Nicicand nu mi-am dorit atat de tare sa mor. Nicicand atat de limpede. Sa termin, la naiba cu tot. Desi am vrut de multe ori sa plec din lumea asta plina de vanzatori de bilete la fel si fel de spectacole, unde nu-mi pot gasi locul. Si inca alteori poate mi-am dorit-o mai disperat, si-am fost mai zguduita, dar niciodata n-am mai simtit limpezimea de-acum. Sunt un pastrav taind apa de-a lungul ei, in fasii matasoase carora grabnic le-o iau inainte, nimic nu-mi poate sta in cale, pietrele-s tocite iar curentul mi-e prieten, ma poarta in viteza spre gura larg deschisa, din care ma voi scuipa in afara, eu pe mine insami.
Decisiv, asta-i cuvantul. Claritatea e necesara cand vrei sa o termini asa cum vreau eu. Nu poti s-o faci oricum. Azi imi trebuie moartea, asa cum iti trebuie aerul dupa o scufundare indelungata. Sau un antinevralgic, cand te doare capul. Pocnesti folia, hap, inchizi ochii si gata. Cat o sa dureze? Cat poate sa mai dureze? Ce simplu ar fi sa vrei si, prin simpla vointa, prin simplul gand, sa mori. Cum se spune ca ar putea caprioarele: cand sunt capturate, inima le plesneste la comanda, pentru ca totul sa se termine, chinul sa nu mai continue. Eu totusi cred ca bietele animale mor de spaima, nu fiindca asa vor. Ar fi prea simplu.
Imi trebuie sa mor azi, imi trebuie, nu mai e asa, doar un gand, ci o decizie finala. Si stiu ca nu o pot face oricum, de pilda aruncandu-ma de la ultimul etaj, ori sarind in fata trenului care taie o felie din vreun cartier marginas, sau sfartecandu-mi venele in cada unde aseara imi spalam cu gratie carliontii. Desigur ca m-am gandit de multe ori, dar pana acum n-am gasit solutia de a muri asa cum cred ca se cuvine, nu, nu fata de mine, ci fata de ceilalti. Altfel, inainte de-a deveni un pastrav lucios pe dinafara si putred pe dinauntru, incalecand apele, nu as fi bantuit pe strazi ca un sobolan otravit cautandu-si gaura unde sa rasufle ultima oara fara spaima ca vreo gospodina va tipa isterizata la vederea burtii-i umflate. Am umblat de la rasaritul soarelui ca nebuna, cercetand din nou in detaliu toate posibilitatile – halal cercetare, ar fi trebuit facuta cu mult mai temeinic in toti anii astia de studiu, nu cand chiar nu mai pot, cand imi trebuie crunt o solutie si-mi pocneste capul de durere. Durerea insa nu conteaza, nu e a mortii, ci-a vietii, iar viata-i pe sfarsite. Nimic din ce e-n corpul meu nu mai conteaza, la naiba cu bucata asta de carne, fiindca in curand ea nu va mai exista.
Nu sunt eu singura care se gandeste la asta. Sigur ca nu. Te si miri ca oamenii continua sa se mai sinucida asa, la vedere, fara sa le pese ca matele le raman insirate pe asfalt sau ca jegosesc in ultimul hal vreo cada sau vreun covor. Ori ca trebuie sa stranga careva dupa ei, sa adune bucatile, sa le puna de-a valma-ntr-un sac. Iar rudele sa fie nevoite sa dea din cap afirmativ la vederea puzzle-ului vinetiu reconstituit pe o masa metalica. Cum se poate una ca asta? Exclus. Dac-as fi fost lipsita de scrupule, as fi facut-o de mult, cu siguranta c-as fi facut-o, n-as mai fi ingrosat atata vreme randurile celor care se tarasc inspre moarte scarpinandu-se-n crestet.
