- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?
- Când eram mică mă jucam frunza, un joc din spatele blocului: se desena pe asfalt un fel de labirint cu mai multe culori, iar participanţii erau împărţiţi în două echipe. Era o echipă care apăra „centrul” şi o altă echipă care încerca să ajungă la centru. Practic, jocul consta într-o serie de îmbrâncituri sau trageri puternice de mâini, în aşa fel încât echipa care se îndrepta spre centru să „încalce” liniile trasate şi să fie automat dată afară din joc. Eu obişnuiam să-i trag pe ceilalţi de mâini, pentru că mi se părea groaznic de brutal să-i împing – posibilitatea de a cădea era foarte mare, chiar eu am fost împinsă şi genunchii mei păstrează până astăzi urmele acelor „dezechilibre”. Mai nasol a fost când am cedat tentaţiei de a împinge pe cineva, persoana respectivă a căzut, iar câteva zile nu am mai fost în stare să ies în spatele blocului de ruşine (faţă de mine însămi, pentru că ceilalţi nu dădeau, evident, nici doi bani, erau lucruri relativ frecvente). În adolescenţă am trecut la jocuri mai puţin fizice – şahul. Tatăl meu are o expresie, probabil dintr-un soi de banc, „a face muşchi de şahist”. Au mai fost şi câteva jocuri pe calculator, mai ales în perioadele de sesiune din timpul facultăţii jucam aproape tot timpul câte ceva.
- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?
- Despre prezent în primul rând. Uneori aducem în discuţie şi trecutul, dar nu este o regulă.
- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?
- Sunt şi am fost dintotdeauna asportivă. Un exemplu: aveam numai medii de 10 la toate materiile în generală, mai puţin la sport, unde făceam eforturi supraumane să iau un 7 sau un 8.
- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?
- Nu am personaje.
- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?
- Detectiv.
- Ce sentimente/stări te enervează?
- Mă enervează prostia, blazarea, mediocritatea şi orgoliile nepotrivite.
- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?
- Încă nu ştiu cu ce m-aş lăuda în faţa copiilor mei, depinde foarte mult de lucrurile pe care le vor aprecia ei. Pe părinţii mei i-au bucurat multe lucruri: olimpiada naţională la literatură română, intrarea la liceu, apoi intrarea la facultate, faptul că am luat BAC-ul cu 10 pe linie, faptul că am fost şefă de promoţie în generală, faptul că am avut bursă în Franţa, faptul că am terminat Literele a patra pe listă, premiile de poezie şi cartea mea de debut „Mandala” (în schimb poeziile în sine nu i-au prea bucurat), faptul că de un an şi jumătate sunt, în general, pe banii mei etc.
- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?
- Nu aş cânta nimic pentru că nu am voce şi nici ureche muzicală. Ca scriitor n-aş accepta cenzura în primul rând (de orice fel ar fi ea, de la textele în sine până la aranjarea lor într-o anumită ordine şi până la opţiunea fotografiei de pe copertă).
- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?
- Aş lua premiul. Nu m-aş putea gândi că nu merit premiul din moment ce oamenii aceia mi l-au dat pur şi simplu mie. În literatură există doza maximă de subiectivitate...
- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?
- Prin depăşirea unor praguri şi prin influenţa pozitivă sau negativă a multor persoane cărora le sunt, pe această cale, adânc recunoscătoare...
http://oananinu.wordpress.com |
Foto: Viviana Musa