PĂTRĂŢELE NEGRE

de Bogdan NICOLAI

- Sincer să fiu, îl cunosc. Nu ştiam că-l cheamă aşa şi nu ştiam nici că el este motivul pentru care veniţi zilnic aici. Oricum, dacă e să mă întrebaţi, cred că greşiţi, ori dumneavoastră, ori cei ce v-au trimis. Greşiţi cu toţii. Nu-l văd în stare să facă rău nici măcar unui gândăcel. În toţi aceşti ani am întâlnit foarte rar clienţi atât de atenţi, atât de politicoşi. Într-adevăr, şi el vine zilnic aici. De fapt, numai de luni până joi. Pe la ora 10, asta însemnând şi 9:30 şi 10:30 sau chiar 11 sau 11:30. Zilnic cere meniul, îl studiază cu atenţie, iar când vin să-i iau comanda îmi pune aceeaşi întrebare: “Sanvişuri nu aveţi, nu?”. Îi răspund că nu, iar el comandă o cafea cu două “d-alea” de lapte. Niciodată nu şi-a pus două în cafea. Unul rămâne neatins. Întotdeauna îi duc două pliculeţe de zahăr, pentru că aşa le aduc tuturor clienţilor, însă, de asemenea, unul rămâne nedesfăcut. De fiecare dată îşi scoate stiloul din penarul de lemn şi scrie câteva versuri. Pe unele le păstrează, iar pe restul le mototoleşte şi mă roagă înainte de plecare să le arunc. Eu însă, ţin minte, de prin clasa a unşpea că nu e bine să arunci versuri. Pot fi valoroase. La română eram foarte bun şi am reţinut că soţia unui mare poet îi aduna poeziile din coşul de gunoi şi le punea bine undeva. Am câteva zeci de poezii strânse şi puse bine. Deja am început să-i descifrez scrisul extrem de dezordonat. Ieri a scris-o p-asta:
 
Poezia asta scurtă, are povestea ei
Pe care o voi dezvolta într-o nuvelă
Premergătoare primului meu roman
De 129 de volume a câte 921 de pagini.
Am să-l termin într-un final şi iată
Că scriu şi despre labele superbe ale picioarelor tale
 
Oare aceasta este toată poezia sau o va continua mâine? Uneori aşa face. Reia a doua zi o idee de ieri sau de alaltăieri. Sunt poezii simple, de cele mai multe ori fără rimă, fără măsură, dar cu mult farmec. Te fac să-ţi pui întrebări, îţi lasă un gust bun. V-am spus că la română eram foarte bun, însă, iată, nu atât de bun încât să-mi depăşesc condiţia de chelner. Tot ce pot să spun este că tipul nu prea păstrează nici o regulă literară. De cele mai multe ori scrie şi cu greşeli gramaticale, însă mi-am dat seama că stăpâneşte limba foarte bine când am găsit şi poezii lungi, scrise impecabil. Până şi virgulele erau poziţionate perfect.
- Ni le puteţi împrumuta?
- Nu. În nici un caz.
- Le putem face măcar o copie?
- Nu, nu va pot da poeziile. Nu, nici măcar împrumut. Le voi publica într-o bună zi. Mai ales că acum ştiu şi cum îl cheamă. Voi spune tuturor simpla şi minunata poveste a poeziilor sale. Îl puteţi găsi aici zilnic. De fapt, numai de luni până joi. Trebuie doar să veniţi mai devreme. Sau, mă rog, mai târziu.

