...este prevestire ca condeiului ii va sedea bine odata in mana mea.
C. A. Rosetti (1845)
Modernitatea se defineste prin contradictii active si confuze, dar unele ce te mentin in permanenta sub apasarea tensiunii lor. Cea mai tensionata: constient versus inconstient... Nu stii, abia presimti, ce se ascunde in tine. Te surprinzi necontenit cu ceea ce esti in stare sa faci.
Livius Ciocarlie
= 1 =
Mica prolegomene
Imi placeau hulubii. Tuta (asa i-am spus tatalui meu totdeauna) construia porumbare – le amenaja acestor pasari de casa si de cer loc de trai si puire sub streasina, plasand patrulatere de scandura, ici-colo cu deschideri/intrari. Cresteam si admiram hulubii „de-a roata”, furtunatici, dupa ce se intorceau din inaltimile luminii pe pamanturile lumii, iar, seara, gabjeam cate pe vreunul, cel mai nebunatic-furtunatic, cercetandu-i penetul-evantai al cozii, sa vad cate zgarieturi de gheare are el, pentru ca, atunci cand se da indarat peste cap, rostogolindu-si tumbele in tariile vazduhului, hulubii isi trec ghearele prin penet, „ranindu-l”, insemnandu-l. Astazi, o retro-analogie ma intoarce spre acele timpuri cu o pilduire din Platon care, in dialogul Theaitetos, reprezinta structurarea cunostintelor, pe care – spune Socrate, protagonistul-interlocutor – le adunam cu varsta, cu anii, ca pe pasarile campului, cerului, curtilor intr-un unic si metaf(i)oric porumbar, in care unele pasari vor trai in stoluri, deoparte, altele – adunate impreuna in colonii nu prea mari de cuibariri, celelalte – singuratice, zburand printre surate, pe unde si cum se nimereste. Din rationamentele socratiene/platoniene reiese, prin analogie, ca acel columbar ar fi anume sufletul in care, atata vreme cat suntem copii, ar fi gol, „iar in locul pasarilor sa ne imaginam cunoasteri; cunoasterea pe care cineva o poseda, o inchide in colivie si vom afirma ca a fost invatat sau gasit obiectul insusi a carui cunoastere este si ca aceasta inseamna a cunoaste”, precum se spune in celebra editie a operelor lui Platon, ingrijita de Noica si Cretia. Astfel, printr-o continuare de etajare a analogiilor, ar reiesi ca (si) aceste note, marturisiri, tentative de memorii cat mai fidele, insa nedelimitate de literatura, stil, metafora, mod de a regiza beletristic etc., – deci, aceste file de comunicare feed back cu tine insuti ar reprezenta cumva oglindirea modului de a se popula columbarul sufletului meu, al constiintei mele, varstei, destinului meu cu acele „pasari de camp (porumbei sau altceva)” ale cunostintelor si experientelor de viata, intru devenire si modelare de persoana sau, poate ca, chiar personalitate. Este comunicarea prin care iti intrunesti experientele si darniciile oferite de copilarie si memoria despre ea in panorama prin care trec senzorii literari ai subliminalului; panorama creatoare/re-creatoarea prin recursul la infinita diversitate de optiuni, subiecte, dorinti, intamplari, „proiecte” pe care nu numai ca ti le (re)propune copilaria, ci o parte a carora „le-a (si) realizat” chiar ea insasi – prin sansa, norocul de a fi fost, de a-ti fi fost data tie (anume) in existenta subcereasca.
