Mugur GROSU

Omul de la trianglu

Daca ar fi ca progeniturile sa urmeze visele parintilor, ce inghesuiala ar fi in lume! Pisoii ar ajunge gheparzi, puful de papadie s-ar face sequoia, icra bibanului s-ar umfla ca balena, soseta s-ar face cizma. Mai repede se-ntampla sa iasa pe dos: oul ajunge omleta, iar puiul de frasin devine matura. Ma uit la mine si-aud oftatul tatii: ce visa si ce-am ajuns eu... Nici nu-mi crescusera bine degetele, si-n casa noastra aparuse o pianina Zimmermann, o minunatie de instrument din secolul XIX. Planul era ca-ntre noi sa se-aprinda o dragoste mare dar, ca sa ajutam nitel si destinul, la cinci ani primeam deja lectii de pian. Tata, atent la instructia progeniturii sale, ma lua dupa el la fiecare concert simfonic din oras. Nu ieseam din cuvantul lui ba, culmea ipocriziei, saream in sus de bucurie cand imi spunea ca mergem la concert, pentru ca topaielile mele ii incalzeau inima. Apoi veneau caznele, cand trebuia sa indur orele de elevatie fagaduita. Fixam tamp o scena pe care zeci de oameni seriosi, imbracati in costum, isi miscau bratele deasupra instrumentelor pentru a scoate din ele tot felul de sunete. Lipsit fiind de cel mai amarat cric launtric pentru elevatia asteptata, imi umpleam timpul cu tot felul de cugetari patetice. Ciudat imi parea dirijorul, cu agitatia sa absconsa, singurul om fara instrument si singurul care statea cu spatele la noi - era evident un sef! Care-si supraveghea subalternii cu batul, incurajandu-i pe favoriti si amenintand loazele. Toti frecau instrumentele in draci, tragand cu ochiul, ingrijorati, la mutra superiorului. Unii dadeau din coate sa se afirme, cantau mai tare, cei firavi se pierdeau, se cocarjau sau abandonau. Din asezarea instrumentistilor dibuiai ierarhiile. Toate binoclurile erau orientate spre pianist, spre vioara intai ori spre picioarele violoncelistei. La cei din spate, de pilda omul de la trianglu, nu se holba nimeni. In schimb, se uita el la noi. Ce plictiseala pe bietul om! Sadicul care scrisese partitura ii rezervase doar doua clinchete in partea intai si vreo trei la final. Ar fi putut face asta si omul de la timpan, dar compozitorul ii ocupase mainile tocmai atunci. Ma uitam la el si mi se rupea inima. Ma intrebam cu ce a gresit de-a primit o astfel de pedeapsa. La sfarsit, cand lumea imprastia aplauze in stanga si-n dreapta, spre degetele pianistului ori picioarele violoncelistei, ma uitam staruitor la el si-mi inteteam aplauzele, inchipuindu-mi ca-l ajut sa nu cedeze nervos. Mi-am amintit multa vreme de el. Mi l-am imaginat mergand la petit: tatal miresei il intreaba cu ce se ocupa. „Lucrez la Filarmonica, am concert peste doua saptamani“. „Serios? Si ce faci acolo?“. „Cant la trianglu“, face ginerica, cu inima stransa. Viitorul socru nu stie ce-i ala trianglu, insa ii place cum suna, bate palma, grabeste nunta. Si vine ziua cu pricina. Soacra se ocupa personal de fracul Maestrului, i-a periat cu grija pantofii cu lac, socrul a chemat toate rubedeniile, mari si mici, la concertul Lui, vedeta spectacolului! Familionul intra in sala, ocupa zgomotos primele sase randuri, aplauda insistent pentru a grabi ridicarea cortinei. Fatalitate! Dupa cautari disperate, il gasesc, in fine, in spatele tuturor. Abia i se vad capul si papionul – pantofii soacrei, nici pomeneala! Omul cu bagheta il tot ameninta, iar mototolul e paralizat, nu stie sa se afirme! In sfarsit, ridica trianglul: suspans, batiste si suspine, „sa vezi ce le zice acum Fanica“! Ooooh, a lovit de doua ori cu betigasul in jucarie si s-a oprit. S-a intimidat! Si iar sta mut, rotindu-si privirile triste prin sala, in timp ce restul orchestrei munceste pe branci. Tarziu in noapte, parasit de toti, omul si trianglul sau, intr-o crasma, isi varsa impreuna necazurile intr-o belea de halba. Hal de poveste! Daca stau bine sa ma gandesc, din toate visurile tatii cu privire la cariera mea muzicala atat s-a ales, aceasta povestioara. Mi-au trebuit 7 ani de pian si vreo 27 de anonimat in sali de spectacole, ca sa il scriu. Fiecare cu trianglul sau.

