Juan Manuel de Prada

PIZDE

+ nota traducatorului Igor URSENCO

“Viitorul barbatului e femeia”

(Din manifestele suprarealiste)

Gazetarul prolific, pamfletistul si traducatorul care este Juan Manuel de Prada va intra, poate, in istoria  literaturii spaniole gratie cartilor de rezonanta internationala „Linistea patinatorului” sau „Mastile eroului”, dar cu singuranta, prin titlul editorial „Pizde”, va fi revendicat, oricind cu drept de apel, de catre cealalta literatura - neoficiala,  non-falocentrica, diversionista – si, non causa pro causa, asociat culturii alternative care se mentine vie prin: regele Solomon si Cintarea cintarilor, Seherezada ori O mie si una de nopti, Francois Rabelaise si Gargantua si Pantagruel, Villieres de L’Isle-Adam si Cuplul Moutonnnet, Lautreamont si Les chants de Maldoror,  Louis Aragon si Libertina, Pizda lui Irene sau Anicet ori Panorama, Georges Bataile si textele sale necenzurate, James Joice si (ultimile cateva zeci de pagini din) Ulysses, Lawrence si Amantul doamnei Chaterley, Femei indragostite ori Sarpele, Ion Creanga si Povestea povestilor, Emmanuelle Arsan, Emmanuelle, Mircea Cartarescu si Visul sau De ce iubim femeile, Virginie Despentes, Trage-mi-o.

 „Pizde” e o carte care nu poate fi incorsetata unui gen literar bine definit, traversind adesea frontiera securizata de critica oficiala ( permitindu-si libertatea sa fie, in acelasi timp, naratiune si poem liric, tratat de ginecologie si teorie literara, necrofilie si horror, ironie avangardista si seriozitate clasicista, parabola si opus pornografic, apocrifa si evanghelie), dar care se poate substitui, mult mai confortabil, unei literaturi la care jinduia Andre Breton in Pestele solubil, calcand pe urmele Apostolului Pavel si a lui Dostoievski,: „Iubire inainte de toate. Trebuie sa reducem arta la la expresia ei cea mai simpla, care este iubirea”.

 Prima editie restrinsa a „Pizdelor” a circulat  semi-clandestin (din mana in mana, sub forma xeroxata, ori din gura in gura: va puteti pastra echivocul) pe portalul editurii „Editiones virtuales”( Salamanca), ilustrata de nuduri feminine si litere/initiale tipografice imitatoare de posturi pornografice concurind Kama sutra, inclusiv la nivel tipografic. O harta estetica poate fi totusi reconstituita din piesele de rezistenta ale acestui puzzle insolit ( indispensabil fara „Pizdele (sirenei) Melusina”, „Pizda necunoscutelor”, „Arheologia pizdei”, „Pizda somnambulelor”, „Pizda profesoarei particulare”, „Contorsionista”, „Pizda papusilor”, „Pizda calugaritei budiste”, „Problema de simetrie” sau „Pizdele din morga”), atita timp cit luam for granted marturisirea naratorului liric din „Pizda logodnicei mele”, de exemplu, despre „facilitatea metaforelor debordate de pana de scris”. Numai fascinatia umana nedisimulata pentru tot atitea „alte pizde imaginare” / alias „universuri”, inerenta motivului de hrana biblica („nu doar cu paine se va satura omul…”), poate explica fenomenul „Pizdelor”. Incepand cu 1994, pe parcursul a aproape 6 ani, cartea s-a reeditat (sic!) de 11 ori, toate exemplarele epuizandu-se de fiecare data, sit venia verbo, ca painea cea calda. Si am invocat-o mai intai pe cea spirituala.

Excerptele care urmeaza au fost traduse (pentru prima data in limba romana) din editia integrala (anul 2000) a culegerii „Pizde”, care a reusit sa devina intre timp un punct de referinta hotaritor intre disputele purtate de inamicii si adeptii plini de devotiune/cult pentru „literatura/cultura erotica”. Ultima expresie - daca in caracteristica textelor grafomane e doar pleonastica - trebuie considerata, in cazul acestui autor promitator, un omagiu adus literaturii si/sau femeii: doua preocupari intersubstituibile ale exercitiului artistic in general, originat de nostalgia ancestrala terestra, singura indreptita sa depaseasca falsul pudibondism ori de cate ori are ocazia sa contempleze, de exemplu, panza inaccesibila a lui Courbet, Originile lumii.