* *

Dealurile erau acoperite de iarbă, copaci şi restaurante, baruri şi terase, locuri în care oamenii se adunau pentru a se relaxa. Erau şi câteva porţiuni de pădure. Tinerii din oraş se jucau, sau, dacă erau ceva mai mari, făceau dragoste între aceşti copaci protectori. Printre vreascuri, ici-colo, prezervative, ţigări şi sticle goale de suc. Unii veneau şi cu maşina, pentru acelaşi lucru. Oraşul era plin de poveşti despre cum "ne-am tras-o pe capotă cu motorul aprins! Căldura şi vibraţiile motorului ne-au dus în al nouălea cer". Copiii ajunşi la pubertate visau ca într-o bună zi să facă la fel, iar bărbaţii ceva mai în vârstă îşi aminteau cu drag de nebuniile trecutului. Pentru un oraş muncitoresc de mică întindere, cu foarte puţine posibilităţi de destindere, aceste poieniţe de la margine erau aur curat. Familiile aşteptau cu nerăbdare weekend-urile cu soare pentru a veni aici la grătar. Se jucau cu mingea, îşi spălau maşinile cu apa din râu, ascultau muzică la maxim, citeau, relatau sau inventau poveşti despre colegii de la muncă, spuneau bancuri, râdeau, se bronzau. Spitalul chiar nu-şi avea locul în această zonă, cel puţin nu în centrul ei. Ca nişte animale de la zoo, bolnavii priveau prin gard la lumea fericită de afară. Unii ştiau că nu vor mai ieşi niciodată de aici, alţii încă mai sperau să petreacă vreodată clipe la fel de fericite alături de familiile lor. Este o ţara murdară şi coruptă. Pentru că majoritatea poieniţelor de la margine erau pline de gunoaie sau cumpărate de şmecherii din capitală pentru a-şi construi vile pe ele, oamenii au început să se apropie din ce în ce mai mult de spitalul de nebuni. Până acum, din frică, din scârbă sau din respect pentru bolnavi, locuitorii oraşului evitaseră să se apropie prea tare. Acum însă, se ajunsese în stadiul în care FERICIREA şi TRISTEŢEA DATA DE BOALĂ ŞI DE MIZERIE să fie despărţite doar de un gard. Un gard vechi, rupt pe alocuri, aşa, pentru ca cele două stări să se mai şi întrepătrundă.

El

Sunt oameni pe care îi remarci din prima, oameni care strălucesc, care au ceva al lor care îţi atrage brusc atenţia, oameni cu care ai vrea să schimbi câteva cuvinte. Ai vrea să le afli secretele, să afli unde stau, dacă au partener, dacă au bani, ce maşină conduc, dacă fac mult sex, dacă fumează iarbă şi haş, dacă ţi-ar accepta avansurile, dacă râd la glumele tale. Şi mai sunt oamenii şterşi, oameni care, dacă ar rămâne cu tine pe planetă, numai tu şi ei, ai crede ca eşti singur. Ai trece pe lângă ei pe stradă şi nu ai şti că ai trecut pe lângă cineva, pentru că, obişnuit cu vremurile în care pe planetă eram mulţi, îţi va fi foarte greu să-ţi aminteşti că acum sunteţi puţini când vei trece pe lângă un astfel de “stâlp”. El era unul dintre acei oameni invizibili. Nu era urât. Nu era nici frumos. Nu era oricum un om şters. Avea un corp bine făcut şi o figură interesantă. Însă se făcea NEVĂZUT, conştient sau nu de această putere. Când era micuţ, ceilalţi copii veneau să-l ia afară la joacă, iar mama sa le spunea că este afară de câteva ore. Era, de fapt, în casă, iar mama îşi dădea greu seama. Fiul sau se făcea uitat. Mai târziu, la şcoală, a constatat că atunci când se striga catalogul, colegii săi rămâneau surprinşi când el spunea “Prezent!”. Se întorceau miraţi către el cu feţe care spuneau “Tu de unde ai apărut?”. Când vorbeau cu el, în pauze, la ţigară, colegii erau captivaţi de poveştile sale, de glume, de zâmbetul său. Fetele se îndrăgosteau brusc, însă le trecea în câteva minute când băiatul “dispărea”. Cu timpul, şi-a conştientizat perfect calitatea şi şi-a perfecţionat-o. Dispărea când vroia. Nu devenea invizibil, ca în filmele SF. Toată lumea îl putea vedea, el era prezent, fizic era acolo, corp de carne, sânge şi oase, acoperit de haine. Poate că reuşea să se facă perceput ca şi obiect, dar nu ca om. Astăzi, prieteni vechi, rude, oameni care i-au fost colegi ani de-a rândul, au în cap, când vine vorba de el, vid, linişte...