Cultura de almanah

Pare greu de crezut, dar intelectualitatea se bucura, in trecut, de oarecare respect, dus adesea la cote aproape mistice. Sa-ti pice odrasla la facultate era la fel de dramatic cum azi e sa-ti cada un etaj de la vila. O vitrina garnisita cu tomuri, alaturi de un congelator burdusit cu carne si-un sifonier tapetat cu kentane, constituia proba zdrobitoare ca escaladezi un everest social. Asa se face ca, in unele medii, lectura parea sa se bucure de oarecare respect iar a croseta o tacla cu aluzii intelectuale era un semn de noblete, ca si cum ti-ai fi scris in frunte “conte”, “marchiz” sau “ducesa”. Dupa unii, acest neobisnuit apetit de lectura ar fi fost exaltarea unei forme de evaziune din spatiul concentrationar. Observatie, probabil, corecta. Dar, pe langa geniul evaziunii, risipit intre gainarii si bisnite colosale, romanul are si-un simt deosebit pentru forme, apreciindu-le mai ales pe acelea aflate in stare pura, adica separate de fond. Dezvoltarea abrupta a lumii urbane l-a ajutat sa-si perfectioneze tehnica, sa stapaneasca arta suprafetei, a coruperii prin impresie. Iar daca situatia cere si fond, il suplineste cu succes prin aluzii. Aluzia e o tehnica de coruptie avansata, o anexare orala de teritorii, o ocazie-n plus de a-ti complexa anturajul. Iar daca un raft mai mare de carti te facea sa te simti cu o treapta mai grof, nu urcai cu nimic caznindu-te sa-l citesti. Trebuia doar sa ai harul rasfoirii. Daca nu, o intreaga industrie rezumativa lucra pentru tine, oferindu-ti culegeri de citate celebre, adaptari insolite si ghidulete practice, biografii de buzunar si teorii romantate. Dar nimic din toate acestea nu putea egala almanahurile. In almanahuri gaseai tot ce-ti trebuie pentru o spoiala intelectuala rapida. Pescuiai doua, trei citate celebre si, la momentul “oportunist”, vorba poetului, le tinteai unde trebuie. Nu trebuia sa-l citesti pe Preda, dupa ce te spetisesi sa-i procuri cartile pe sub mana: era suficient sa remarci, ici si colo, ca “daca dragoste nu e, nimic nu e”, ori ca “timpul nu mai are rabdare” si-nsemna ca l-ai inghitit intreg, ca pe-o aspirina. Nu era casa “buna” in care sa nu gasesti celebrul cartoi al lui George Calinescu. Caramida spirituala trona cu mandrie in mijlocul casei, fara sa strige ca nu i-a dezlipit nimeni paginile. In schimb, in majoritatea caselor unde cartile-caramizi erau tencuite-n vitrina, gaseai sumedenie de almanahuri ferfenitite metodic. In aparenta, cartea si almanahul sunt specii imposibil de incrucisat. Ca eruditul si diletantul. Ca soricelul si elefantul. Totusi se-mperecheau. Pentru a-si exprima cat mai economic dispretul fata de formele de ratare cele mai comune, tata inventase o serie de expresii fine si veninoase, apoi se ostenea doar s-o aplice pe cea potrivita. Daca erai, de pilda, una dintre acele figurine gonflabile care obisnuiau sa-si spoiasca prezenta cu citate, spirite si aluzii la propriul nivel de intelectualitate, tata iti mirosea imediat impostura si-o tintuia din doua cuvinte: “cultura de almanah”. Azi, cand nu mai apar almanahuri, ma-ncearca un soi de regret. Parca nu mai e nici cultura...

