Tot in timpul clasei a patra se mai intimplase ceva important: in urma unei ceremonii solemne, cu fanfara, steaguri si pusti lucind in soare, devenisem Pionier si-aflasem ca cel care-mi zimbea de trei ani din tabloul de deasupra tablei era tatal meu. Tovarasu’, asa-i ziceam, era tatal tuturor copiilor din Romania, pina si-al derbedeului de Dinu care-avea patru pe linie la toate materiile. Descoperirea asta a complicat si mai mult problema oricum incerta a paternitatii mele – stiusem dintotdeauna ca-n afara celui de-acasa mai aveam un tata in ceruri, de care trebuia sa ma rog pentru tot felul de lucruri desi nu-l vazusem si nu-l auzisem niciodata, nici macar la telefon. Liipsit de chip si-ndepartat, era asemenea unui unchi din America despre care stii doar ca exista undeva acolo, intr-un paradis al gumei de mestecat. Tragind cu urechea la o discutie-a mamei cu niste colegi de-ai ei am inteles ca Tovarasu’-l exilase pe Dumnezeu in Diaspora, interzicindu-le oamenilor pina si sa-i mai pomeneasca numele. In ciuda pericolelor multi au continuat insa sa-l cinstreasca si sa-i viziteze casa, chiar daca pe-ascuns, cum mergi in vizita la azil sau la casa de nebuni. Taica-meo, cel de-acasa, care ma asigura mereu ca el m-a facut desi-n certurile cu mama nu mai era asa sigur, nu se dadea-n vint dupa nici unul din ceilalti – ma rog, daca Dumnezeu ii era indiferent in schimb pe Tovarasu’-l ura din suflet. N-a avut insa niciodata curajul sa i-o spuna-n fata, se multumea sa culeaga tot felul de bancuri despre el si uneori, seara, asculta sub patura un post de radio care-l numea dictator si tiran ordinar. Pe mine ma instruia tot timpul sa nu ma scap la scoala cu vreun banc sau sa povestesc cuiva de radio, zicea ca l-as nenoroci – daca n-am pomenit de ele a fost pentru ca bancurile erau proaste si emisiunea prea plicticoasa ca s-o ascult, altfel mi-ar fi facut mare placere sa-i fac rau lui taica-meo. De mult ajunsesem sa-l urasc, cind nu era de fata ma refeream la el numindu-l doar Domnu’ sau Bou’ si de citeva ori ma rugasem sa moara, promitindu-i lui Dumnezeu in schimbul acestui hatir toate-acele lucruri pe care si le dorea mama: c-am sa fiu cuminte, am sa-nvat bine, n-am sa beau si n-am sa fumez niciodata – nu se-ntimplase insa nimic, probabil Dumnezeu banuia ca n-am sa ma tin de cuvint.