* * * *

Cei doi au venit într-o zi de sâmbătă. Au coborât din Land Rover-ul mare şi negru. Lumea de la grătar îi privea ciudat. „Ce să caute doi bărbaţi înalţi, frumoşi, eleganţi, îmbrăcaţi în costume negre în mijlocul nostru, al bărbaţilor cu burtă şi cu pantaloni scurţi de aici de la grătar”, se întrebau cu toţii. Mirarea le-a fost şi mai mare când au văzut ca cei doi men in black au intrat în curtea spitalului. „Ce să caute doi bărbaţi înalţi, frumoşi, eleganţi, îmbrăcaţi în costume negre în mijlocul nostru, al bolnavilor nevizitaţi cu lunile de rudele noastre sărmane”, se întrebau cu luciditate bolnavii mintal. Şi-au înghiţit şi mirarea împreună cu pastilele de la ora 12:00, când au văzut că bărbaţii eleganţi au intrat în anexa în care se afla biroul Directorului. Directorul locuia acolo, în spital. În anexa avea pat, bucătărie, baie, televizor, computer cu internet. O dată pe săptămână una dintre cele două femei de serviciu ale spitalului venea şi îi făcea curat şi ceva de mâncare. Erau că nişte soţii grijulii, iar gurile rele spun că se şi culcau cu el din când în când, menage a trois. Directorul divorţase de soţia sa cu mulţi ani în urmă, lăsând-o pentru o profesoară de engleză care l-a lăsat pentru nişte studii de master la Londra. De supărare, doctorul s-a dedicat total muncii. A ajuns director după ce fostul a fost ucis cu sânge rece de un bolnav care s-a sinucis imediat după. În ultimii trei ani Directorul nu a mai ieşit din spital decât o dată pe săptămână. Marţea seara se întâlneşte cu încă trei prieteni (primarul, un patron de hotel şi un afacerist ratat) ca să se joace rummy. Joacă pe sume mari. Directorul câştigă de cele mai multe ori. E celebru în oraş pentru umorul său şi pentru farsele macabre pe care le făcea pacienţilor sau colegilor pe vremea când lucra ca psihiatru la Spitalul Judeţean. Într-o noapte, când făcea de gardă, a legat-o la ochi pe o asistentă nouă, cu care avea un început de aventură, şi a rugat-o să-l urmeze. A sărutat-o, a învârtit-o, a ameţit-o şi a dus-o în morgă, unde a dezbrăcat-o, i-a luat hainele şi a încuiat-o acolo. Tipa a avut un şoc, a fost internată la balamuc, iar acum şi-a revenit. Este femeie de serviciu la spitalul de nebuni. Câţiva bolnavi au povestit ca femeia are o aventură bisexuală cu o altă menajeră şi cu Directorul.

