(Aprind candela, imi fac o noua cruce, “indeplinind inchinaciunea pentru indrumator”, scriu:)
Tata, Ion Stoiciu, a fost singurul salariat din familie, ceferist, sef de echipa la Linii 4 Bacau, Regionala CFR Iasi (calificat dupa intoarcerea din prizonieratul de trei ani din Siberia, de la o mina de azbest), domiciliat in locuinte de serviciu, la Cantonul Dumbrava Rosie-Piatra Neamt (unde s-a nascut primul lui fiu, Ioan, la 19 februarie 1950), apoi din anul 1951 la Cantonul 248, Halta Adjudu Vechi, pana in 1965, dupa care s-a mutat in casa lui, la Adjud. Nascut la 29 martie 1917, din tata macedonean aroman, Milia (razvratit din Macedonia istorica la inceputul secolului trecut, de pe granita dintre Grecia si Bulgaria, urmarit de politie, a trecut Dunarea in Romania sub gloante, sub burta unui magar) si din mama ardeleanca, Steliana, stabilita la Adjud. Cu casa parinteasca la Adjud, tata a avut 9 frati si doua surori (cu totii domiciliati la maturitate la Bucuresti; unul din frati a disparut in URSS). Altfel, tata a avut cinci copii, unul (cel ce scrie aceste randuri, “baiatul cel mare”; pana sa ma nasc eu, tata a mai avut o fetita, care a murit de deochi la sase luni, Livia: eu i-am preluat prenumele, conform traditiei locului) cu prima sotie, Ioana Sandu, care a murit trasnita, la 30 de ani, in bucataria de vara, la Cantonul 248, in iunie 1951. Cu a doua sotie, Elena Berescu (mama adoptiva mie) tata a avut trei fete si un baiat, Mela, Ita, Sofia si Marian (surioara Sofia a murit tragic, la 18 ani, in iunie 1977).
Mereu incruntat, plecat la ora 4 dimineata de acasa, la serviciu, la intretinere de cale ferata, pe ger sau canicula, intors seara, tata nu s-a bucurat de viata. Nu-mi amintesc sa fi mers vreodata intr-o statiune balneoclimaterica, la munte sau la mare in concediu de odihna. A fost singurul dintre cei 9 frati ai lui si doua surori care a vrut cu orice pret sa ramana la Adjud (fara sa mosteneasca din casa lui parinteasca vreo caramida sau vreun metru de teren), sa nu se stabileasca la Bucuresti, a tinut sa aiba casa lui cu copii multi, cu animale de tractiune si pasari domestice, cu caruta, sareta si unelte agricole, gradini pline de legume si pomi fructiferi, cu vie, cu teren arabil cultivat cu de toate (prima sotie, mama mea, venea din familie instarita din Adjudu Vechi; la reforma monetara a comunistilor au primit o lovitura, ramanand cu un geamantan de bani devalorizati, bani adunati sa-si ridice o casa mare a lor, dupa ce-si cumparasera teren in Adjud si ridicasera pe el un grajd falnic). N-a avut noroc, “intovarasirea” (“colectivizarea”, in timp) l-a dat cu totul peste cap, i s-a cerut sa aleaga intre a primi salariu de ceferist si a preda pamantul la stat, a saracit incetul cu incetul. S-a simtit mereu asuprit de propriul destin (nu mai pun la socoteala faptul ca a facut parte din generatia sacrificata de al doilea razboi mondial, de dictatura lui Carol II si de comunism). Casei lui mari visate din Adjud i-a pus numai temelia, a fost obligat sa transforme grajdul falnic in casa pentru el si familia lui, in care a si murit – la 90 de ani, duminica, 8 iulie 2007 (in actul de deces a fost trecuta data mortii 7.07.2007, sa poata fi ingropat la Adjud dupa doua zile de la disparitie, nu in zi de post, pe o canicula infernala). Isi dorea sa moara de cand a ramas singur (a doua lui sotie a murit acum trei ani). Asemenea numerosilor lui frati, avea cancer (cancer dus 15 ani pe picioare). Schimbarile postcomuniste l-au bulversat. N-a facut niciodata politica, n-a fost membru de partid, a trait cu frica in san deoarece un frate mai mare al lui, Mihai, l-a dus la un club al ceferistilor la Adjud, care devenise cuib legionar si stia ca oricand comunistii l-ar fi putut deconspira si aresta (a recunoscut abia la batranete asta). Ii placea muzica populara si sa serbeze zilele onomastice. Respecta cu sfintenie sarbatorile religioase (ortodoxe) trecute in calendar in rosu. De Craciun intotdeauna a impodobit brazi. Copilaria mea