Igor URSENCO,  traducere din spaniola

(Excerpte din Juan Manuel de Prada, „Pizde”)

ALEGORII DE SALON

Stapanul meu, marchizul de Redondilla, organizeaza in salonul casei lui petreceri la care participa invitati de aceeasi clasa si conditie cu el: barbati suficient de vulgari, lascivi si ruinati, ca sa afiseze titluri nobiliare si boli gonoreice netratate. Pentru aceste reuniuni – juma’ artistice, juma’ sifilitice - stapinul meu a inventat jocul de-a alegoriile, pe care nu stiu daca trebuie sa-l consider caraghios ori sublim.
Dar sa va spun in ce consta jocul! Slujnicele trebuie sa-si pozitioneze corpul de o asemenea maniera incit sa reprezinte, cit mai plastic, PROSPERITATEA, ARTA, COMERTUL, FERICIREA si alte futilitati care se scriu cu majuscula. In calitatea mea de majordom si de om de incredere, cade rensponsabiltatea pentru instructarea slujnicelor, carora incerc sa le insuflu o anumita sensibilitate si grandelocventa in gesturi, dar si o anumita nonsalanta care sa le permita, mai apoi, sa-si reprezinte rolul. Slujnicele trebuie sa pozeze nude, in acest joc de-a alegoriile, in orice caz sa stea cu pizda goala pana cand stapanul meu, marchizul de Redondilla, pipaindu-le (ceva timp a purtat o banderola pe ochi), le va recunoaste, excitat de provocarile invitatilor sai. Memoria tactila care il caracterizeaza pe stapanul meu, marchizul de Redondilla, ii lasa nedumeriti chiar si pe invitati sai, care nu  pot sa-si explice o asemenea performanta.
In munca mea de (si o spun fara orgoliu) maestru de ceremonii, ma straduiesc sa repartizez alegoriile pe potriva particularitatilor fizice ale fiecarei dintre fetele de casa: ABUNDENTA, FERTILITATEA, IMPERIUL (si in general acele roluri care fac aluzie la chivernisire si reprezentatii istorice) le incredintez Bertei, doamna lata in fund si satisfacuta de catolicismul sau duminical, slujnica responsabila de cheile din casa; pentru Beatrice, fata satena care calca rufele, rezervez alegoriile de spiritualitate majora: POEZIA, TRISTETEA ori SOLITUDINEA; ma folosesc de senzualitatea, armonia de solduri si mameloane pe care le poseda Irene, bucatareasa, pentru a reliefa ridiculitatea involuntara: PACEA, CONCORDIA sau DRAGOSTEA PLATONICA; si tot asa succesiv. Slujnicele sunt repartizate de-a lungul salonului, despuiate si imobile, ca manifestari ale fermitatii, apatiei sau miniei, in functie de rolul care le corespunde. Atunci stapanul meu cere sa i se lege ochii, umbla printre angajatele sale si, abia atingindu-le pizda, pronunta imediat numele alegoriei pe care acestea o reprezinta. Nu greseste niciodata; chiar daca se intimpla asemenea cazuri, ele nu fac decit sa sporeasca intriga la verdictul pe care il enunta: ”BUNATATE” poate insemna, cu acelasi succes, „NENOROC” sau ”LAMENTATIE”, in functie de faptul daca pizda care se lasa spre a fi pipaita e accesibila sau inchisa, istovita ori aspra, transpirata ori seaca.
Asa cum de gitul sevitoarelor stau agatate tablite inscriptionate ce confirma verdictul ( in acest joc nu este loc de trisari), invitatiii elogiaza calitatile amfitrionului; deja spre sfirsitul petrecerii, in caz ca toropeala etilica nu le este potrivnica, aplauzele se transforma intr-o ovatie neintrerupta. Slujnicele, desigur, trebuie sa ramina nemiscate, ca niste statui de carne, si sa se lase tatonate de catre stapanul meu, marchizul de Redondilla, notoriu degustator de pizde si diluator de alegorii. Pentru acest joc inofensiv doar in aparenta, cea ma indicata este lumina de candela, indirecta si , o flacara ce se multiplica in fiecare pizda, ca si limbile de foc care i-au surprins pe apostoli la pogorirea Sfintului Duh. In acest climat criminal jocul se poate prelungi pina in zori, atita timp cit slujnicele nu sunt doborite de oboseala ori alegoriile sunt renovate. Contemplarea neintrerupta a acestei panopliii de pizde imi provoaca o lubricitate evidenta, pe care trebuie sa o reprim, constientizind faptul ca sunt doar un biet majordom si ca salariul nu imi permite prea multe bucurii. Stapanul meu, marchizul de Redondilla, pentru a ma scoate in evidenta si a ma ridiculiza in fata prietenasilor sai, nu poate scapa ocazia ca sa nu imi pipaie si mie partile pudice, pronuntind cu voce oraculara: „INVIDIE” sau „RANCHIUNA”, ori chiar „LUPTA DE CLASA”. In ziua cind imi va plesni rabdarea, imi voi scoate slipul ca sa imi pun sul(it)a in mina lui de artrozic batrin, ca pe o alegorie a „REVOLUTIEI”, si sa vezi atunci batalie .
Stiu ca nu e departe si ziua aceea, dar deocamdata va trebui sa-mi asigur calmul si solda la sfirsit de luna.