Stiu, nu-s eu singura care se gandeste la asta. Dar nici nu suntem, toti astia care ne plimbam trupurile de colo colo cu capetele plecate, sinucigasi ratati, in cautarea unei metode. Majoritatea oamenilor traiesc fara sa se gandeasca la moarte, ba chiar resping cu spaima sau scarba orice intalnire cu ea, in loc sa bage de seama, sa-ncerce sa-nvete din timp. Sa-si noteze fiece crampei de idee, precum Trigorin in carnetelul sau.
Unii insa chiar cauta, cu interes si constiinciozitate, chiar daca nu vor pune niciodata in aplicare metoda descoperita. Dar nici nu o vor deconspira, o vor pastra secreta, linistiti ca macar ei si-au tesut plasa de siguranta. Nici de-ai naibii n-ar scrie vreo carte. Asa ajung altii s-o faca cum le vine la mana, total lipsit de inspiratie si de consideratie. Din disperare. Nu, nu pot fi de acord. Nu trebuie sa fii deloc disperat, ci hotarat. Nu poti alege sa mori intr-un anumit fel – inadecvat, cel mai adesea - doar din disperare si “in lipsa de altceva”.
Si tata, cu multi ani in urma, imi spusese ca e-n cautarea unei solutii de a se sinucide fara a lasa urme. Nu, nu a spus chiar cu cuvintele astea, nu a facut o referire directa la el, si-asa e mare minune ca mi-a zis mie una ca asta, cata vreme stia ca mai degraba eu eram un candidat la sinucidere. Dar a zis, cu aerul unui inventator sugubat – ochi mari si stralucitori, buza de jos umeda, aratatorul indicand tavanul -, ca e-n cautarea unei metode de a te omori fara sa lasi corpul tau gretos la-ndemana altora. Nu, nu a zis nici la-ndemana, ci mai degraba pe capul altora. Nici tocmai gretos nu stiu daca a zis - e uimitor cum punem cuvintele noastre in gura altora. Iar eu l-am ascultat cu un respect si o admiratie pe care le-am regasit vii ani mai tarziu, cand priveam imaginea mea inspaimantata, reflectata in lama lata a unui cutit de paine. L-am iubit si mai mult, descoperind in acea reflexie alungita o fiinta creata dupa chipul si asemanarea lui. M-am scaldat fericita in vorbele tatalui meu, spuse cu ghidusie, si inca o data am amanat, continuand cautarea. In numele lui.
Asa ca eu m-am gandit serios, tata, de multe ori, la asta. Iar azi, dupa cum deja tu, ca un observator fin ce esti, ai putea vedea, chiar mai limpede decat mine, inclin spre improvizarea unei spanzuratori in padure. Sigur, imi amintesc perfect de pustiul care-a gasit un cadavru uscat atarnand de-un copac. Vai de mama lui, era speriat rau cand ii luam interviul. Iar mie-mi tot venea sa pufnesc in ras, dar nu din cauza lui, ci a prapaditului care se spanzurase. Era de-al nostru, tata, dar ratase la cateva sute de metri. O foarte buna lectie de moarte. L-au dat jos si l-au analizat in fel si chip, pana s-au convins ca, da, da, da, se spanzurase. Poza barbatului cu pieptul cusut pana sub gat mi-e fila de curs ca nu, nu, nu asa se face treaba. Suspiciunile aparusera fiindca atingea pamantul cu talpile. Atingea, normal, doar trecusera luni. Il trasesera cainii de picioare, mancasera din el cat inca... Sigur ca nu asa se face. Trebuie sa te duci departe in padure, nu pe unde se plimba oamenii, chiar si ultimii rataciti. Nu sa te viseze copiii noaptea. Nu sa te dea la stiri. Uite-asa, am tot invatat. Altfel, o faceam de mult. Dar ratam si-apoi radeau altii de mine.