Ea

Ea terminase jurnalismul şi, la cât era de isteaţă ar fi putut ajunge un jurnalist de succes. Avea şi o figură interesantă. Poate că ar fi făcut carieră şi ca prezentatoare TV. Spontană, foarte, foarte atentă, veselă şi încă vreo două. Cam acestea ar fi cuvintele pe care i le-ai putea scrie pe un tricou, pe care i l-ai putea oferi drept cadou neinspirat de ziua ei. Alesese însă un job ceva mai retras, alesese să fie femeia din spatele unui bărbat puternic, iar când spun asta, mă refer doar la partea profesională. Nu era amanta lui. Era amanta altcuiva. Deci nu era un fel de “femeia din spatele preşedintelui”, ci doar mâna dreaptă a celui mai mare creator de cuvinte încrucişate din ţară. Un tip care câştiga săptămânal zeci de mii de euro pentru că era cel mai bun. Era şi printre singurii creatori de cuvinte încrucişate. Făcea tabele în trei limbi: engleză, franceză şi romană. Avea multe cereri din străinătate. Lucra şi puzzle-uri extraordinare. Practic era un geniu. Cel mai mare “încrucişător de cuvinte” de la Chad Bumfry (1911 - 1963) încoace! Putea vedea totul dezasamblat, fiecare obiect îi apărea în minte mai întâi divizat. Iar asta îl ajuta să creeze stări. Da, crea stări prin rebusuri. Fiecare întrebare pe care ţi-o puneai, fiecare răspuns pe care ajungeai să ţi-l dai, te ducea către ceva, către o lume nouă. Când puneai literele pe hârtie, când cuvântul se “definitiva” sub ochii tăi, picai în stări profunde de tristeţe, de fericire, în stări de euforie, te inspira să scrii poezii, poveşti, nuvele, romane, cărţi de zeci de volume! El, maestrul şi ea, mâna dreaptă, conduceau o echipă de design, un departament de vânzări, un grup de experţi în diferite domenii (geografie, filosofie, istorie, medicină etc.), lingvişti, experţi în marketing, poeţi, umorişti, un arhitect. Compania avea 64 de angajaţi. Exista chiar un şef absolut peste spaţiile albe, iar un altul răspunzător de cele negre, negative. Erau printre singurii care mai lucrau cu mâna, cu pensula. Păstrau tradiţia cuvintelor încrucişate, care, până la inventarea tiparului erau copiate cu pensula de către călugări. Până la Gutenberg aşa s-a lucrat şi iată ca, şi în ziua de azi, nişte nebuni se ambiţionau să nu folosească mijloacele tehnice pentru a concepe aceste minunăţii. În 1874, Hugo von Ruler (1826 - 1900) a inventat rigla. Cei din companie, ignorau până şi acest instrument, în sensul că îşi calculau pătrăţelele din ochi şi trăgeau liniile perfect drepte cu mână liberă. Artă! Artă pură! Care este diferenţa dintre un rebus făcut pe computer, cu programe speciale, cu algoritmi care te ajută să-l termini în câteva minute şi un altul făcut de mână, cu migală, cu mult suflet şi cu talent? Lesne de înţeles că nu se pot compara. E ca diferenţa dintre un tablou original al lui Picasso şi o copie a lui făcută în Paint. Acest Încrucişător ştia să facă tabele aranjând pătrăţelele pe diagonală, pe verticală, pe orizontală, aranjate oricum şi oriunde. Colţuri cu pătrăţele dispuse agresiv sau ironic. Cândva a făcut un joc de cuvinte încrucişate în 90 de secunde peste jocul “Avioanele” sau “Război” sau cum vreţi să-l numiţi, ăla în care trebuie sa ghiceşti unde şi-a aşezat adversarul vapoarele şi avioanele. 90 de secunde. Nouăzeci de secunde! Astăzi, deci chiar din timpul vieţii, tabelele sale sunt expuse în marile muzee ale lumii, ordonate după design, grade de dificultate (unele nu au putut fi rezolvate încă), după stări, de la cele aproape imperceptibile până la cele mai intense. Mai în glumă, mai în serios, apropiaţii îi spuneau: “Vreau să scap de nevastă-mea. Nu-i faci tu un rebus care să o facă să se sinucidă?”. Omul era incredibil. Iar ea coordona totul în companie. Însă cea mai importantă atribuţie care îi revenea, era verificarea finală. După cum recunoştea şi maestrul, nimeni nu se putea concentra atât de bine, nimeni nu putea fi la fel de atent ca ea. Era uluitor. Era uluitoare. Nu-i scăpa nimic, niciodată. De când fusese angajată, cu câţiva ani în urmă, din companie nu a ieşit nici măcar un singur rebus greşit. Nici măcar unul. Nu existau erori. De un an-doi încoace, ea verifica până şi operele maestrului.

