Radu VANCU

amintiri

cand privesti ploaia prin fereastra biroului de la facultate
si amintiri cutremura cu picurisul lor planul suflet
incat in marinde cercuri ti se sparge fiinta. cand uitate
harpii isi redesfac aripele nevazute si ti se zbate
in carne un zbor mai adanc decat carnea. cand, crapate,
buzele sufletesti suiera un visator amarui rasuflet.

cand ploaia a stat si vodka e amintire,
cum amintire-i si tata, legat de vodka si el ca de-o catusa
probabil mereu amintindu-i, cu aceeasi rea simtire
cu care imi aminteste mie, ca a fi vancu e ocna, si cu subtire
rautate strangand in jurul incheieturii sufletesti, cu mai abitire
lanturi, cu fiecare betie o inca mai remuscatoare catusa.

cand s-a spanzurat, pana au venit aia de la smurd
i-am facut respiratie artificiala - ultimul aer iesea din plamani gafait
si viata plutea in jur si moartea plutea in jur si cumva absurd
am gandit ca mai respira, imi venea sa zburd
si aerul lui era aerul meu si eu n-am murit inca, si surd
am auzit paramedicii zicand: e mort. amintirile te fac fericit.

lumea noua (amintire pentru tatal meu)

dar, deocamdata, lumea asta:
lumea care a inceput candva
intre unspe fara cinci si unspe si cinci
in dimineata de noiembrie, cu strigatul tau mic
anuntand separarea definitiva a vertebrelor
si erectia mecanica a spanzuratilor.

lumea ta se sfarsea cu marele animal de lemn,
cu piele aspra si rece, in a carui burta
erai inchis. oameni priceputi
au asezat cu grija in pamant
animalul bej cu puiul in marsupiu
si au tras pamantul deasupra ca o cortina.

si aerul s-a tras atunci ca o cortina
si am vazut lumea noua: te odihneai in a saptea ta zi,
cu jumatea de rachiu alb in fata, fericit ca un rege,
asteptandu-ma cu paharul pregatit.
oasele mi s-au topit de fericire si groaza si am ramas pe veci indatorat
animalului care te dusese sa te nasca acolo.

parinti si copii

esti cu adevarat fiul cuiva inainte sa implinesti douazeci de ani?
lumea prea frageda - ca o corcodusa timpurie, cu samburele de o moale amareala verde -
pentru dintii de lapte ai sufletului molfaind-o in van, ochii aproape orbi ai mintii,
mijiti precum ai cateilor nou nascuti, neinvatati cu lumina viscolind in pleoape
nedeslusiri fluide de personaje, urechea surda pana tarziu in adolescenta a inimii –
se poate iubi cand inca nu esti?

asta e, nici nu stiu daca eu cu adevarat am fost – sunt? – fiul tau.
pe barbatul de douasase de ani, puhavit in primele luni dupa insuratoare,
nu l-ai cunoscut. nici eu n-am apucat sa cunosc barbatul care ai fi putut sa fii;
si, de asemenea, nu-l cunosti pe barbatul mai tanar deja decat unii dintre prietenii mei,
mai tanar cu fiecare an cu care eu ma fac mai batran si caruia-i spun in textele astea tata.
mi-ar fi placut ca noi toti astia sa fi baut o vodca impreuna.

mda, asta e. asa ca ramane sa-mi amintesc cum un alt eu si un alt tu erau la varice
intr-o venerabila crasma proletara si pentru prima oara eu ala am cerut nu brifcor ci vodca
(o suta!) si am dat-o profesionist peste cap: ochii ti-au explodat sferici si cu gestul,
abia acum drag, al acelui tu ai fluturat scurt palma, suierand: phuai, sa fiu nebun!
si n-aveam inca douazeci de ani. si uite (alcoolul?) ca-mi aduc asa de exact aminte.
poate ca, pana la urma, sufletul iti curge puternic prin oase si inainte de douazeci de ani.   