Deci, da, ideea in sine a unei spanzuratori in padure nu-i rea – parca se destrama si durerea de cap - cata vreme te duci departe, dar departe de tot, pana la mama naibii, unde nu calca picior de om. Pare si usor de pus in practica. Doar ca nu trebuie sa grabesti lucrurile. Stiu, o sa mi se faca frica sa ma tot duc, o sa fiu tentata sa atarn odata streangul si s-o termin mai repede, dar la ce sa-mi fie frica sa ma adancesc in padure, cata vreme stiu ca oricum n-o sa mai ies de acolo? Doar n-am invatat atata degeaba, tata.
*
Ce usor e sa gasesti franghie groasa, o suta de mii colacul de zece metri, nu-i mult, ar putea fi chiar mai scumpa, ca doar nu te omori decat o data in viata. Mi-au si ramas bani. Nici macar nu m-am ostenit sa ii dau cuiva. Dar nu poti sa te legi de astfel de lucruri marunte, nu-i bine. Astea te fac sa te-ntorci acasa, e ca si cu scrisul biletului; iata un risc care nu trebuie asumat, nu daca esti hotarat sa o faci. Odata ce-ai intors cheia in broasca inapoi, s-a dus totul naibii. Nu o mai faci. Te loveste plansul, ti se face mila de tine, ori tu esti ultimul om de care-ar trebui sa ti se faca mila. Te lipesti de pereti si de podea, te mangai de casa ca o mata flamanda, si-apoi gata, nu mai vrei sa te duci.
Iar in casa nu poti sa o faci. Te-ar gasi. Ar veni si altii. Ar cauta motive. Ar inventa motive. Ar plange, unii poate-ar muri dupa un timp, de durere, altii poate-ar innebuni. Te-ar visa apoi cum te-au vazut ultima oara, vanata si teapana, le-ar veni in nari miros de formol, ori tu vrei sa te tina minte alba, calda, cu carlionti aurii si, daca s-ar putea, cu mirosul tau din zilele bune. Ai decis ca nu asa. Ai sa dispari. A, da, exact: tata cauta o metoda ca sa dispara. Sa dispara, asta era formularea. Sa se dezintegreze cumva, chiar asa zicea, sa se dez-in-te-gre-ze atunci cand va sti ca mai urmeaza doar lucruri care nu mai are rost sa urmeze. Cum mi-o fi zis el mie una ca asta, asezat pe marginea patului, la ceas de seara, cand alte fete inca ascultau povestiri din padurea verde sau dadeau carnetul de note la semnat, cum mi-o fi zis-o el mie, cand stia ca ma jucam cu cutitele de paine incercandu-le dosul taisului pe incheietura mainii? Si totusi, mi-a zis-o. Uite-asa, am crescut, invatand… Se dovedeste util acum, altfel n-as fi avut nici o idee.
Sa te sinucizi e una, sa dispari e alta. Disparitia, desi dureroasa, implica speranta si cautare, da un sens care o sa ii tina in viata. O sa ma caute, deci. N-o sa le fie usor, dar macar o sa faca ipoteze, o sa proiecteze. O sa treaca timpul peste ei, cum, necum, spre inainte. Poate am plecat din tara, poate v-am parasit pe toti ca o bestie, fara sa spun nimic. Nu conteaza. Macar n-o sa ma vada vanata toata, ciuntita, taiata, contorsionata. N-o sa ma dea la ziar. N-o sa ma dea la TV. N-o sa-mi puna motive stupide-n spinare. Fata aceea care se aruncase de la zece avea un picior rupt in patru bucati, era complet rasucit. Parea o papusa dezarticulata. S-a uitat lumea la poza din ziar mai ceva ca la fetusii cu cap urias, din borcanele de la circ. Chiar si eu, desi nu voiam, tot ma uitam. Ma uitam. Invatam. Nu, nu asa. Fara circ. Si fara sunetul cuielor lungi batute-n carnea lemnului. Exista sunet mai sumbru? Poate al sforii care lasa sa se coboare… Si-apoi, bulgarii de pamant rostogolindu-se intr-o avalansa sordida… Nu, fara toate astea. Fara nimic. Tot mai buna-i bestia care dispare.