* * * * * *

Cei doi au ciocănit, iar Directorul Spitalului i-a poftit înăuntru. Se uita la Discovery la un documentar despre extratereştri. I-a poftit să ia loc fără să-şi dezlipească ochii de la televizor. Timp de două-trei minute singurul care a spus ceva a fost voice-overul documentarului. Apoi au intrat reclamele, iar directorul le-a spus repede, de parcă ar fi vrut să se încadreze perfect în pauza publicitară:
- Bănuiesc că este ceva foarte important dacă aţi insistat să mă chemaţi astăzi aici. De obicei nu vin sâmbăta pentru nimic în lume. Acum însă, am făcut o excepţie pentru că aţi spus că-mi veţi rămâne datori. Ador oamenii care-mi rămân datori. Adică ador ca oamenii să-mi rămână datori.
- Într-adevăr va suntem foarte recunoscători şi va rugăm să acceptaţi acest plic în semn de mulţumire. V-am adus şi o sticlă de whisky. Vrem să ciocnim un pahar şi să rezolvăm problema rapid.
 - Va mulţumesc. Prefer să desfac sticla cu prietenii mei. Luaţi loc, vă rog. Aş vrea într-adevăr să rezolvăm problemă rapid. Vă ascult, spuse Directorul cu ochii aţintiţi la un promo pentru „Demolatori de mituri”.
- Practic nu este o problemă care să vă privească pe dumneavoastră. De aceea noi nu vă vom cere ajutorul, adică nu este ceva care să necesite un efort din partea dumneavoastră. Nu vrem să apelaţi la nimeni pentru noi, aşa cum probabil vi se cere deseori. Trebuie să ne răspundeţi sincer la o întrebare. Vă garantăm că, indiferent de răspunsul dumneavoastră, absolut nimeni nu vă va deranja pe viitor în legătură cu acest subiect. Vă repet, vrem doar să răspundeţi sincer.
- Sunt numai urechi!
- Domnule director, aţi găzduit vreodată în ultimii doi ani, în spitalul dumneavoastră, vreo   persoană fără probleme psihice? Aţi falsificat la cererea cuiva rezultatele sale medicale şi l-aţi ţinut în spital ca pe un bolnav?
Directorul făcu o faţă foarte mirată şi le raspunse fără să se mai gândească:
- Am avut pacienţi care au fost internaţi doar pentru teste şi au stat aici o perioadă foarte scurtă, au fost şi pacienţi care s-au vindecat uşor sau care erau foarte liniştiţi şi mi-am permis să-i trimit mai repede acasă, dar...
- Nu ne mai aburiţi, i-o tăie bărbatul în negru. Aţi ascuns aici oameni periculoşi, oameni cu probleme de altă natură decât cele mentale?
- Nu!
- Domnule director vă rog să vă mai gândiţi încă o dată, foarte bine, înainte de a da un răspuns. Venim cu intenţii paşnice şi am promis că nu vă vom mai deranja niciodată, asta doar dacă ne răspundeţi sincer.
- Nu am ascuns pe nimeni, domnilor! De când sunt la conducerea acestui spital, aici au fost internaţi numai oameni cu probleme psihice sau, mă rog, oameni suspectaţi de astfel de probleme. 
Bărbatul în negru a tăcut. Celălalt bărbat în negru, care până acum doar asistase la discuţie părea că vrea să spună şi el ceva, însă a renunţat, văzându-l pe Director atât de captivat de OZN-urile proaspăt întoarse pe ecranul televizorului. Bărbaţii în negru s-au ridicat în acelaşi timp şi au ieşit. Directorul a stins televizorul.