PIZDA PAPUSILOR

Intram in magazinele de jucarii pentru a ridica fusta papusilor, surprinzandu-le, sub chiloteii albi ca neaua,  pizdulica ce reproduce la scara micsorata pizda femeilor. Vanzatorul, un tanar cu fata impregnata de acnee, ne arata o Barbie cu motocicleta si biberon de piele, parand o curvulita din filmele americane, de tagma celor din cortegiul Angelei Channing ce hoinaresc in „Falcon Crest”. Dam panatalonul lui Barbie mai jos, dezgolindu-i picioarele de cauciuc, alungite de aerobica, muschii sai fara de celulita (sa i se fi facut o liposuctie?) si pizda  fara  sant si orificiu, ca o pizda astupata.
     – Dar unde e pizda lui Barbie? intreb pe vanzator.
     - Mie ce-mi pasa, – are o voce de sticlete speriat, - asa le primim de la fabrica. Nu e convenabil sa se produca papusi prea naturale.
Fabricantilor de papusi le displace naturalismul pizdei, dar nu si al altor zone anatomice, cred, mai nocive. Inapoiez papusa, solicitandu-i vanzatorului sa imi arate alte specimene. Papusile stau aliniate pe rafturi,  sustinute de talpi late, fara diviziune interdigitala. Dupa cum constat, fabricantii si-au botezat papusile cu apelative proprii bordelelor yanqui: Nancy, Rosaura ori cu supranume de ocara: Burtica. Toate papusile, inclusiv cele mai incitante, poarta chiltti albi ca neaua, ortopedici sau cu franjura lata, care le astupa pizda (ori locul unde trebuie sa fie pizda) , protejandu-le stomacul de curentii de aer; sub chiloti dau de o suprafata de cauciuc, mai mult sau mai putin elastica, mai mult sau mai putin carnoasa ( se poate intimpla ca unele sa aiba uter, inauntru?), dar la fel de deceptionanta. Dupa multe cautari printre polite (am lasat magazinul intr-o dezordine ca dupa un cutremur), vanzatorul imi aduce o papusa cu par lung, imitand un bebelus, cu bale si scutece. Ceea ce o distinge de alte papusi e orificiul dintre buze prin care se poate introduce cornuletul biberonului; papusa suge continutul biberonului pentru ca imediat, dupa o filtrare rapida (rinichii acestei papusi cred ca functioneaza fara incetare), sa il urineze printr-o pizda care trebuie desfundata in prealabil daca nu dorim sa umezim scutecele. Pizda acestei papusi, de un naturalism obscen si aproape scatologic, presupune un smoc saten cu firisoare care lasa sa se intrevada bucatele de carne (pardon, de cauciuc) intre ele. Papusa, dupa 30 de secunde de la pomparea apei din biberon, lasa sa curga din pizda un jet galben curat, ca o vana aurifera lichida, care trebuie acumulat intr-o olita de noapte din plastic. Olita e inclusa in pret si adauga o rezonanta profunda, aproape muzicala, pisatului sanatos de papusa, cum era in alta epoca pisatul femeilor care nu utilzau antiperspirante si bandaje igienice. Dupa ce se scurge ultima picatura din jetul de urina, acest diamant de lumina, trebuie sa treci cu o batista peste pizda sacrala pentru ca umezeala sa nu oxideze mecanismele sale urinare. Imi cumpar papusa, sa vad cum face pipi acasa.