Greu cu colacul dupa mine. Cred ca are trei, patru kilograme. Trebuia sa iau din timp de toate, asa e bine, sa-ti iei tot ce-ti trebuie din vreme. Poate gaseam chiar si mai usoara. Desi, asa, daca ai totul in casa, iar e periculos: risti sa renunti. M-as fi uitat toata ziua la franghie si n-as mai fi inteles nimic. Adica, ce sa mai astept? Si nici nu poti sa te sinucizi cu vechituri. In plus, pana azi nici n-am prea stiut exact cum, desi ma invarteam pe undeva prin zona asta. Doar babele isi iau lumanari si batiste cu tiv colorat, le pastreaza-n sertare cu naftalina, unele isi fac si cruce de piatra din vreme, sa fie. Eu, iaca, o batrana de douazeci si ceva de ani, mi-am luat colac in ultima clipa. E greu rau. E greu ca mama naibii.
Imi place padurea, mai ales asa, dupa orele amiezii, cand lumina o scalda in miere. De-as putea trai zi de zi astfel, intre copaci, adulmecand lastari fragezi, band seva pamantului si mestecand frunze ca un animal singuratic si lenes, fara sa fiu amenintata de rapitori, poate c-as mai putea trai, in general vorbind. Dar nu mai pot trai asa cum mi se cere sa traiesc.
Aiureli, nu mai pot trai nicicum. Si, de fapt cum sa traiesti in padure? Nici ea nu mai e ce a fost. Pungi, sticle, iar pungi, peste tot. Uite, rahat, bucati de hartie. Mai departe, hai mult mai departe, aici nu poti nici sa mori, dar sa traiesti…
In locul asta au stat niste aurolaci, au facut focul, si-au lasat zdrentele atarnate in pom. Am crezut ca asta-i un om. Ar fi fost prea aproape, uite, vezi, asa se invata. Haina asta, daca era om, i-as fi zis fluturandu-i un deget pe sub nas: “E prea aproape, te vor gasi, asa cum te-am gasit si eu”. Si i-as fi intors spatele cu dispret. Mi-as fi si notat in carnetel, la capitolul “Nu ierta greselile altora”. Cu toate c-as fi putut fi chiar eu in locul lui. Si mie insami mi-as intoarce spatele intr-o astfel de situatie, nu incape indoiala. In privinta mortii, sunt neiertatoare!
Stabat Mater. Imi tot vin vorbele astea in minte de cand am plecat de acasa. Stabat Mater. Quando Corpus Morietur! Uite-asa, asta-i muzica cu care-am crescut…
Mai departe, asadar. Nici padurea nu mai e ce a fost. Dar ce stiu eu ce a fost, caci nu treceam niciodata dincolo de caruselul ruginit, de la liziera, unde ma aduceai cand eram mica. Si mi-era frica de-atunci, iti spuneam ca mi-e frica de intuneric si de oamenii cu degete groase. Habar n-am nici ce-am fost eu. Daca ma gandeam acum trei, patru ani la cine sunt eu, as fi zis ca sunt cu totul altcineva decat as zice ca sunt acum, cand aproape ca nu mai sunt nimic. Cu fiecare pas dispar, putin cate putin. Fetita din mine deja a murit. Vad asta in ochii tai in fiecare zi. Si chiar cand vad, mai mor putin, mai mor putin…
Ma tem de-un lucru. Ma tem sa nu fie-n zadar. Iesirea mea, singura mea iesire, sa nu duca inspre alta lume, asa-zisa lume de dincolo. Ar fi o mare pacaleala sa ma mut asa, de colo, colo. Eu vreau afara, afara din lumea asta si din oricare alta. Afara din tot. Eu vreau, din momentul in care se face intuneric, sa nu se mai aprinda vreodata lumina. Vreau bezna totala, definitiva, continua, nelimitata. Uitarea. Linistea deplina.
Se-ntuneca in curand.
Chiar si dac-as putea cladi o lume de dincolo dupa placul meu, cred ca tot nu mi-ar mai trebui.