* * * * * * *

- Ce tare! Am ajuns să mă împrumut la tine de bani pentru mâncare şi pentru spital. Mă simt ca un boşorog de căcat, glumi foarte serios Prietenul Jucătorului. 
- Vin cu tine la spital, însă nu-ţi pot da toată suma asta. Nu prea mai am nici un ban, îi spuse Jucătorul fără să-şi dezlipească ochii de la tablou. Sau îţi dau toţi banii pe care îi am, dar nu mai vin cu tine. Mă duc cu ea într-o scurtă vacanţă şi vin imediat după weekend.
- De ce?
- Plec cu ea. Ce n-ai înţeles?
- Nu. De ce nu-mi dai toţi banii? Nu aşa ne-a fost vorba. Încep să nu te mai recunosc. Cred ca ţi-am mai spus-o în ultimele zile.
- Nu mai vreau să joc. Nu mai suport stresul. În acele câteva secunde în care risc să fiu prins îmi scurtez viaţa cu încă un an, poate cu încă doi. Am albit de la vârsta asta. Oricum aveam fire albe în cap încă din facultate, dar acum mi-au ieşit şi nu ştiu câte în barbă. Uite! Le vezi? Nu mai suport nici să mă ascund, să-mi schimb actele, înfăţişarea, să mă mut dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta. Vorbea cu ochii aţintiţi la tabloul sinistru de pe perete. Faptul că pictura îl înfăţişa pe diavol cu o pensulă în mână nu era atât de şocant. Numele operei însă era şocant: "Autoportret”.
-  Aţi aflat cine l-a pictat?
- Nu. Şefu a întrebat la anticariatul de unde l-a luat, însă nimeni nu-şi mai aminteşte nimic.
După o pauză de câteva minute, Prietenul Jucătorului adaugă:
- Cred ca am cobit. Am atras răul prin cuvânt, exact cum spunea proful meu de mate din liceu. Mergeam la pregătire. Stătea la zece. Mereu îmi spunea să nu mai fac glume despre lift pentru că într-o bună zi chiar voi rămâne blocat. Şi am rămas, patru ore şi m-am căcat pe mine de frică şi nu mai aveam aer. M-am îndreptat intenţionat spre situaţia asta. Cred că în ultimii doi-trei ani ţi-am spus numai ţie de vreo sută de ori că dacă e să mor, voi muri de la aluniţele astea. Mi-am rupt vreo două în somn, nu mai ştiu câte la duş, mi-a ras şi frizerul două-trei de pe ceafă cu maşina.
- Hai mă, du-te-n pula mea ca n-o să mori. Ţi-a spus şi ăla că e o formă incipientă şi că nu e grav. I-o spunea prietenului său, dar parcă i se adresa tot diavolului din tablou.
- E, şi dacă mor ce? Cine pula mea mai e şi moartea că să-mi fie frică de ea? Două lacrimi i s-au oprit pe pleoapele de jos şi se holbau la Jucător, mirate şi ruşinate ca două marmote alpine surprinse ieşind din zăpada fără blană pe ele.
- Nu mori mă, te învăţ eu cum să te ascunzi de moarte. Practic ăsta e cel mai mare test al meu. Dacă fac şi moartea să uite de existenţa mea, sunt mare. Mă sperie că nu pot să mă ascund de fata asta. Şi dacă există un om din faţa căruia nu pot dispărea, e clar că nici de moarte nu pot fugi. Dar, mai ştii? Poate că moartea e mai neatentă decât ea. Asta se concentrează atât de bine, este atât de atentă încât nu am când să dispar, nu am cum să fac, nu mă scapă din ochi, nu mă pierde din minte nici o secundă. Când vorbeşte cu mine, vorbeşte cu mine, dacă înţelegi ce vreau să spun. Mă face! Câştigă bani grei doar pentru ca este atentă ca nimeni altcineva. Asta e puterea ei şi e ceva divin, crede-mă. Pe ea o va pune Dumnezeu să calculeze păcate şi să supravegheze războaiele de sus. N-o să-i scape nimic. Până să o întâlnesc nu m-am gândit niciodată să renunţ la jocurile de noroc. Ea mi-a demonstrat că nu sunt supranatural. Poate că oricine se va concentra îndeajuns, mă poate prinde.