Cu citeva saptamini inainte de-ncheierea anului scolar s-a-ntimplat insa ceva care m-a facut sa-l iert pe taica-meo: pentru-a se putea ocupa de mine, a renuntat brusc si definitiv la sticlele lui. Aveam impresia ca traiesc un miracol si ma rugam in fiecare zi sa nu se-ncheie niciodata, sa nu ma trezesc cumva ca dintr-un vis frumos. Tanti-i multumea si ea-n fiecare zi lui Dumnezeu pentru linistea coborita asupra familiei noastre – era totuti doar o liniste aproximativa, pentru ca tata-si pastrase aptitudinea de-a racni, alimentata acum de-o acuitate diabolica in observarea micilor imperfectiuni ale vietii casnice, de la firele de praf de pe mobile si cutele imperceptibile de pe gulerele camasilor pina la mecanismele de ne-nteles ale certurilor si batailor dintre mine si Cornel. Asta conta insa mai putin decit faptul ca se lasase de baut de dragul meu, ca sa m-ajute sa-mi fac temele – daca frate-meo avea sa ramina-n continuare sub papucul de guma al mamei, eu, care eram cea mai mare bucurie-a vietii lui taica-meo, urma sa trec din toamna, odata cu-nceperea unui nou ciclu scolar, la rigorile patriarhatului. La sfirsitul verii au cedat amindoi in fata insistentelor mele si-au acceptat sa sustin in fata unei comisii competente un examen la care-am desenat in carbune o sticla si-o para, inversind in mod intentionat si ludic perspectiva, si-am pictat in tuse groase, consumind un set nou de tempera, un peisaj acid de vara. Membrii comisiei mi-au validat vocatia si, de bucurie, ai mai au fost de acord cu mutarea mea la scoala de arta, simtitor mai indepartata de casa. Tata m-a-nsotit in prima zi si dupa serbare a stat alaturi de mine-n ultima banca, facindu-ma sa rosesc cu dezinvoltura lui de-a se implica in orice discutie, prin care si-a cistigat pina la urma un loc in comitetul de parinti. Programul s-a dovedit a fi destul de obositor, orelor normale din timpul diminetii adaugindu-li-se cele speciale de atelier, in timpul carora invatam despre proportii, tonuri si plasticitate. De obicei ajungeam acasa doar pe la 5 dupa-masa si, dupa ce scapam de masa virita pe git de Tanti, eram preluat de taica-meo, care-mi supraveghea temele si cunostintele incercind sa previna orice posibil atac profesoral asupra mea. Profitam de teama asta a lui si de ambitiile pe care le-avea in legatura cu mine, determinindu-l sa-mi rezolve corect problemele de matematica, desfatindu-ma cind il vedeam cum se confrunta cu mama pentru mai multa siguranta, iar de la ea obtineam de-a gata orice compunere prin tertipuri mirsave, invocind orientarea talentului meu inspre zona formelor si culorilor si nu-nspre cea a cuvintelor. In felul asta-mi raminea doar sa copiez rezultatele in caietele de teme si sa-nvat pe de rost lectiile de geografie, istorie si biologie, dar la sfirsit tot nu scapam de ceva extrem de neplacut. Printre noile materii se numara limba engleza si taica-meo, intr-un acces de ambitie, hotarise sa-si extraga din strafudurile memoriei cunostintele universitare pentru-a ma transforma-n cel mai tinar vorbitor de british din cartier. De fapt cred ca vroia sa-i demonstreze mamei ca se-nsela-n privinta timpirii lui totale si definitive. Asa ca din doua-n doua zile, conform unui program riguros pe care-l caligrafiase frumos intr-un registru mare, eram pus in fata monstruozitatii conjugarilor si timpilor compusi – inevitabil ma coplesea o stare de somnolenta vecina cu lesinul si-ncepeam sa casc de la primele doua vorbe, facindu-l pe tata sa turbeze, sa-si revizuiasca slang-ul si sa ma arunce afara din camera, dupa ce-n prealabil incerca solutia extrema de-a-mi introduce noi cunostinte pocnindu-ma cu manualul peste cap. M-am obisnuit insa cu accesele lui de furie, care-n lipsa alcoolului nu pareau cu adevarat periculoase, si-ncet-incet teama pe care-o trezea in mine altadata s-a stins. Mai mult, am inceput sa simt in prezenta lui un fel de placere cu iz de after shave si tutun, un sentiment care semana destul de bine cu iubirea. Lucrul asta a avut repercursiuni dezastruoase asupra celorlalti tatici, pe care pur si simplu i-am abandonat ca un fiu rau si nerecunoscator – pe Tovarasu’ l-am ignorat complet cind, in centrul Neptunului, a iesit prin trapa unei masini blindate ca sa-mi faca cu mina, iar pe Dumnezeu l-am lasat sa se-ndeparteze, sa se piarda-n cuvintele altora. Hotarit lucru, nu eram in stare sa am mai mult de-un tata. Acestuia in schimb am inceput sa-i fac mici bucurii, insotindu-l in timpul vacantei de vara pe terasele unde mergea sa joace sah sau la meciuri ingrozitor de plicticoase, la care golurile nici macar nu se dadeau in reluare.