Poate c-as fi putut sa raman, daca… Dar nu, acum nu imi mai pot dori nimic si nu ma mai pot gandi nici la trecut, nici la voi, nici la ei. Iar tu o sa intelegi. Stii, ca si mine, ca sunt momente in care vrei sa iesi, sa pleci. Pornesti doar pana la magazinul din colt si dintr-o data ai vrea ca taraba la care-asteapta vanzatoarea sa fie hat, departe, iar tu, indaratul minusculei misiuni de a cumpara apa minerala, sa dispari, macar pentru o vreme, ca supt intr-o falie a timpului. Cand astfel de momente se unesc si devin o linie continua, cand nu mai vrei sa fii scuipat inapoi in lumea asta, nimic nu mai are sens. Decat dac-ai putea sa scuipi tu in afara lumea din tine, iar scuipatul asta imens sa coloreze tot ce e-mprejur in nuante apropiate interiorului tau, ei, da, atunci poate c-ar deveni suportabil, poate-ar mai merita o-ncercare.
Dar nici nu poti gandi asa, cu daca in fata. Sa raman - daca ce? Nu exista variante, ci doar un singur drum, cel pe care esti intr-un anumit moment. Acum sunt aici, in padure, cu colacul in mana. Greu, ca mama naibii… dar nu puteam sa risc, sa iau un firicel care sa se rupa, chit ca n-am decat cincizeci de kilograme. Si-un pic, ca m-am cam ingrasat in ultima vreme. Am pus pe solduri, ca orice femeie. Doar sunt ca orice femeie, orice mi-ai spune.
*
Mama ei de viata! Uite ca tot n-am fost in stare sa fac un plan coerent pana la capat. Atata teorie, degeaba. Parea simplu, in fond: te duci la naiba-n padure, pui streangul pe un copac de la mama naibii si gata, nu te gasesc nici naiba si nici mama naibii. Dar cum sa ma sui in copac? Cum? Mama ei de sfoara! M-am julit toata si n-am reusit sa ma cocot nici macar doi metri.
M-am mai ranit asa rau odata, cand eram mica, sarind dintr-un piersic salbatic. Imi ramasese o linie verticala pe fata, imi taia fruntea, nasul si barbia-n doua si mi-a fost rusine sa mai ies din casa o saptamana. Dar in oglinda din baie, cu usa inchisa, tare-mi placea sa ma studiez. Atunci am descoperit ce interesanta poate fi propria ta fata daca e taiata in doua. Simetria moare si-n locul ei apar doua jumatati de portret, nu inrudite, ba chiar cu diferente semnificative. E derutant, nu mai stii care jumatate dublata ai putea fi tu, si la care dintre ele ar trebui sa renunti, rusinat. De fapt, esti asta, chiar asa, format din doua jumatati diferite, una de nobil, una de bufon. Cei care au gene puternice, sanatoase, au fete simetrice. Ei sunt si cei care procreeaza mai mult. Eu, nu. La naiba cu copilaria si cu casa si cu piersicul acela cu crengile joase, ca doar n-o sa ma razgandesc acum. Mama naibii de sfoara, mama mamei ei de viata, am mai si carat-o pana aici. Doar n-o sa ma intorc.... Daca renunt acum trebuie sa mai si ies, tocmai de la naiba, iar de-asta chiar ca mi-e frica.
Stabat Mater.
Trebuie s-o fac.
