tata, asa te vad uneori:
ducand ploaia invelita in ziar,
tinand-o strans la piept
cu mainile dogorate de scurtele fulgere ce razbat in afara.

te opresti undeva in camp,
desfaci ziarul si deodata incepe sa ploua.

lumea fuge spre adaposturi,
bucuroasa ca uda ploaia pamantul,
trece pe langa tine barfitoare si rea
vorbindu-te ca nu stii decat sa citesti ziare,
ca ai stat toata viata cu gazeta in mana.

astfel ramai singur in ploaia de tine starnita,
ud,
zgribulit,
spalat de paraie, naucit de tunete.
aduni literele, alaturezi cuvintele, descalcesti frazele –
una mai noroioasa decat alta
de la prima si pana la ultima pagina.

pe urma se risipesc norii,
se limpezeste tot cerul,
soarele usuca din nou pamantul...

si astepti din nou ziarul in fata casei
in timp ce lumea asteapta sa ploua
inchipuindu-si ca ploaia vine, asa,
din senin,
nechemata de nimeni.

inveleste-o din nou in ziar
si du-o acolo, in camp,
sa se bucure toti cei care o asteapta.