Dupa un astfel de meci, asteptindu-ne rindul la iesirea Salii Sporturilor, am asistat la pregatirile pentr-un alt eveniment si, recunoscind vag o figura, l-am rugat pe tata sa mai raminem putin. Ochii mei s-au lipit de niste miini care manevrau cu usurinta un geamantan cit toate zilele – l-au asezat in cele din urma pe-o masa si l-au deschis cu grija, pentru-a dezvalui ceea ce-am crezut la-nceput c-ar putea fi ramasitele pamintesti ale unui inger-libelula. Au apucat aripile acelea cu-atita grija incit mi-am dat seama ca orice adiere le poate spulbera, le-au scos din cutie facindu-le sa-si dezvaluie apele curcubeice si le-au montat intr-o structura complicata de lemn si fire invizibile, pe care-au abandonat-o apoi intr-un suport de burete. Au inceput sa cotrobaie din nou in valiza, au gasit, au scos ceva ce trebuia incalzit in palme, frecat cu ulei ca sa revina la viata, intins intr-un aparat de tortura si contorsionat – un suflet mintuit prin suferinta pe care l-au asezat cu grija in trupul fragil. O noua cautare-n strafundurile geamantanului a scos la iveala ultima piesa, cel mai frumos lucru pe care-l vazusem vreodata – o elice. Dupa ce-a fost montata la locul ei miinile-au purtat incet aratarea pina-n mijlocul terenului si, cu grija cu care-nalti spre cer o rugaciune, au eliberat-o, i-au dat drumul sa se roteasca-n volte largi, sa prinda viteza si sa se ridice-ntr-o spirala ametitoare, iar apoi sa pluteasca acolo sus in timp ce eu ma prabuseam ca un sfredel spre pamint, lovindu-ma cu capul de ciment. Mi-am revenit afara, intr-o lume luminoasa si proaspata, pictata-n culori tari si care-avea un sens. I-am zimbit panicii lui taica-meo si, luindu-l de mina, l-am condus acasa usor, pasind pe nori pufosi si zimbind oamenilor timp, irezistibil.
„Fiul meu Radu, domnul Otto” – peste-o saptamina, cind tata a facut prezentarile, a fost prima data cind am privit pe cineva in ochi si i-am intins mina cu-ncredere. Am studiat atent degetele butucanoase care m-au strins ferm si aerian, apoi figura amuzanta incadrata de niste urechi clapauge pe care se sprijineau ochelarii cu rame grose si de aureola parului alb, ravasit in jurul unei chelii lucioase – da, cu siguranta era el, batrinul inger pe care-l vedeam predind lectii de zbor cind ieseam cu Tanti de la gradinita. „Incintat!” am gindit, dar n-am avut curajul s-o spun. Apoi, in timp ce tata si domnul Otto se ocupau de formalitatile inscrierii mele la cercul de aeromodelism al Casei Pionierilor, m-am impregnat satisfacut cu mirosul de lemn si lacuri care plutea in atelier, cunoscind un nou fel de ameteala. Au inceput sa apara si alti copii, intr-un sfert de ora ne-adunasem suficienti si, dupa ce parintii s-au hotarit sa plece, am primit fiecare cite-o coala de carton imprimat, cite-o foarfeca si prima lectie de decupaj. Ceea ce parea atit de simplu la-nceput s-a dovedit a ascunde dificultati subtile, legate de taierea-n linie dreapta si primprejurul cercului. Lectia numarul doi s-a numit slefuire si-a avut ca rezultat o bagheta din lemn de brad fara asperitati. Apoi am facut cunostinta cu aracetu, care-ntins uniform si nu foarte gros a sudat toate componentele. La urma, dupa rastimpul nesfirsit necesar uscarii, am iesit cu toti-n curte pentru-a vedea avionul OZN in actiune. Zbura cel mult zece metri si, comparat cu cel pe care-l vazusem inaltindu-se spre cupola Salii Sporturilor, parea un butuc bun de pus pe foc. Eram gata sa ma revolt, fata mi se-aprinsese de indignare, dar am fost pus la punct c-o privire care spunea cit se poate de limpede „Toate la timpul lor!”.