Cum de nu mi-am dat seama ca n-o sa pot sa ma urc in copac? Nu sunt un pescarus. Sunt un Trigorin al sinucigasilor. Un reporter al mortii. Dar carnetelul nu mai e bun la nimic pe-ntunericul mintii. Intunericul mintii? Mai greu si mai greu e pe-ntunericul sufletului. Se-nclina ziua… Numai nevoia te-nvata. Pana nu incerci, nu stii cum sa faci. Nu era rau un scaunel. Dar ce sa mai invat acum?… Gata cu lectiile. Si cum era sa fi intrat in padure cu scaunelul? As putea sa ma intorc, sa iau unul de la carusel. Tocmai de la carusel? Nu, e departe, iar cand incepe sa se-ntunece, se-ntuneca repede. Dar chiar nu pot sa urc? Chiar nu pot. Cum sa urci intr-un stejar? Gasculita, uite ca-ti trebuie ceva conditie fizica si ca sa te omori. Rupe-ti o pana si scrie asta. Nu sunt un pescarus. Plus ca banuiesc ca ma voi zbate ceva. Eu impotriva mea. Mama naibii, mai bine sa stau usurel, sa ma gandesc cum sa fac. Iar imi pocneste capul. Si bineinteles, nu de tot. Ar fi prea simplu.
Lumina-i tot mai putina.
Si iata cum se-mbina arta cu utilul. Caci doar si dragostea pentru arta tot de la tine am mostenit-o, frumosul meu tata. Ai, Doamne, ce ma dor mainile! Degetele-mi sunt rani deschise, abia le mai pot indoi… Si-asa, de maine n-o sa mai fac nimic cu ele. Nimic n-o sa mai fac. La naiba, doar n-o sa incep acum sa plang uitandu-ma la mainile mele frumoase. Apoi, ce? O sa ma descalt, sa-mi privesc si degetele de la picioare?
Hai, hai de ma vezi acum, sapandu-mi groapa cu mainile, inarmata cu ciotul de lemn, ca o smintita. Ah, dar sunt limpede, sunt limpede, sunt un pastrav lucios incalecand apele…
E greu, sunt uda leoarca. Dar asta-i o treaba pe care-o faci doar singur si doar o singura data. O data in viata, cum s-ar zice. Si o data in moarte. In total, tot doar o data. Unu plus unu fac unu, in cazul asta. Rezultatul sta pe granita, in echilibru perfect, precum cucuveaua de pe gardul bunicii. Ai, ce doare…
Jan Kaila! Da, asa il chema pe artistul finlandez, ah, bine ca mi-am amintit. Mare lipsa de respect ar fi fost sa o fac fara sa-mi amintesc numele lui. El folosise o cada si, in mod cert, nu-si sapase singur groapa, pesemne ca misunasera o droaie de asistenti cu manusi dimprejurul sau, manevrand lopeti, lanterne si o multime de elogii. Cu siguranta am pastrat pe undeva, prin vreun sertar, fotografia expusa la biserica evanghelica, ce-mi amintea miraculos de tine, de tot ce mi-e mai drag la tine - Kaila zacand complet dezbracat, in cada ingropata, acoperita cu folie... Disperarea a scos-o la suprafata acum, ca pe-un sobolan inecat in canalizarea gandurilor mele refuland de panica. Slorp! De-acum, imaginea artistului uscativ, ras in cap, stand in cada invinetit de frig, invelit cu cortina transparenta, plutea aici, la-ndemana mintii blocate de neputinta si-a trupului stors de puteri. Da, recunosc, blocata de neputinta, stors de puteri… Deci, nu mai pot zice ca e ideea mea suta la suta si nici ca mi-ar fi lipsit disperarea. Nu mai pot, tata!
Pe fetele nemaritate le-ngropau pe vremuri in lada de zestre, spuneai. Lada era pictata de obicei de tata, dar mai tragea si fata cateva tuse, de era talentata, spuneai. Cu cat erau mai multe modele pictate, cu atat fata era mai bogata, spuneai. Dar nicio nevasta nu a fost vreodata ingropata in lada de zestre. Or fi murit poate amante, sufocate-ntre perne, inchise acolo in graba de soti cu itarii in vine. Dar folclorul n-a mai consemnat asta. Nici tata. Uite, uite-asa am crescut.
