Povestea incepu atunci cind am indraznit sa asist la o adunare a parintilor. Misiunea aceasta nobila o avea de regula sotia, dar in ziua aceea, din motive necunoscute mie, a refuzat categoric sa-si indeplineasca cinstit indatoririle. Si ca sa dovedesc ca treaba e din cele usoare, am deschis usa clasei in care invata feciorul meu. Cind ma vazu, diriginta incepu sa tremure de bucurie: bine ati venit, stimate Stoica, sa fie intr-un ceas bun, intr-o zi cu noroc sa fie, caci numai in felul acesta aflam si noi ca elevii nostri au si tata, un tata care se intereseaza de educatia lor s.a.m.d. Am vrut sa raspund cu o gluma, dar ea mi-a inghetat pe buze, caci ma priveau vreo 30 de perechi de ochi iscoditori si frumosi. Sa ma retrag – era prea tirziu, dar nici nu era cazul: aveam sa apar cinstea barbatilor singur si trebuie sa va spun ca am tinut piept tuturor atacurilor, tuturor privirilor, tuturor impunsaturilor, tuturor laudelor chiar. Caci nu in zadar am fost granicer in armata. Am revenit acasa cu capul plin de termeni din stiinta pedagogica si am inceput a dezghioca problema vesnica a relatiilor dintre parinti si copii. Mi-am dat seama ca acord prea putina atentie educatiei urmasilor mei, iar ei, floarea vietii, hoinaresc fara jena pe naiba stie unde si trag acasa cu vocabularul completat cu expresii din ce in ce mai colorate, iar naravurile li se fac cam imprevizibile, ca sa nu zic ceva mai pe de-a dreptul. Iata ce inseamna educatie feminina, mi-am zis, dar mi-a intrerupt meditatia profunda feciorul, care ma informa laconic, barbateste:
- Daca nu-mi cumperi blugi, nu ma duc la scoala.
Mi-am amintit imediat ca copiii sunt cinstea parintilor, iar parintii – lauda copiilor si am hotarit atunci sa devin educatorul urmasilor mei. Nu sunt eu C. Spiru Haret, nici J.-J. Rousseau, nici tovarasul Craciun, dar aratati-mi macar o persoana care crede ca nu stie la perfectie arta educatiei. Nu-s parinti de acestia! Si ca munca mea sa se incununeze cu lauri, am inceput-o de la traditii, rasfoind in memorie exemple controlate de viata.
Asadar, tatal meu, cind se intorcea de la cimp, se aseza la masa si abia-abia privea spre mama, iar ea, ca o furnica, ii aducea de-ale gurii si se uita plina de multumire cum el maninca.
Deci ma asez la masa. Ma uit la sotie si tac. Tace si ea. O urmaresc mai insistent cu privirea. Si, in sfirsit, se intoarce dragostea mea spre mine si deschide gura… Rasuflu usurat. Sunt convins ca pasesc pe calea cea dreapta. Am pus mina pe cheita fermecata a procesului educativ. Iar in urechi imi rasuna vocea consoartei:
- Ce te holbezi asa? Nu te duce capul sa torni macar o lingura de bors. Sa se intimple ceva cu mine, esti pierdut, neputinciosule! Is roaba casei…
La moment au aparut si viitorii ocrotitori ai batrinetii noastre. Isi dau ghionturi: se incepe, chipurile.
- Afara, railor! le raceste curiozitatea mamica lor.
Eu, ca sa normalizez atmosfera, mai fac o incercare:
- Octavian, baiatule, adu-i taticului o cana cu…
- Sugativo! pune punct eforturilor pedagogice tovarasa mea de viata. Cred ca intelegeti ca in nobila misiune de a forma personalitati marcante nu m-am adresat experientei parintilor. Traim alte timpuri. Traim in alt secol. In alt mileniu traim. M-am gindit sa neutralizez actiunile negative ale sotiei. Sa iau taurul de coarne, cum se zice in popor. Intimplator, am citit un tratat de arta militara. M-a impresionat mai ales gindul ca atacul este cea mai buna aparare si am inceput sa traduc ideea asta in viata.
Ma intorc cam tirziu acasa. Sotia, bineinteles, nu doarme. Eu trec la atac: te culci odata cu gainile, leneso! Procedeul mi-a reusit: s-a trezit tot blocul in care traim. Si feciorul meu a tras concluziile necesare: a spart un geam si l-a batut mar pe un coleg de clasa. Mi-au facut o vizita oficiala parintii acestuia din urma si directorul scolii. Mi-au promis ca va trece pe la noi si politistul de sector. Cu toate acestea, nu m-am descurajat. Desi plina cu spini, e nobila calea pedagogului. Pedagogia cere jertfe! Intrasem in rol. Am inceput sa caut. Si am gasit. Ca din senin, mi-a venit un gind salvator: educatori in familie trebuie sa fie ambii parinti. Am organizat o consfatuire intre doua persoane si, dupa multe si anevoioase dezbateri, am ajuns la concluzia ca niciodata copiii nostri nu trebuie sa auda sfada in casa. Deoarece banuiam ca temperamentele pot sa ne dea de sminteala, ne-am inteles ca atunci cind nu mai putem sa nu rostim cuvinte jignitoare, sa inchidem gura si sa scriem replicile mai piperate intr-un caiet gros, pe care l-am si ascuns intr-un sifonier. La inceput, toata ziua alergam la caiet si faceam insemnari. Cum ne intilneam, ne repezeam la sifonier. Sa fi decurs si mai departe lucrurile astfel, ajungeam in Uniunea Scriitorilor. Dar ne-am plictisit. In casa se inscauna linistea. Deveniseram soti ideali. Din cind in cind, ne aminteam de vremurile furtunoase si zimbeam frunzarind caietul cu pricina. Copiii cresteau sanatosi. Ca si parintii lor, de altfel. Dar cu vreo luna in urma fiica m-a intrebat:
- De ce nu mai scrieti nimic in caietul cela? Era asa de interesant!
Am fost nevoit sa ard valoroasele noastre insemnari. Iar fata a devenit o pasionata cititoare de literatura politista. I-a placut genul, cum se vede. Procesul de educatie continua. Deocamdata, sunt optimist… |