Acasa am dezgropat din dosul dictionarelor avionul capturat pe vremea gradinitei, care-mi paruse-atunci o minune, si l-am comparat cu cel produs de mine: era mult mai frumos decupat si plana ceva mai mult. „Asta e, tre’ sa-nveti!”, mi-am spus resemnat. Asa ca peste-o saptamina m-am intors singur la atelier, constatind inca de la intrare ca mirosul de-acolo provoaca dependenta, si-am taiat mai atent o alta forma. De data asta erau si citiva baieti mai mari care lucrau la niste fuselaje din fibra de sticla, chemindu-l foarte rar pe domnul Otto pentru a-i cere-n soapta parerea. Un an intreg am continuat sa tai, sa slefuiesc si sa lipesc incercind sa le imit seriozitatea, atingind in cele din urma apogeul cartonului – avionul de competitie Albatros, cu profil pentru aripa si bot de placaj. N-am ajuns cu el la concurs pentru c-a sucombat in virful unui copac inca din perioada de proba, dar am fost incintat ca-ncheiasem cu bine o etapa.
Iesind din atelier la sfirsitul ultimei sedinte de dinaintea vacantei am vazut un nor urias si negru de fum ridicindu-se pe cer din directia cartierului meu. O neliniste brusca, care mi-a amintit subit de tigarile cu care-adormea taica-meo intre degete pe vremuri, m-a facut sa grabesc pasii si mi-a inclestat stomacul cu o mina de fier. Cu cit ma apropiam mai mult de casa cu atit eram mai convins ca fumul nu poate iesi decit de la noi – dupa aproape doi ani am simtit din nou gustul de metal coclit tisnindu-mi pe git in sus, mi-am amintit ca in timpul dupa-amiezelor viata maica-mii nu e in siguranta si m-am oprit linga un copac sa borasc. Apoi am alergat in sus pe scarile de la Furnica si in fata blocului m-am prabusit fara suflare pe o banca, vazind in sfirsit ca fumul se-nalta de undeva mult mai departe, dinspre padurea de la marginea cartierului. Am urcat cele patru etaje tirindu-mi picioarele pe trepte si-am privit-o consternat pe mama, care dupa ce mi-a deschis usa s-a-ntors in camera ei fara sa-mi spuna nimic, de parca as fi suparat-o cu ceva. Taica-meo in schimb parea foarte bine dispus si mi-a propus imediat o plimbare prin cartier intru localizarea incendiului. In timp ce coboram din nou scarile s-a aplecat sa ma sarute pe crestet, cuprins de un acces subit de afectiune, si atunci am simtit adiind dinspre buzele lui mirosul ingrozitor al dezastrului, care mi-a provocat un nou spasm. Din acel moment am devenit apatic, am mers absent alaturi de el, l-am asteptat in fata unui restaurant sa intre sa vorbeasca cu cineva, l-am auzit discutind cu oamenii despre incendiul de la depozitul de anvelope de pe deal, ne-am intors inapoi acasa. In noaptea aia am visat un nor de fum negru care-acoperea cerul. Sursa lui, deasupra careia am planat la joasa altitudine, era un cazan enorm amplasat pe o insula stearpa, in jurul caruia dantuiau salbatic zeci de zdrentarosi cu barbi nerase si ochi injectati. Altii umpleau cu polonicele tot felul de sticle, in care-ascundeau, inainte de-a le astupa, niste biletele, apoi le azvirleau in mare. Dimineata cind m-am trezit eram sigur ca taica-meo gasise una din sticlele alea si nu rezistase tentatiei de-a o deschide, descoperind in ea mesajul diabolic. Stiam ca si el epuizase o etapa.
|