Mos Consum, cu cecuri dalbe

“...Apoi copiii au cantat cantece specifice nasterii lui Isus Cristos”.  Cam asta se auzea la unul dintre posturile locale de televiziune in clipa in care ma asezam la calculator sa-mi scriu articolul de Craciun... Ca o libarca, sunetul a iesit din matele televizorului, si-a rotit antenele in directia mea, mi-a sarit in ureche si de-acolo a cazut pofticios pe tastatura.... “Cantece specifice lui Isus Cristos”.  Mi s-au sters din minte toate gandurile cu care ma azvarlisem pe taste, toate emotiile, amintirile, gandurile sensibile... M-am dus in bucatarie sa-mi fac o cafea specifica, sa-mi revin... In bucatarie, tata –cu robotelile lui de om venit tarziu de la serviciu, inca nemancat. A alergat prin piete, s-a razboit cu stihiile preturilor, galantarelor, in cele din urma a invins, s-a intors cu plasele pline. Tata. Si plasele  Imi rotesc narile peste norii de pungi si-mi spun, prin hatisuri de creier: avem plase... Deci avem carne. “Poetii niciodata nu au plans / Decat eventuale morti firave, / O caprioara sau un porumbel, / Dar niciodata nimeni nu a plans / Caderea unui porc in versuri grave...” Asta-i din Paunescu –Manifest pentru mileniul trei / Taierea porcului. E specifica mileniului trei, asta cu taierea. A fost si-n mileniul doi, probabil ca va mai fi si in al patrulea sau al cincilea. Niste mutanti nervosi, cu casti de protectie imporiva meteoritilor, vor bajbai prin spatii in cautare de porci intergalactici, se vor razboi pentru asta cu martienii si klingonienii pentru ca, pana la data stelara ics sa se intoarca acasa cu plasele si rezervoarele pline de clisa, sunci pasteurizate, costite comprimate sau racituri compuse prin criogenie. Si toate astea pentru ca pruncii lor sa poata bate din manute, oftand linistiti: avem carne... Avem carne specifica...  “Si, nu-i asa, ridicol sunet dau / Cuvintele-mi sau mila si uratul / Ce-ncearca sa deplanga prea solemn / Un gat de porc taiat, un gat de porc / Care pamantul l-a citit cu ratul...” Ma-ntorc in camera cu cana fierbinte in maini. Imi aprind o tigara. Fumez si tac. Fumez. Fuioarele de fum se rasucesc albastrii, se izbesc de tavan si se intorc spre mine. Probabil ma privesc de acolo sus si ma vad mic, pueril. Distanta dintre milenii e la fel de mica, acum, cat spatiul ramas intre Moartea caprioarei si Taierea pocului.  “O bucata de carne de porc / Nu-i o bucata de carne de vita / Si e foarte fericita / Ca-i o bucata de carne de porc.” Asta-i din Ada Milea, Republica mioritica Romania. O halca de lume specifica, si tara asta a noastra. Cling cling, primiti cu colindul? Cei mai multi nu, nu primesc cu colindul, nici macar nu aud soneria din cauza televizorului. Altii asculta pe dupa usi, se aude bine si de acolo. Poti opri sunetul sa se duca unde vrea el? Nu-l poti opri, iar sunetul fuge, o ia pe sub praguri, intra in casele oamenilor, ii prinde pe toti cum se nimereste in clipa aia, despuiati, impuiati, care cu plase, care cu televizoarele pe stand-by... “Noi umblam sa colindam / Marut margaritar / Pa la curti de boieri mari, / Da’ boierii nu-s acasa, / Ca-s plecati la vanatoare / Sa vaneze caprioare”. Daca nu-s la padure inseamna ca s-au dus sa vaneze la Metro, poate i-am si vazut la cozile alea abrutizate de la intrare. Dupa ce stai o ora in frig, navalesti in magazin, dai o raita de incalzire prin standuri, apoi te intorci acasa cu marfurile specifice. “Am cautat adidasi dar, ca nici intr-un an, n-am gasit”. Adidasii sunt ceea ce, pe vremea lui Pingelica, se numea partea copitata din laba porcului. La racituri sunt inegalabili. “Eh, o sa iau un jambon, o sa-l fierb mai bine, pun niste gelatina artificiala si asta e...” Cu racitura ne-om descurca, ramane cu restul, vanatoarea continua... “Caprioare n-o aflat, / Numa-un pui de iepuras / Tinsa pusca sa-l impuste / si sageata sa-l sagete”... Nu-mi amintesc cand am inceput sa fac diferenta dintre sac si plasa. Poate cand am aflat ca Mos Craciun este tata. Cred ca eram prin clasa a 3-a, cand doamna (vs.tovarasa) invatatoare ne-a spus ca Mos Craciun (vs. Mos Gerila) e o superstitie stupida si atat. M-a lovit drept in inima vestea asta. Acum se vand costume de Mos Craciun la televizor, la 8989... “Hop, hop, hop nu ma tintire, / ca eu nu-s ce par a fire, / ca-s Ionu’ Santionu’, / nanasu’ lu’ Dumnezau / si m-o blastamat maica / sa fiu fiara de padure / noua ani si noua luni / si pe-atatea saptamani. “ Au trecut anii, si peste ei vor veni altii si altii.  Mi se vor sterge, treptat, toate gandurile, chiar si acelea cu care m-am azvarlit peste aceste taste. Toate emotiile, amintirile, gandurile sensibile. In curand, foarte curand, voi apuca si eu plasele sac, lasandu-ma haituit, pentru copiii mei, de sagetile grijilor, galantarelor. Voi fi Mos Craciun, in egala masura, pentru copiii mei, si aceasta industrie a superficialului care m-asteapta sa vin cu sacul si sa plec cu plasa.
“Dac-acelea plini-le-oi, / jos la tara lasa-m-oi, / biserici deschide-mi-oi, / slujbe mandre face-voi”.

