(1. durerea)
Iata cum moartea vine pas-pas;
cum se leagana ca o mare lighioana verzuie
si urletul ei traverseaza camerele lunecoase.
Tatal meu a inceput bine.
Avea tot atatea piei
cat un ornitofag.
Memoria lui era intotdeauna exacta si seara,
cartierul de vite il adula rezemat de un felinar.
Asa au inceput multi. Asa vietile noastre
mici si schimonosite ca la un balci de tara
erau expresive;
erau trainice si dureroase ca un cal de prasila.
Inima tatalui meu, mireasa tanara ascunsa cu de-a
sila in moara dezafectata din piata.
L-am uitat pret de cateva zile. Sangele lui in cateva
sticlute de cristal, uscat intr-un colt al vechii mele
mansarde din Gheorgheni –
nu-mi mai spunea
nimic.
Si zau, l-am uitat atat de bine incat de abia acum
carnea mea moale si albastruie prinde tarie.
Atunci a inceput schisma; nasterea cainelui schiop – mustrarea prelunga a tatalui.
Acolo, unghiile lui scorojite si negre
ca o mierla in mai au inceput sa scormoneasca pamantul caldut si uleios;
cu fiecare falanga mai aproape de mine; cu fiecare rand
de piele mai aproape de Ea.
As vrea sa stiu cu exactitate in care moment al acelei
zile s-au oprit avioanele-n cer si gurile lor reci
de metal s-au priceput sa urle cu forta in jos;
sa se scalambaie ca o foca ranita,
sa pufaie ca o pisica violeta.
Mainile ii incoltisera aproape in pamantul caldut si uleios, iar privit de deasupra restul corpului ii parea inutil.
Atunci am inteles viermele gros de madagascar,
viermele alb european, viermele maroniu australian, viermele viermilor si alti viermi.
Le-am priceput tristetea plimbarii singuratice prin pamantul sticlos si crapat, bunatatea gurii cascate a foame,
linistea pantecului viu.
Iata cum moartea vine pas-pas.
Tatal meu a inceput bine,
avea un costum de rezerva si bani la ciorap.
Cunostea scurtaturile Clujului si mai ales scrupulele lui.
Mergea leganat si privea fix.
Am putea spune ca de acolo
a inceput totul.
Petale de carne printre petale de flori.
Ca un surub, creierul mic si mutant se infileteaza
in maduva.
Prinde floare de mucigai si supureaza.
Ca o bormasina Bosch patrunde in teasta
si el, creierul, troneaza acolo.
Isi construieste imperiul
dupa toate normele arhitectonice si sociale
pana cand sceptrul ii cade,
mana se prinde neputincioasa de falca si trage
si trage
pana cand falca se desprinde si o alta falca
mult mai fidela ii ia locul.
Pana cand gura cu falca noua nu mai foloseste doar la mancat, iar el, creierul mic si impertinent se retrage din nou in maduva si incepe o alta constructie
parca mai voalata.
Petale de carne printre petale de flori.
Am cazut ca o musca rosie,
ca o musca de otet in plasa lui de argint.
Ca un tantar in degetarul de aur cu sange,
ca o viespe in degetarul de fier cu lapte.
Iertarea nu vine decat rar si toate noptile dinaintea ei par pierdute. Gleznele lui diforme patrund aerul ca un glonte;
il foarfeca si-l despica pana la radacina cuiului.
Iertarea nu vine oricand si cand vine, putini ingenuncheaza si-I cer iertare in numele tatalui.
Asa a facut si el:
adidasii storsi de drum, tricoul lacoste,
carnea pe coaste, coasta pe inima.
Aici a inceput cutitul drept al fierei sa taie.
Acolo am ajuns si noi
si am plecat.
Cuibul de cuc nu are pui. Mama lor e plecata la Venetia
si-n urma ei au ramas pene si solzi.
Cu solzii vom face o prastie, cu penele un aeroplan,
si el va zbura si prastia va trage.
Uneori vomam inainte de moarte.
Tatal meu a miscat din degetul drept.
Puterea lui misca din sanul drept.
Puterea mea ramane intacta.
Pavaza mea, linistea lui;
in stanga lui cerul,
in stanga mea, Ea.
(2. disperarea)
Dragostea mea este viata
imbecila, curata.
Tatal meu nu va muri niciodata
palmele lui se leagana in asteptare.
Plutim, ne retragem sub dune,
in venele stramte ale vecinatatii.
Martor mi-e scaunul gol, salopeta albastra,
puterea pentru rusinea uitarii.