- Crezi că dacă diavolul din tablou ar fi vrut acum să fugă, ar fi putut? Nu! Nici măcar diavolul! Nici dracu, bă! Nimeni, nici măcar tu, nu poţi să te transformi în ”nimic” când cineva îşi ţine ochii aţintiţi asupra ta. Iar ei au aflat asta. Şi au ajuns până în templele budhiste pentru a se antrena. Sună ca un film prost de acţiune: „Antrenaţi pentru razbunare’’ . Te caută peste tot. Au aflat că vii zilnic aici, ţi-au aflat trecutul, strâng orice informaţie despre tine. Am recunoscut că îţi bei cafeaua aici. Nu puteam să neg. Tot ce am putut să fac a fost să-i induc în eroare, să le spun că eşti cuminte, poet nebun, că te confundă. Tu, de fapt, nu mai joci de frică lor. Nu mai vrei să rişti nimic pentru că nu vrei s-o pierzi. Eşti prea precaut. Nu zic nimic, e bine să fii aşa, dar tre’ să recunoşti că ea te-a schimbat. Spionii, asasinii profesionişti şi trişorii trebuie să stea departe de dragoste. Dar... ai şi tu dreptate, trebuie să ai şi viaţă, nu doar bani. Nu vreau să mă înţelegi greşit. Îţi respect decizia, însă aş fi vrut să o iei pentru tine, nu pentru altcineva, pentru o pizdă pe care o cunoşti de două-trei săptămâni.
- Nu. Nu înţelegi. N-o fac pentru ea. O fac pentru mine.
- Stai puţin! O faci pentru tine? Şi din ce pula mea o să trăieşti? Tu nu ştii decât să trişezi. Trişezi şi dispari. Apari şi trişezi. Dispari. Atât. Dacă n-o să furi sume mari din cazinouri, ce-o să furi? Biscuiţi? Iaurturi din alimentară? N-o să stai cu pâinea ascunsă la spate până la ieşirea din magazin. Vei sta tot cu cărţile ascunse în mânecă, cu camera ascunsa în pachetul de ţigări, cu handsfree-ul în ureche, cu vocea mea în cască, dictând, dictând: as, caro, treflă, popă, popă, popă! Vei împărţi în continuare cu mine, cu dealerii, vei dispărea din mintea lor când le va fi lumea mai dragă. Vei încerca zeci, sute de metode noi, pentru că asta e viaţa ta. Încă unul-două tunuri ca cel de anul trecut şi poţi să te retragi şi să trăieşti cu ea pe o insulă. Să mă îngropaţi şi pe mine tot pe insula aia. Să nu mă laşi în morţii tăi să putrezesc în locul asta de căcat! Prietenul Jucătorului tremura atât de tare, de la nervi sau de boală, încât ceaşca de cafea tremura şi ea, pe masă, ca la cutremur. Celălalt chelner, care până atunci stătuse cufundat total în meciul de fotbal de la televizor, şi-a aţintit privirea către cei doi. Deşi lucra cu Prietenul Jucătorului la aceeaşi cafenea de cinci ani şi jumătate, niciodată nu-l văzuse atât de nervos sau atât de bolnav, tremurând ca un picamer.
- O fac pentru mine. În seara asta plec cu ea la munte. Îţi vine să crezi? Am ajuns să spun că plec cu una la munte şi, mai grav, să mă bucur nespus de tare, să vreau să o strig în gura mare: în seara asta plec cu ea la munte! În Seara Asta Plec Cu Ea La MUNTE!