Generatia de trei nule

Profesorul Marin Mincu imi solicitase-un articol despre generatia mea literara, in spiritul  provocarii lansate-n Cenaclul Euridice si prin niste gazete nervoase. Dar ce sa fac, ce sa spun. Umerii mei tin de-aici pan-aici, nici o pana mai mult! Totusi am incercat, am tot molfait o poveste despre generatia “mea”. Sau ”a noastra”. Au fost optzecistii, o.k., nouazecistii, sa zicem, urmatorii ar fi douamiistii, firesc si normal. Ce dragut. Aici intru? Chiar sunt si eu pe lista? Dar de sunat, nu suna prea dragut. Ar trebui ceva mai dragut. Sau mai crud. Cum ar fi ”generatia 00”. Sau mai conspirativ, 000. Ca faina aia, “trei nule”: un schepsis autoironic n-ar strica nimanui... Dar dupa ce-am ”generat” asta, m-am blocat. Dupa lungi holbari la o foaie alba, am decis sa scriu cum imi vine, dintr-o suflare, fara sa-mi bat capul, chiar de ar fi sa bat campii. Evident, i-am batut. Pastrez inca textul:

Se intampla in divina cetate a Tomisului. Eram baiet, cutreieram statui si ma culcam ades pe-o ureche, sa nu mai aud cum mi se scurge viata. As fi putut sa-mi iau “tubermanul”, sa trag cu cornete in ceilalti baieti, care cutreierau in grupuri organizate, fie in orele de haimanalac, fie cand urcau pe podium, la scoala, sa-si ia coronitele peste cornite. Mai tarziu am invartit cateva cornete cu versuri, prin niste cenacluri, dar nu mai aveam tuberman, deci n-am nimerit pe nimeni. Oricum n-as fi reusit. N-aveam miza. Sau eram prea indolent: am lipsit din cele mai frecventate locuri, am chiulit de la cele mai solemne momente ale epocii mele, imi pare rau, nu pot face nimic. In liceu, cand tata afla ca fiecare absenta de-a mea il costa o amenda de zece lei, le-a spus simplu: “scadeti-i nota la purtare. Exmatriculati-l. Faceti bors, eu n-am sa platesc nimic.”  Tata e, poate, singurul om sanatos pe care l-am cunoscut, deci opinia lui e demna de tot respectul. Daca profesorul Marin Mincu i-ar spune acum: “fiul dumitale a chiulit din generatia mileniului”, probabil ca i-ar raspunde simplu: “exterminati-l”. Iar eu l-as diviniza mai departe. Poate Marin Mincu ar insista: “i-am oferit o sansa, l-am pus intre premianti, l-am publicat la Pontica si in Paradigma!” Atunci tata s-ar inrosi putin si ar spune: “daca se poate, reciclati cartile si revistele. N-am sa-i platesc maculatura.” Oricum, tata mi-ar fi fi interzis sa fac parte din vreo generatie. Cum mi-a interzis sa fiu si baiat de gasca. Sau sa fac sport ”de turma”, unde ”lichelele zac pe laurii altora iar desteptii cad cot la cot cu neghiobii. Vrei sport adevarat? Fa atletism”. Uite-asa am alergat ca tampitul, de unul singur, sute, mii de kilometri de unul singur, haituit doar de propria-mi minte, de absurdul, ceturile, slabiciunile ei, singur pe zgura, pe asfalt, sau nisip, pe foi albe sau in maruntaiele urbei, pe tastatura sau in bratele unei femei. Dar poate ca generatie tocmai asta inseamna: o suma de pasi marunti, anonimi, singuratici, cum tenisii tarsaiti peste zgura, cum pixelii fug printre pixeli. Cum zero adaugat la zero adaugat la zero. Si unu zero unu  zero zero unu unu unu zero unu in combinatii tot mai abstracte, in ecuatii al caror rost nu-l mai stie decat calculatorul, celestul nostru contabil. Atat ne-a ramas, sa fim niste zero sau unu.