PIZDA CELOR PROASPAT CASATORITE

Nu pot intelege acea categorie de femei care tin neaparat sa se casatoreasca in tinuta oficiala, purtand un costum din doua piese (fusta si sacou) inaintea unui jude sau primar, numai pentru a parea modeste sau laice. Pentru ca profanarea patului nuptial sa para mai complicata si plina de remuscari, femeile ar trebui sa se casatoreasca la un nivel mult mai inalt: inaintea altarului plasat intr-o catedrala tenebroasa de atata umezeala si pacate, ascultand cu smerenie predica si raspunzand afirmativ la intrebarile liturghiei sacramentale, care e taina casatoriei. Miresele trebuie sa poarte, desigur, rochie de mireasa, pentru ca satenul sa confere obrazului o anticipare lugubra (ma intreb adesea de ce miresele par moarte?). Miresele trebuie sa ajunga in patul nuptial infundate in matase alba, purtand mitene albe si buchete de crini, intr-un cuvant ingropate in alb, sa-si acopere virginitatea (sau lipsa de virginitate) intr-un giulgiu, pentru ca, dupa liturghie si banchet, mirele sa le despoaie, putin cate putin, de toate invelisurile si straturile, ca pe o ceapa. Pizda celor proaspat casatorite e chiar nucleul ce mai ramine din ceapa dupa ce i s-au desfacut straturile albe. Vestimentatia mireselor trebuie sa fie stratificata si mai sofisticata pentru ca, in timp ce mirele desteleneste si se cazneste sa dea cu sapa, sa trosneasca scrobeala fustei, a furoului si juponului, valurile si manusile ca o un strat de zapada peste carne. Sa fie stofe si tesaturi din abundenta, pentru ca mirele sa ajunga, in cele din urma, la pizda miresei, ca la o inima vegetala infrunzita. Mirele sa dezbrace mireasa in liniste, cu o lentitudine aproape exasperanta, pentru a intarzia cit mai mult cu putinta momentul sacru al primului act sexual matrimonial, acest prim schimb de fluide, fumegand ca un livan, pe care il experimenteaza mirii in suite-ul unui hotel, cu luna ridicula din ferestre care incepe sa se faca de miere.
Eu sunt invitatul tuturor acelor nunti care atirna siragul de caserole vechi de limuzina mirilor, eu sunt invitatul care ii urmeaza pana la hotel si le arunca pietricele in geam si ii deranjeaza toata noaptea. Eu sunt invitatul, beat si indaratnic, care escaleaza fatada hotelului si se iveste in apartamentul mirilor, pretextind camaraderia si efectul vaporilor etilici, doar ca sa vad pizda miresei, asemenea unei inimi de ceapa, si sa plang pentru ca mi s-au uscat ochii si testiculele.

VECINA DE ALATURI

Cat am fost adolescenti, eu si cu Silvia am fost logodnici de la distanta, fiecare dintre noi locuind in cate o extremitate a orasului, creaturi suburbiale traitoare intre nostalgia si dragostea niciodata consumate. Anume de atunci am recurs la un sistem de comunicare utilizat inca de Noe in timpul marelui diluviu: porumbeii mesageri. Atarnam de labutele acelor porumbei intelepti mesajele noastre amestecate cu cerneala si lacrimi, pline de metafore becqueriene si orgasme sentimentale. Mai tarziu, la majorat, s-a intamplat sa ne stabilim, fiecare dintre noi, in centrul orasului si, fara sa stim, – n-a fost vorba de un acord prealabil, nici nu stiu daca a fost un capriciu al hazardului, predestinare a sortii ori alta cauza - s-a intamplat sa locuim in acelasi bloc, usa in usa. Am renuntat, cu nespusa consternare, la schimbul de mesaje volatile, hotarand – asa cum porumbeii lancezeau din lipsa de activitate si nici ca mai gurluiau - sa organizam un banchet funebru: mai precis sa frigem mesagerele chinuite, mancandu-le cu tot cu oase si pene.
Dar asa cum viata si-a urmat cursul, am descoperit alt sistem de a face schimb de mesaje: pe partea cladirii care dadea inspre curte era montat, printr-un sistem intricat de cordelute si franghii, un suport de uscare a rufelor, unind peretele apartamentului in care statea ea cu peretele apartamentului in care stateam eu. Silvia imi lasa in fiecare dimineata, atirnati de cleme, chiloteii sai pe care ii purta in decursul zilei. Atunci eu trageam de coarda, apropiindu-mi mesajul inmiresmat, fragmentul minim de panza care imi vorbea, despre ea si incertitudinile ei amoroase, cu o elocventa anterioara cuvintelor.
 Chilotei de culoare alba ori neagra, mov sau roz…Ei erau pentru mine sigiliul pe care Silvia isi impregna pizda orfana, buretele care culegea fructul atator saruturi si mingaieri pe care si le producea ea insasi in singuratatea celibatara a apartamentului sau. Chiloteii sai revelau uneori o pizda timorata, uscata si seaca precum o sugativa; alteori faceau marturia unei pizde opulente, dulce ca un fruct tropical, siroinda de sirop si ambrosie, inmuiata ca o picatura de miere. Erau cazuri cand chiloteii imi vorbeau despre o pizda nautica ce a fost pe mare la bordul unei salupe, revenind impregnata de aroma de sare si scoici; alteori imi transmiteau strigatul dureros de pizda sangeranda avand canalul deschis. Toate mesajele imi provocau dorinte obscure, tentatii obscure, iminente obscure de placere. Silvia astepta raspunsul in fata suportului de rufe cu speranta caracteristica logodnicelor decimononice care asteapta venirea logodnicului sprijinite de balcon. Dar raspunsul nici ca venea vreodata, deoarece indispensabilii mei nu puteau transmite infinitele registre ale sentimentului (eu nu posedam o pizda care sa impregneze lacrimi si rasete, sange sau veneratie), fara a mai mentiona faptul ca atentau la regulile igienice cele mai elementare. Dar aratati-mi un burlac, in lipsa detergentului si a masinii de spalat, care sa-si  mentina indispensabilii curati? Intre timp, Silvia  lancezea in celalalt capat al curtii. Nici macar nu mai gurluia.
In zilele care vor urma va trebui sa organizez alt banchet. Dar va fi nu numai funebru, ci si canibalic, de data aceasta.