Si tot sugestiv-frumos se spune in dialogul dintre Socrate si Theaitetos ca acele cunostinte-pasari pe care copilul-om „si le-a pus intr-o colivie care ii apartine – sa le ia si sa le aiba oricand vrea, vanand-o oricand pe cea care ar vrea-o” presupun ca are o legatura, prin – iarasi! – analogie („etajul”-subtextul-„sustextul”(!) patru, cinci? al catelea ar fi?...) si cu actul scrisului-marturisitului ce se intampla chiar acum, instantaneu, ad hoc, in constiinta mea, sub ochii mei, in varful degetelor mele, pe tastele computerului, pe ecranul acestuia, pentru ca mai spune Socrate despre acele pasari (cunostinte) ca omul, dupa ce le „vaneaza” pe cele pe care si le doreste, mai apoi le volniceste, le da drumul (cerurilor), fiind „liber sa faca acest lucru ori de cate ori ar gasi de cuviinta”. Anume astfel se intampla actul scrisului, marturisitului, re-amintitului – prin eliberarea pasarilor care, in copilarie, in scolaria primara ti-au populat porumbarul sufletului; eliberare gratie careia sa descopei tu insuti ca mai exista si o libertate, dar si responsabilitate a conditiei de copil. Iar dimpreuna, in pre-actul scrisului sau in timpul acestuia, varstele tale, dimpreuna, in sinteza, esentializare, re-constientizeaza reperele spirituale definitorii ale copilariei in care, prin joaca si clase primare, incepi/incepeai a deveni cineva.
Bineinteles, printre acel „vanat (de) pasari de camp (porumbei sau altceva)” era, fireste, si pupaza lui Nica a Petrei; pupaza gabjita in scorbura din tei si adusa in podul casei de unde, mai apoi, vazandu-se (vazand-o noi) din nou libera, se cuibarise in porumbarele sufletelor noastre de copil, venind din porumbarul de aur al scrisului crengian, din fermecatoarele „Amintiri din copilarie”. Ba chiar am impresia ca, in virtutea analogiilor de neevitat (!), Ion Creanga chiar ar fi fost asemuit unui Socrate (nu, nu cu – doar – unul al romanilor! – ci al tuturor, cum e si inteleptul grec al antichitatilor si perpetuei contemporaneitati ale lumii, la care nu rezist a reveni, spre a mai cita: „Intorcandu-ne, asadar, la vanatoarea si posesia porumbeilor (pupezelor! – l.b.), vom spune ca era o vanatoare dubla: una, cea dintai, mai inainte de posesie, iar cealalta, facuta de cel care poseda (si... povesteste – n.m.), pentru a prinde si a avea in maini ceea ce poseda demult. Tot asa si cunostintele pe care le avea de multa vreme, invatandu-le, le si cunoaste, raman de invatat din nou, chiar si acestea, prinzand si stapanind fiecare cunostinta – pe care o poseda de multa vreme, sigur, dar nu ii era la indemana reflectiei sale”. Astfel ca memoria mea a redeschis acea vanatoare dubla, in speranta de a (re)prinde cat mai multi din porumbeii si pupezele odinioarelor de foarte demult (tumult) ale adancii mele copilarii. E o „vanatoare” de detalii ce ti se dezvaluie surprinzator, comportand si revelatia/dovada implicita ca, in ceea ce intreprinzi si ce esti, nu poti face abstractie si de experienta propriei copilarii. Surprinzator, pentru ca, de nu ti se revelau acum, nici nu ai mai fi banuit ca ti-au apartinut candva, ca tu le-ai apartinut (si... ti-ai apartinut!), ca iti vizeaza anume destinul tau de copil intru devenire de om sadea. Da, sunt anume acele pasari-cunostinte-detalii, cuvinte (aripate!) – „unele in stoluri, deoparte de celelalte, altele adunate cateva, iar altele, singuratice, care zboara printre toate, pe unde se nimereste” – in leitul proces de revelare si scriere a acestor memorii-pasari; „pasari de camp (porumbei si altceva)”, precum zicea Socrate.
Si, iata, in aievea-retro-imaginatia mea, acolo, in aura casei parintesti din Negureni, ca un zmeu de indigo umbra hulubului aluneca razant peste troscotul ograzii, pe langa narile lui Cotoman, dulaul ce sta cu botul pe labe, pe langa gherutele pisicii tolanite la soare, pe langa picioarele mele – ale tale, copilaria mea desculta sau in sandalete usoare, ca aripile de la gleznele lui Hermes, – saltand, umbra, zmeul ei indigo in zig-zag, escaladand cele cateva trepte ale pragului casei si – brusc vertical! – fulgerand pe albul peretelui ca pe o pista de ghips, pana dispare sub streasina, in porumbarul mesterit din scanduri amirosinde a rasina si tamaie, contopindu-se, umbra, cu pasarea care i-a dat contur. Dispare brusc, umbra, absorbita instantaneu de penetul hulubului reintors la cuib. Si aceasta miscare este exact in contextul socratian/platonian scrutat ceva mai sus, din care reiese – imi spuneam – ca acel cuib se afla in columbarul care ar fi anume sufletul...