Insa iata cum cerul se-asterne alene,
cri-cri, ca un iepure gol,
umilit.
Nicicand nu vom mai visa continente,
eroi si rachete.
Moartea este un animal de uscat
ce-si presara taria organica peste cimentul ud,
peste bobocii de rata si om.
Sub platosa carnea e vie, integra
si venele ei usor rasfirate se-alinta, se rup.
Tatal meu nu cunoaste uimirea,
pentru el totul e o chestiune de timp,
de placere.
El se gandeste la mine.
Eu ma gandesc la mine.
Ei se gandesc la ai lor.
E normal asa, e bine,
pielea orasului uscat acopera strazile, piele cu piele,
strat dupa strat.
Iata linistea strecurandu-se ca un leopard in urechile mele,
iata, acum de abia ne vom trezi si vom bea,
vom chema aripa dreapta si rasul. Vom bea.
Mi-a crescut o ciuperca pe piept,
obeza ca o libarca, se-nalta clipa de clipa
si stie sa taca.
In mintea lui se-mpung animalele slute,
ma priveste cu ura si rost.
Nu simt ciocanul, nu simt mai nimic.
Din cand in cand ma mai viziteaza pana si tata,
sarbatorim si uitam, ne prefacem,
turnam o rachie si plangem
si spunem:
iata, iata cum moartea has-has, ca o vrabie,
ca o fiere ne inunda cosul pieptului
si dispare
in cutele ei luminoase, departe de noi si de firea noastra.
Has-has, spunem noi, pana aici
si bratele ni se torsioneaza in imbratisare, in spaima.
Dar nu chiar de moarte ne e frica acum,
nu, nu, ci de vasile, de gheorghe, de ion,
spaima de ei e mai mai mare
si vine usor dupa treizeci de ani
si ne scrie pe-un colt:
iata cum moartea...
si-n impleticeala mai moare, e-adevarat, cate unul,
mai scoate capul din abator, din mormane,
si-atunci mirarea il prinde de ceafa si-l trage,
si-l trage-nspre noi,
catre vasile, gheorghe, ion.
Intunericul captuseste camera inainte de lupta,
ne scoatem izmenele si ne pregatim,
asteptam.
El vine confuz, se aseaza pe pat, isi fumeaza tigara.
El vine sleit, se aseaza pe pat, isi fumeaza tigara.
Iata cum moartea vine pas-pas,
tunelul din carne creste in urma ei, se largeste,
copitele scartaie in zapada si noi,
noi ne prefacem ferice, virili.
Linistea lui este seara de ieri,
pantecul gras al uitarii.
Peste aerodromul de ceara
insecta isi cheama femela
si cu o antena subtire, atenta,
ii mangaie o elitra si sexul pufos.
Inima tatalui meu isi sapa prin sange carare,
printre mateloti si madame,
prin padurea tepoasa de peste deal
si faneata,
prin neobisnuita lui bunatate.
(3. nebunia)
Iata cum moartea vine pas-pas,
dar ea nu este nici violeta, nici moale,
ea vine seara tarziu,
iti reazama capul de cada,
te scalda putin prin balegarul multimii-nholbate
si pleaca.
Dar ea nu este ceva de dorit,
cand vine, vine tacuta,
iar tu esti deja mai departe de tine decat oricare gest.
Pasesti incet, incerci sa-ti deschizi pleoapele
si doar sunetul rece al vocilor mai ajunge la tine.
O ciocolata, un vin. O jumatate de ora de somn.
Ajungi la un punct prea devreme
si nu mai stii sa dai inapoi.
Te reazami putin de chiuveta
si speri doar sa nu se rupa si ea
sa nu te ingramadesti intr-o balta.
Rusinea si spaima.
Ajungi la un punct mult prea devreme.
Esti singur si chel, ras in cap.
Cu ai tai mai vorbesti doar cateodata,
desi stii prea bine ca pieptul lor tremura toamna
ca o foita usoara de plastic,
ca o uitare.
Spaima, rusinea.
Proiectele tale nu mai au consistenta si spor,
mainile grebla pavajul,
scarpina pielea uscata a vreunui vecin,
se framanta neputincioase in carne.
Mainile tale nu mai sunt ce au fost
si larva pluteste prin aerul tare.
Tatal meu m-a crescut bine.
Mi-a dat creier si corp si merinde.
Mi-a dat cina promisa si niste tigari.
In capatul gol al orasului,
printre libarci si mortaruri e bine.
Nimic nu ti se poate-ntampla,
memoria e scurta aici
si totul exista doar pentru tine.
Volatil si uscat, moale, pufos, nemeritat. |
