Ana DRAGU

„Păpuşa de ceară”, Ed. Charmides - 2008

era nevoie de cele mai frumoase poveşti ca să învăţ crima prin împietrire. stăteam de ore bune între paturi când s-au auzit izbituri dinăuntru şi toţi s-au vârât unii în alţii şi mâna lor întinsă, râzând nefiresc, a apăsat paralizant pe inimă să te împiedice să ieşi. de zece ori mai puternic gâfâiau când s-a auzit uşa izbindu-se năprasnic. atunci au zis "în luptă dreaptă o să-l lovim până învie să vezi tu cât era de mort. de când trăia te-a dat de suflet. noi suntem aici. noi suntem mari. noi ştim să-ţi facem de toate". şi eu mi-am desprins ceţurile de pe ochi, doar pentru o clipă, cât să te văd atârnând afară pe jumătate. ca un bărbat dintr-o specie pe cale de apariţie. atunci am bătut tare din palme, oricât de fericită. îţi aminteşti? te-ai revărsat singur înăuntru, pe de-a-ntregul liniştit, şi ne-am zâmbit foarte frumos. ca doi idioţi

primăvara e rău. în carne se deschide carnea. e beznă şi răul se învârte în cerc
iarna, în schimb, e bine. se întunecă repede şi când e noapte nu mă agit aşa tare. prin întuneric văd bine. “orbirea nu există decât în lumină” zicea. de aia tot timpul stau cu draperiile trase. să nu fie ziuă. merg pe o stradă îngustă. de sus alunecă pe ciment câteva ferestre. cad fără zgomot, fără să se spargă. eu văd felinare albe şi ploaia. merg repede, călcând în ferestrele de pe trotuar. ele plesnesc în urma mea. una după alta. intru în casele astea luminate şi pustii. mă prăbuşesc înăuntru. pe la 26 am început să obosesc din ce în ce mai tare, umblând doar pe stradă. nu mai puteam respira şi m-au dus la spital unde au zis: oase de sticlă. şi m-au lăsat acasă. apoi a fost bine. apoi o iarnă. apoi o primăvară. primăvara e rău. şi iar mă prăbuşesc şi străzile încep iar să se răstoarne. eu trec prin ferestre

oasele mici cad pe neaşteptate. în timp ce frunzele foşnesc sub tălpi, vertebrele gâfâie în viteză ca la cros. un pocnet surd, un scurtcircuit şi după aia zâmbesc singură şi albă pe scena de lemn din foişor. stau întinsă, acoperită cu tone de hârtie. e întuneric, e cald şi nu se mai aude nici un foşnet. uite, spun două trecătoare în taioare aspre din celuloză: o fată după chipul şi asemănarea noastră. şi-a revenit. să-i dăm apă. îmi intră în nas şi în ochi. îmi sapă un şanţ în gură. dar oasele lungi se prăbuşesc rar. uneori, în acelaşi timp, se ia şi lumina. lumea respiră uşurată. şi eu respir uşurată: şi-a revenit
să-i dăm apă

şşşşt! nu mai plânge. ia, mănâncă, o să fie bine. te facem noi la loc. din seul ăsta rânced îţi facem un trup potrivit. cât să nu te vezi dintre oameni şi să avem şi noi ce strânge. din buruieni ochii deschişi, să ne aruncăm privirea, că prea ne e spaimă să privim în gol şi prea urât tot vorbind singuri. ia, mănâncă. din carne de vânat, o gură roşie. şi lapte. bea. o să vezi, îţi facem din el nişte oase ascuţite să nu mai îmbrace pielea ta toate nălucile. şşşt. mănâncă, bea. o să fie bine

ciudată încăpere, îngaimă. fără nici o fereastră. poate să vină sfârşitul lumii afară şi noi să nu ştim nimic. încă nu e mort. sedative puternice îl împacă şi începe să sforăie. camera asta de inox se deschide doar pe dinafară. înăuntru vine des sfârşitul lumii şi ceilalţi nu ştiu nimic despre asta. aici ne hrănesc cu tuburi şi ace subţiri iar noi dăm recunoştinţă şi dăm sânge direct din plămâni, din glezne şi din tâmple. acum e trecut de zero, aud telefonul şi ştiu că teodor şi nu mă pot mişca. nu mă pot auzi. eu pot trăi fără nimic în mine. şi telefonul din ce în ce mai tare, ca un ţipăt. ca într-un vis în care năvălesc apele, tac. stăm în pat şi ne creşte capul. de frica lui mi-e foarte frică