Si gata, ca se-ntuneca. Trebuie sa ma grabesc. Am loc? Picioarele-mi incap. Mai trebuie aici, in capat, mai adanc, si aici inca putin mai lat, la umeri. Cand mi-am ingropat motanul a fost o nimica toata, si tot mi s-a parut greu. Folia e destul de lunga, o sa fie mai greu la sfarsit, sa mi-o trag peste cap si sa pun pamantul deasupra intr-un fel sau altul, apoi sa-mi strecor si mainile inauntru. Greu, dar nu imposibil. Vedem. Hai, ce daca-ti dai si ultima suflare cu sapatul? Nu asta-i ideea? Sapa! Mama naibii, credeam ca-i mai usor. Da, dincolo de vajaitul din cap, credeam ca, fizic vorbind, e mai usor sa te-omori. Dar uite ca nu-i, daca vrei altceva decat aruncatul in fata spectatorilor. Sapa! Nu-i drept sa-i chinui pe altii. Nu trebuie adanc. Macar am obosit si nu mai simt durerea. Tata ciopleste acum la vreo lingura de lemn. Cum i-o fi venit lui asa, la pensie, sa se-apuce de cioplit linguri si cruci? Si biata mama, ea se da de ceasul mortii de rumegusul de pe covor, de parca de bucatelele alea de lemn ar depinde daca mai vrei sau nu sa traiesti. E nevasta. Dar si-n lingura lui, si-n nevestia ei, trebuie ca exista tot cioplituri de ura in dragoste si de dragoste in ura. Asta ne omoara pe toti. Sufletul cioplit doare mai rau chiar si decat carnea cioplita cu rindeaua. Stabat Mater. Sapa, Stabat! Sapa, Mater! Sapa, sapa, sapa! Stapa, sapat, smata, mapat…
E un scurtcircuit in cap, simti firele cum se ating si scanteile arzand primprejur. Dar nu-i rau, asta te face mai sigur. Stii ca asta e drumul. Asta e capatul. Aici vrei sa cobori. Sa cobor in gaura asta rece. Se-ntuneca. Sa intri in ea incercand senzatia ca te-ntorci inapoi in trupul cald al mamei, de n-ai mai fi iesit niciodata din el…
Folia in care-am avut impachetata sfoara o trag peste picioare, ca pe-o patura. Peste ea, pun pamant, adun cocoloasele dimprejurul gropii si le trag peste mine. E ca la mare, cand ne-ngropam in nisip - ah, mai stii? - doar ca-i rece. Nu, fara ganduri din copilarie. Interzis accesul cu animale si ganduri din copilarie. Ar fi culmea sa renunt chiar acum. Atunci, la plaja, ma temeam sa nu ma-ngropi de tot. Sau sa-mi ramana doar capul afara si sa mi-l tai cu un palos, ca-n filme.
La naiba... Trage folia mai sus si, hai, si mai sus, pan-la piept. Trage, fato! Ce frig! N-am venit pregatita sa-mi tai si venele, c-ar fi fost mai simplu.