la izolatul Canton 248 (248 de kilometri de la Bucuresti, la marginea de sud a regiunii Bacau de atunci, canton inconjurat de proprietatile taranilor veniti de la doi kilometri, din comuna Adjudu Vechi, cu pepenarii si livezi, vii si prepeleace, legume), la patru kilometri de orasul Adjud, a avut legatura cu paradisul, pana sa se piarda tot ce i-a fost mai drag tatalui meu. De corectiile corporale din copilarie isi amintesc surioarele si fratele, extrem de impresionati de spectacolul urletelor mele (mie mi s-au sters din memorie, convins ca le meritam, “indisciplinat” cum eram). Tata a fost personajul meu preferat dupa ce am inceput sa scriu si sa public (nu lipseste din nici o carte a mea, am impresia). Tata mi-a fost dusman din adolescenta (cand am fost exmatriculat din liceu trei zile datorita unor poezii infamante ale mele lipite la gazeta de perete, cand am fost pus sub urmarire la internatul din Adjud, care era la cateva sute de metri de casa mea parinteasca, si cand am fost lasat corigent la istorie si limba rusa, sfidand profesorii, trezit la realitate de muncitorii de la cazarma de la Cantonul 248, tarani veniti de departe sa castige o paine cinstita la intretinere de cale ferata). Dar mai ales din prima mea tinerete, plecat din Adjud cu diploma de bacalaureat in buzunar, de la 17 ani, din 1967, fiind dat de la sase ani la scoala (am traversat o perioada tembela de sapte ani de boema, de ratare pe toate planurile si cu doua tentative de sinucidere, incheiata dupa casatoria mea si nasterea unui copil), nu ne vorbeam decat rastit cand ma intorceam acasa sa ma reincarc sufleteste, eram in conflict, m-a urat atunci visceral, vazand ca nu am nici un capatai. Sigur, n-a dat doi bani pe literatura mea (n-am parte de recunostinta nici din partea personajului meu preferat, asadar), nu m-a inteles, nu m-a citit, s-a mirat doar ca unul ca mine “care scrie” (neexistand meseria de scriitor) a fost bagat in seama de “oameni seriosi, cu functii inalte”. M-ar fi iubit daca m-ar fi vazut “intrat in rand cu lumea care e respectata”, eventual intr-o demnitate oficiala, cu masina la scara si vila la munte sau la mare, plus “cont la CEC”? Si-a dorit sa-mi fie bine, de fapt, sa nu depind de nimeni, nu sa am mereu probleme, sa-mi plang de mila. Bietul tata, acum a scapat de grijile lumesti: s-a dus si el acolo unde nu exista suspin. Mai rau e de noi, cei ramasi aici, ai nimanui.
(Aceste cuvinte, si atatea altele, ar fi trebuit sa le spun la inmormantare. Dar nu vreau sa va plictisesc. Lacrimez. Nu am fost in stare atunci... Acum ma privesc din spatele ochilor mei, activandu-mi si al treilea ochi, “al transcendentei”, si vorbesc despre mine ca despre altul:)
Stai si te gandesti la tine, cum atat de rar o faci,
privind la cadavrul tatalui
tau: trezeste-te la realitate, nu te iarta nimeni – la
mijloc sunt aceiasi pometi, aceeasi
barbie cu gropita la mijloc, e batator la ochi, cine
era? Nu era nimeni, te-ai
intors sa fugi, stai – ce s-a intamplat?
Nu era cutremur.
Semanati la urechi, la nas, buze, maini, la tot ce se mai
vede din sicriul pus pe masa, dar
mai ales semanati pe dinlauntru, aceeasi nemultumire
si aceeasi constiinta a zadarniciei, parca
el e viu si tu esti mort,
pune-te acum in pielea lui, poti? Iti dai seama, diferenta
dintre tine si tatal tau e ca tata s-a
eliberat. Nu
te mai saturi privind cadavrul, vorbesti cu
tatal tau, dar nu
indraznesti sa te desparti – toata viata a fost nefericit, la
fel esti si tu... E inconjurat de crengi de nuc,
sa i se mai incetineasca
putreziciunea,
ti se par frunzele lor verzi
uriase, sora ta, Ita, pulverizeaza parfum, ard
doua lumanari in camera, nimeni nu i-a gasit o fotografie
mare din tinerete sa i-o puna pe
pereti, ti se pare ca te scufunzi, e o intristare
stratificata, te simti rau, de fapt,
atatea osteneli mostenite, de aici inainte vei fi totalmente
singur si fara radacini – stii sigur,
in urma cu mai putin de doua luni, mintea
tatalui tau ti-a coborat in
inima...
25 iulie 2007. Bucuresti |