când tu nu eşti, eu mă fac foarte bună. mă spăl regulat pe dinţi, îmi îmbrăţişez colegii de salon şi le spun că e bine. în fiecare zi sunt altcineva şi niciodată eu. mă fac frumoasă şi ei sunt tare fericiţi. se bucură de mine ca de o rudă apropiată care vine de foarte departe şi nu are tren înapoi decât prea târziu. mă întind lângă ei în paturi de fier. îşi trec privirile lacome peste şi degetele ostenite prin, văd că nu e nimic de văzut şi clatină îngăduitori din cap. mă întreabă dacă au înflorit cireşii, cine a mai murit pe-acasă. şi azi nici unul dintre ei şi atunci se bucură tare şi mă roagă să rămân peste noapte. când tu nu eşti, eu mă fac foarte bună. în fiecare dimineaţă îmbrăţişez muribunzii

nu oricând. nu oricum. aici maşinile respiră mecanic şi noi doar uneori când se deschide chepengul. coboară mereu de sus şi apoi legănat pe o scară de frânghie. de aia le tot spun: nu mai pipăiţi pereţii pentru o ieşire. mai bine staţi cuminţi în pat şi privirea în sus. din când în când unul oboseşte peste măsură şi atunci trebuie să aerisim. chepengul se clinteşte brusc şi nu oricine se atârnă de frânghia asta. nu oricine. pe lângă el o mie de ochi se prăbuşesc într-un morman dezorientat şi periculos. ai mei astupă cu oase gropile din pat. respiră cu unul mai puţin

aici se tace. carnea se face caldă şi noaptea vâscoasă. camera mea e singura în care pot să fiu bolnavă. stau întinsă pe pat şi pot auzi carnea. noaptea miroase a păr moale. carnea mea creşte şi descreşte creşte şi descreşte carnea mea ca o febră. totul e pregătit. şi când totul e pregătit, mă ridic încet. mă aplec, fac un unghi de nouăzeci. îmi iau avânt şi mă izbesc cu capul de perete. nu mă pot întrerupe.vorbesc singură cu vocea ta. o aud şi durerea găseşte vârtejuri obscure prin care se desprinde de oase. trupul meu începe să ne asculte. trupul nostru începe. atunci îmi port capul în mâini prin farmacii, ca un mort care râde

de atâta inteligenţă nu ne mai încap tigvele. stăm închişi aici şi vorbim. de şapte zile vorbim. de şapte zile căutăm soluţii pentru marea evadare. capul tău luminează sub acele perfuzoarelor prin care gâlgâie a şaptea unitate de sânge. străzile oraşului strălucesc. lumea se întinde sub fereastră ca un covor plin cu peşti aurii. nu mă cunoşti şi probabil că nu auzi nimic din ce îţi spun. limbile noastre nu s-au încrucişat niciodată în infernul unde eu voi ajunge iarăşi, cu oasele plesnind de ciment fin şi rece. nu mai e mult şi mă voi trezi. mă vor lăsa afară, unde în şapte zile altcineva a făcut lumea. lumea. în care noi, cu milă şi speranţă, ne lingem unul altuia creierele

sunt zile în care nu aştepţi nimic. cusute una de alta cu firul de mătase cu care se fac morţii la loc după autopsie. zile în care îţi aminteşti de vremea în care erai doar resemnat. când nu mai aştepţi nimic, deşi ţi se spune că trebuie să aştepţi, pentru că mâine ceva oricum vine. bărbatul care se apropie tace brusc ca o gură smulsă şi împinsă adânc, cu tot cu trupul atârnat de ea. când nu aştepţi nimic, vine siberia peste tot timpul. ai bulgări pe trahee, iar dimineaţa seamănă cu un atentat cu bombă. te îmbraci cu haine groase şi largi în care te ascunzi ca o mână de paie într-o păpuşă zdrenţuită. ieşi apoi din casă şi, când nu mai aştepţi nimic, îţi aminteşti cum aşteptai. şi tot ieşi şi teodor vorbind despre mâini, despre orbire ca o tăcere mai mare. “când ne vom retrage din ploi ne vom aşeza unul lângă altul. curând”