* * * * * * * *

Era încă obosit. Cu o noapte înainte stătuseră împreună câteva ore bune în faţa televizorului, minunându-se de ce muzică bună putea să dea postul local din orăşelul de munte. Între videoclipuri intrau nişte pastile haioase cu un tip care lovea pe la spate şi pe neaşteptate oamenii de pe stradă cu bata în cap. Oamenii se prăbuşeau pe trotuar, iar el şi cameramanul râdeau de se crăcănau. Ea încă visa ceva important. El i-a făcut câteva poze. I se părea minunată, cum dormea aşa, ca un pui de urs. I-a pozat şi labele picioarelor de vreo treizeci de ori după care a lăsat aparatul de frică să nu o trezească lumina puternică a bliţului. La geam, a privit pădurea vreme de câteva minute: frunze încă verzi la sfârşit de septembrie, copaci rupţi, vreascuri în dezordine şi o conductă galbenă care urca dealul cu viteza unui anaconda. A deschis geamul şi a tras mult aer curat în piept, iar când a expirat, parcă s-a golit de orice bucurie, a rămas gol-goluţ pe dinăuntru, sec şi trist. S-a aşezat pe pervaz, cu CD-ul lui Bob Dylan în mână, a scos booklet-ul şi l-a răsfoit puţin. Era un best of original. Bineînţeles ca nu putea lipsi dintre coperte ideea că este foarte greu să strângi pe un singur CD, de 18 track-uri, cele mai bune melodii ale unui artist atât de mare. Pe zeci de astfel de colecţii este scris acelaşi clişeu de căcat. Asta l-a enervat teribil. Până şi pe cele două discuri cu cele mai bune piese ale lui Tupac, citise exact acelaşi lucru, când, de fapt, problema s-ar fi rezolvat dacă ăia ar fi adăugat şi “Letter to my unborn child”. De la Dylan însă, chiar nu lipsea nimic! Pe CD era şi “Like A Rolling Stone” şi “Knokin’ On Heaven’s Door” şi “Blowin’ in the Wind”, ba chiar şi “Just Like a Woman”, piesa lui preferata. S-a hotărât brusc să scrie ceva. Deseori, după ce lăsa din mână un CD cu Dylan sau cu Leonard Cohen, cu Bjork sau cu Massive Attack, o poftă nestăvilită de scris îi invada trupul. Energia pornea din piept şi zvâcnea teribil până în buricele degetelor, pe care le simţea parcă umflându-se. Ideile sale, fete cu trup zvelt şi elastic, dar cu figuri de piatră, făceau balet în mintea sa. Va scrie chiar acum! Nu! Va scrie după ce va face duş. Nu se simţea în largul său cu un gust de câine mort în gură, cu ochii lipiţi şi cu penisul pictat cu spermă uscată. Şi-a luat pantofii sport. Erau încă uzi. Aseară apa a atins becul din toaletă, iar acesta a explodat. Ea i-a adus atunci pantofii, pentru a nu călca direct pe cioburi. La alte hoteluri sau vile respectabile îţi dădeau o pereche de papuci de unică folosinţă. Aici, deşi era o vilă respectabilă, nu primeai nimic în afară de aşternuturi, pahare, săpun şi televizor fără telecomandă funcţională. În faţa cabinei de duş s-a descălţat. A intrat şi a dat drumul jetului de urină, care i s-a scurs pe picioare. Şi-a ridicat penisul şi a lăsat ca ultimele picături să curgă pe burtă. S-au prelins pe testicule. Şi-a scuturat-o de câteva ori şi s-a apăsat pe muşchiul dintre testicule şi anus. A reuşit să mai stoarcă două-trei picături. Îi plăcea ca înainte să se spele, să fie cât mai murdar. Poate că d-aia nici sângele ce i se scurgea din tălpi, în tot bazinul, nu l-a speriat câtuşi de puţin. Era doar mirat. Era convins că aseară nu văzuse nici un ciob în cabina de duş. A deschis apa, a potrivit-o, a apucat furtunul de duş aşa cum era, plin de cioburi şi s-a spălat cu sângele sau. Sângera abundent din ochi, din ochiul drept şi din ochiul stâng, din pleoape, retină şi iris, din sfârcuri, din testicule, din palme şi din tălpi. În semiîntuneric nu mai distingea cioburile de apă, apa de sânge, sângele de întuneric, întunericul de lumină, viaţa de moarte. Venele nu dor? Era mai trist ca niciodată şi îi venea să urle de fericire. Când îţi tăi venele ţi-e frică, mori de frică, însă ajungi în acel punct în care nu mai vrei să te salvezi. Să te salvezi de ce? Săpunul din sticlă spartă înainta din ce în ce mai greu prin trupul lui. Durerea de nesuportat a devenit în scurt timp eliberare. Amarul nu este decât o concentraţie foarte mare de dulce. Cu ultimele puteri s-a târât afară din cabină. Cioburile îi sfârtecau palmele şi genunchii. Când se spărgeau, se confundau cu sunetul oaselor rupte. A încercat să dea, cu muchia palmei, toate cioburile la o parte. Apoi s-a prăbuşit în ele, în apă, în sânge. Sticla crocantă, subţire şi vicleană avea un gust sărat. TE ANUNŢĂM CĂ SUNT ULTIMELE SECUNDE ÎN CARE O MAI POŢI STRIGA! 10, 9, 8, 7, 6... Nu! Nu vreau să o trezesc. Doarme ca un pui de urs.