. Aşadar, vorbim de prezent, prezent, prezent.
- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?
- Singurul meu sport preferat e mersul pe jos. Plimbările lungi, cărora Sibiul le e favorabil. Am citit că bunicii care se plimbă mult le spun poveşti frumoase nepoţilor la culcare. Mersul pe jos ajută imaginaţia, e ceva ştiinţific dovedit. Nepotul Word e singurul care mă va trage vreodată de mânecă, iar eu aş fi nefericită să nu îi pot inventa nimic.
- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?
- Multe au făcut personajele mele, iar iniţial mă irita orice confuzie: unii chiar credeau că scriu despre mine, iar asta îmi jignea imaginaţia. La ce bun mă străduisem să inventez, să creez lumi imaginare? Apoi am înţeles că mi-ar fi mai uşor să o iau ca pe-un compliment: credibilitatea se obţine greu, ţesând la un loc detalii, construind, revenind mult pe texte. Chiar şi editorul meu crezuse că am pozat în pielea goală pentru Spencer Tunick (aşa cum face un personaj). Marele fotograf probabil n-a călcat în Europa de Est decât în poveste... Şi câte şi mai câte... Personajele pot fi şi prelungirea, dar şi inversul nostru. Când scrii, devii una cu ele. Numai atunci. Te plimbi în pielea lor, ai sufletul lor, îndrăzneşti mult mai multe decât în realitate. Ce mică e, de fapt, realitatea noastră! Apoi, când cartea e tipărită, uiţi cum s-au petrecut toate, cum de a fost posibil... Eşti iar tu şi uneori e cam gol fără verva aceea, pe de o parte străină, pe de alta tot de tine creată.
- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?
- Îngrijitor la un parc zoo aş fi cu mare plăcere. Aş trăi fericită numai printre animale, le-aş învăţa limbajul. Lipsa de comunicare în limba noastră m-ar ajuta, cred, să acumulez mult mai multă nevoie şi bucurie de-a scrie. Şi aş scrie în coliba mea, aş traduce, şi iar aş ieşi să împart banane şi ciolane şi aş zâmbi pe limba cimpanzeului sau a jaguarului, aş vorbi pe limba lupului şi-a ursului, cu buricele degetelor... Ar fi izolarea perfectă, o pseudo-izolare care m-ar face fericită.
- Ce sentimente/stări te enervează?
- Gelozia şi panica, spaimele venite din senin şi care nu se duc orice ai face, vin ca roiurile de muşte nesuferite, le întărâtă chiar mişcările tale de apărare, te atacă şi mai abitir. Există somnifere, dar uneori nu ajută.
- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?
- Părinţii trebuie protejaţi, după o vârstă ei devin copiii care nu trebuie să vadă „prostiile” comise de tine... E simplu: aş fi vrut să se bucure de cărţi. Aş fi vrut să împărţim bucuria asta. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa. Au vânat adevăruri acolo unde era imaginaţie şi muncă şi tocmai ei au suferit absolut inutil, atunci când unii străini îmi trimiteau felicitări. Atunci a venit rândul meu să sufăr. Reacţia familiei cred că m-a lecuit de orice altă tentativă viitoare de a mă lăuda.
- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?
- Nu! Chiar cunosc pe cineva care a făcut asta, cânta rock şi a compus şi-o manea, că se câştigă... Apoi a apărut şi-ntr-o reclamă la salam! Nu-i bine să-i judecăm pe alţii, dar câtă vreme eşti întreg la minte sunt lucruri pe care pur şi simplu nu le poţi face. Nu ştiu în ce postură jenantă ai putea fi pus acum ca scriitor... Vremurile cu ode conducătorului iubit s-au dus. N-aş putea scrie pe temă dată, n-aş scrie cu intenţia clară de a aborda un subiect la modă, de succes „afară”, n-aş scrie nici cu intenţia de a putea fi uşor tradusă. Scrii aşa cum eşti, aşa cum te îmbraci, cum mănânci, cum faci cele mai simple şi mai intime lucruri. Pentru tine, în primul rând; e o nevoie personală. Îl cred pe Llosa: dacă crezi că un singur om te va înţelege, scrie pentru el, nu îţi adapta scrisul ca să înţeleagă toţi ceilalţi.
- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?
- Premiile sunt premii, unele sunt făcute să fie refuzate, depinde nu de cine vine după tine, ci de cine şi de ce ţi-l dă. Cred că asta e important. Şi Nobelul a fost refuzat, dar nu fiindcă premiantul ar fi vrut să cedeze locul următorului. Mi-am finanţat primul volum cu banii strânşi din şapte premii mai mititele sau mai măricele. Acum n-aş mai participa decât la vreo două din acele concursuri. Atunci am concurat fiindcă îmi trebuia o părere; scrisesem acasă, nu frecventam (şi nici acum nu o fac) nici un cenaclu, club, cerc, povestirile erau, cum s-ar zice, virgine. Nu mă gândisem la bani, premiile au venit pe neaşteptate. Am câştigat încredere, asta n-a fost rău. Dar sigur că acum n-aş mai repeta povestea.
- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
- M-am plimbat mult, cu ochii mari pe străzi mici. Dar încă nu ştiu ce sunt. Devenim permanent, mă mir şi eu de străduţele pe care ajung. |