PIZDA SIBERIENEI

Zic siberiana fara a ma ambitiona sa-i determin nationalitatea, deoarece, odata cu dezmembrarea URSS, deja nimeni nu mai stie daca Siberia apartine Rusiei ori s-a  constituit intr-o republica independenta; sau, pur si simplu, a incetat sa mai fie periferia celorlalte republici si utilizata ca depozit de motoare, un camp de exterminare sau camera frigorifica pentru disidenti.
Dar eu n-am venit aici sa fac politica, ci sa elogiez pizda Valeriei, siberiana pe care am cunoscut-o la amabasada rusa, unde lucrez ( e un fel de a zice) in calitate de atasat cultural in pauzele pe care mi le ofera papiroflexia. Valeria a intrat intr-o dimineata in biroul meu, reclamand sa ii fie restituit titlul de contesa, furat de catre hoardele bolsevice de la antecesorii ei ( la fel ca si vietile lor, dar asta nu are importanta). Diplomatia rusa a primit ordine stricte de la insusi Boris Eltin de a nu da curs petitiilor prezentate de presupusi nobili deposedati, impiedicand astfel transformarea stepei intr-un mozaic de imparatii de sleahta; ba mai mult, insusi presedintele m-a telefonat in acest sens, cu instructiuni mai degraba energumenice (instructiunile ce vin de la Moscova sunt vociferante si pline de saliva, in ciuda distantei parcurse), fiind la curent cu slabiciunea mea: contesele apocrife ar avea o sansa sa ma convinga daca imi permit sa le pipai sanii. Cand Valeria a navalit in biroul meu, eram deja suficient de avertizat. S-a intamplat, desigur, iremediabilul:

- Am venit sa-mi reclamez posesiunile din nord-estul Siberiei.

- Nu acceptam reclamatii de acest gen, domnisoara Valeria.

- Poate o veti accepta daca va permit sa-mi pipaiti sanii.

Valeria isi scoase linistita din decolteu un mamelon, depozitandu-l intre palmele mele. Era un mamelon ca un aisberg caldut. In timp ce ea imi punea pe birou hartiile spre semnare, eu ii dezbutonam haina. Initial am incercat sa rezist, dar vazandu-i pizda excitata cu smocuri de par ce aduceau cu o peruca, incalcit de lungul mars prin Europa, am renuntat. Pizda Valeriei, contesa de regiuni hiperboreice, inca mai pastra frigul pamantului care a vazut-o nascundu-se, desi in interior era acoperita de un par neted si confortabil.  Pizda Valeriei avea pus la punct un mecanism de aparare pe care naturaletea le rezerva faunelor polare si familiilor fara incalzire centrala.  Imi era aproape imposibil sa o penetrez fara a nu-i murdari peruca ei fina. Asa ca i-am semnat actele, facand schimb reciproc de fluide chiar la mine in birou, secretii cu imunitate diplomatica, in timp ce neghiobul de Boris Eltin emitea, prin intermediul difuzorului de la ambasada, un comunicat urgent prin care Spania era alertata de prezenta unei impostoare care incerca sa lase Rusia fara de teritoriile sale siberiene.

„Bine ca Valeria a venit  inaintea impostoarei”, mi-am zis, adormit inauntrul pizdei cu vegetatie de tundra.