oglinzi (amintire pentru tatal meu)

nu mi-e usor sa fiu suparat pe tine in zilele astea
in care se vede ca cel mai tanar dintre fiii tai
(culmea, taman cel care te-a gasit cu ata de gat)
iti seamana intocmai:
minte si bea si pierde slujba dupa slujba
si face femeile din familie sa planga.

drept e ca si eu, cel mai batran dintre fiii tai,
iti seman si ii seman si lui doru:
beau, mint (fictionez, hélas),
cami plange si ea uneori -
de-asta imi si vine greu sa ma supar,
ma uit la voi cum m-as uita in oglinda.

inima ta simte, cred, ca oglinzile si paternitatea
inmultesc imaginile si sunt deci abominabile;
eu tot vreau sa vad fiinta mea si a lui cami
reflectata, altfel decat in ghicitura, intr-o oglinda mica si clara,
chiar daca asta ar insemna sa inteleg ca inima ta
e un geniu si a mea... inima mea n-are, de fapt, importanta.

tu, etc.

nici nu e cu putinta ceva mai firesc ca, atunci cand in boxele philips
skid row se tanguie: i remember you, eu sa-mi amintesc de tine – 
asa se despartise duhul lui hamlet senior de fi-su,
poruncindu-i sa nu-l uite: adieu, adieu, adieu, remember me,
si, de stii tu cand, sufletul meu zace ca o vita cu febra aftoasa si rumega,
cu fiecare suflare mai aproape, amintiri despre tine, implinind porunca,
 
zace, bietul dobitoc, si priveste ca la o poarta noua la lumea din jur,
din ce in ce mai vie pe masura ce el e din ce in ce mai mort,
cum tot mai mort zaceai si tu de la unspe fara cinci in dimineata aia,
asa cum cred ca am tot repetat in romanul asta analitic in versuri.
te departai de lume cu viteza cu care incep si eu sa ma departez de ea,
iar dupa o vreme singurul lucru care-mi amintea cotimatinal de trecerea ta

prin iadul asta plin de vieti fericite era teava stramba de la caloriferul
din camera mare, camera noastra. ultima ta suflare nu se vedea cu ochiul,
si cu toate astea pluteste inca elsinorial printre peretii bleu scorojiti,
luandu-ti, in noptile mele de singuratate infricosata si betivita, chipul.
treptat, aerul mortii tale coboara greu ca plumbul in poemele astea
incat, vorba lui zosima, tot ce mi s-a intamplat dupa aceea de la tine se trage. 

vis cu tine

se face ca lumea se incheaga in jurul nostru ca apa in jurul picioarelor de porc
si ca in racitura asta e bine. si de la un timp incepe sa existe timpul,
pamantul se separa de ceruri si apele de pamant si dupa aceea
pururi tanar, infasurat in halatul gaurit ca intr-o manta, iesi din camera mica,
intri in bucatarie sa-ti faci un pipalau din chistoace vechi invelite in hartie de ziar
si ti-l aprinzi de la aragaz. si ne uitam unul la altul si ridicam din umeri.

dupa aia stam in trupurile noastre de vis ca in inalte turnuri, fara putinta de scapare,
cu halbele legate de suflet aidoma unor mari, translucide ghiulele de sticla,
si ca sa murim cat mai repede de plictiseala ne turnam sufletu-n ele
si ni-l bem, in timp ce timpu-arde mocnit in jur,
mocnit de ura, vreau sa zic, ca adica de ce-l tinem atata, ca-n loc sa crapam odata
si sa se gate visul tot ardem gazul de pomana. gazul de la aragaz.

si ne tot uitam unul la altul si ridicam din umeri, condamnati pe viata la viata,
nu prea e misto in visu-asta. asa ca da-i cu sufletul pe gat. mai ai? nu?
las' ca-ti torn de la mine. si lumea se tot incheaga, se tot incheaga,
si chiar ca semanam din ce in ce mai mult cu doua picioare de porc.
aragazul arde, aerul tremura ingrosat, noi ne bem sufletele. faci tu cinste.
ba parca-ncepe sa fie misto, suflete sa fie, ca-n rest...