Si-acum? Ma culc, trag folia peste cap. Ii simt gustul de petrol, fire de sfoara lipite de punga imi intra in gura, scarboase. Pfff… Cu mainile, de-o parte si de alta, aduc pamantul de-alaturi, deasupra-mi. Imi trebuie, imi trebuie. Repeta ca iti trebuie! Chiar imi trebuie. Ce gust!… Dar moartea nu-i punga asta, nu-i nici firul aspru de pe buzele mele. Ale tale! Va trece. Pfff… Cum sa fac? Pai stii tu cum sa faci? Asa, asa… Ca te urasc, crezi? Ma urasti? Sau crezi ca o fac asa fiindca te iubesc? Ma iubesti? E bine sa nu stii, e bine sa nu intelegi? Dar chiar nu inteleg. Ti-am zis, ti-am tot zis ca mi-e frica. De ce, de ce sa-ti fie frica? Ce bezna… Sunt mica, sunt o fetita mica, iarta-ma si iubeste-ma cat iubesc eu chipul nostru, de fetita-tata, alungindu-se pe lama cutitului. Tu, tata, dintre toti, nu ma cauta, stai in fotoliul tau si zambeste pierdut prin fumul de tigara, caci voi fi reusit. Fii mandru de mine, fara doliu la rever. Joaca sah cu prietenul tau imaginar. Bate-l! Joaca mereu cu negrele. Trebuie. Desi parca as vrea sa gasesti locul odata si-o data, as vrea sa vii la primavara, sa mangai frunzele de pe mine, ca pe niste haine subtiri, prin care ti-as putea simti mangaierea. Simti? Mi-e frig si mi-e frica, tati, iar tu mirosi a tutun si-a mina de creion, si-ti zornaie monedele-n buzunare cand te apleci deasupra mea, seara tarziu. Iti vad fruntea inalta, luminata in treacat de faruri, iti simt mana apasandu-mi plapuma rece la spate. E frig! Mama, as vrea mama sa ma stranga la piept, sa simt mirosul ei cald, laptos, sa simt atingerea bluzei roz crosetate. Parul ei lung, cazand ca o noapte din agrafele desfacute sa ma acopere ca o cerga lanoasa, sub care fierbinteala sa se stinga. Ea, spre deosebire de noi, nu cunoaste moartea, nu-i stie muzica, nu-i intuieste pustiul. Ei nu-i e rusine cand isi face cruce-n biserica, nici cand incearca o mica plecaciune caraghioasa in fata icoanelor, de-i tremura fundul grasut. E vesela, canta ca un ceainic cu capacul pus grijuliu pe-o ureche. Dar eu n-am reusit sa inteleg niciodata cuvintele. Plang, mi-e asa de frica de ele. Ce fiinta poate canta in astfel de limbi ingeresti? Mi-am bagat stanga inauntru, cu dreapta pipai pamantul de deasupra, mai asez cocoloasele. S-a-ntunecat de tot. Oare nu-i prea tarziu, oare-as mai putea sa ies? Imi aud ceasul ticaind, de sub pamant. Mfffm… Dar mai frig si mai frica mi-e incolo. Sunt femeie. Una fara religie. Caci Dumnezeul meu e de carne, iar eu ma trag din fetita… Fetita ta. Fetita ta.
Si lumea de-acolo, cum m-as mai putea intoarce la ea? Mai stau. Oricum, nimeni n-a avut asa o idee. Ce-ar fi sa ies, sa ti-o spun? Ai fi mandru de mine. Nu si daca n-as duce-o la capat. Cum sa bag dreapta? Ramane prea putin pamant deasupra, aici, la umar. Dincoace s-a strans folia, nu se mai… E prea putin aer. Ce bezna! Oare-o sa pot? Mfffm… Inc-ar fi timp, dac-as vrea. Dar cum sa mai ies acum, pustiita, din groapa, un cadavru mergand? Cum nu? Sufletul oricum mi-a ramas la margine de padure, ani in urma, nu azi si nu ieri, captiv in colivia de lemn a unui vanzator de bilete cu degete groase, de langa carusel. Mi-am murdarit rochita pe intuneric. Tata stie. Mainile dumnezeului meu imi asaza plapuma rece la spate, “fetita mea draga, stai linistita, nu te mai zbate”. Cantecul vesel al mamei se izbeste de geamuri, zambetul ei prea senin chiar ca aduce a moarte. “Stai linistita, stai linistita!…”
Bratul drept se vara, se adanceste viermele urias, plapuma de pamant il inconjoara degraba, lipicioasa si flamanda, ca o gura de somn. Degetele umflate cotrobaie prin glod, gasesc stanga. E mana vanzatorului de bilete cea care trage, cu degetele mele ingrosate, remontorul in afara. Un pocnet surd, apoi liniste. Stanga e deja ca mama naibii de rece. Dreapta se sperie, isi cauta locul lingandu-si ranile de glod, pana ajunge langa soldul pereche. Pamantul se lasa pufnind colo si colo, ca un sufleu ratat, mulandu-se pe o umplutura calduta. In numele tatalui, ma ingrop in aceasta iubire... |