(Spun astea incercand – a cata oara! – o senzatie mai speciala, care-mi revine din cand in cand in memorie: ceea ce incercam atunci cand apropiam de obraz vreun pui de porumbel, vrand sa-l mangai (si) cu tremuratoarea-mi, clipitoarea-mi... pleoapa...)
= 2 =
Candva, provincia a fost Evul (meu) Mediu sau, altfel incondeiat: E(v)UL ME(di)U. (Bineinteles, eludandu-se trio-ul de litere dintre paranteze, se citeste: Eul Meu.) Inaintea lui insa, au fost si au ramas numele parintilor mei, Anastasia si Teodor, rostuite si rostite cu amaruia miere din paradisul cuvintelor; AU FOST CEI gratie carora, in 1949, cand se implinisera exact 2 mii de ani (ca s-o incep si eu grandios, triumfator, nu?!) din vremea in care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!,trecand Rubiconul, aparui si eu pe lume, in Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe astrele Vega si Altair sustinute de aripile clipocitoare ale Constelatiei Vulturului. Adica era in ianuarie, cand Capricornul isi scapara coarnele de cremenea Carpatilor sau de gheata Rautului, pe atunci rau inca important. Nu sunt bantuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider ca nobletea necertificata a scriitorului ce aveam a deveni este in afara tabieturilor ereditare, precizand ca parintii mei erau simplisimi tarani proaspat si dureros desproprietariti de colectivizarea si colonizarea ruso-sovietica.
A urmat, fireste, inevitabila legenda aievea a copilariei, in care cred ca deja se puteau configura virtutile mele innascute sau stabilite de destin. Astfel, intr-un prag de iarna, pe la vreo doi anisori si jumatate ce-i aveam, ma prinse o irezistibila vocatie de mare gospodar si incepusei a cioparti cu o bardita niste pomusori tineri. Iar cand tatal ma intreba ce fac, eu, indreptandu-ma din sale, i-am raspuns cu destula demnitate ca, iata: „Tai pasi fasi focu”, – adica: „Tai copacii, ca sa facem focu”. De, sa ne fie cald... Aceste si alte amintiri(de pana si de dupa ele) – cele mai vagi, cele mai... aproximative, cele mai... inexistente, cele mai dragi – au de contrapuncte (si) dulcele, imbietoarele vorbe ale parintilor, bunicii, cu „Tapusele, tapusele, mititele, frumusele!”, „Huta, huta cu caruta pan-la lelea Mariuta”, „Gad, gad, gadilici, gadilici tot pe-aici!”, „Crenguta, da-ma huta!”, „Luna noua, liuna noua, taie painea-n doua!”, „Joaca bine, Mos Martine, ca-ti dau paine si masline” (chiar daca nu prea stiam noi ce o fi aia maslina; pe la noi, maslin se numeste un soi de arbore nu prea inalt, cu frunzele ingust-lunguiete, cu flori(cele) galbene si care, spre toamna, rotunjeste niste bumbareze de fructulete verzi-argintii, dulcegi), „Iepuras cu coada scurta, a venit si el la ninta, s-a asezat in capul mesei si a mancat turat miresei”, „Melc, melc codobelc, scoate coarne bouresti!”, „Cucostarc, starc, n-ai vazut pe lelea-n targ?”, „Susai, susai, fa-te dulce, ca te tai!”, „Auras, pacuras, scoate apa din urechi!”, „Cioara, cioara, cu faina-n poala, n-ati un dinte de os si-mi da altul de otel!”, „Vine mosu de la vie cu cirese-n palarie”... (Sa vedeti – si sa auziti! – deloc putin folclor, ba chiar poezie sadea ne-a pigmentat intrarea in lume...)
Apoi, cand vine vorba despre copilaria fiecaruia dintre noi, indiferent cum ar fi fost ea, chiar neindestulata cu toate ale lumii si minunii, devenim inevitabil ferventi adepti ai lui Horatius care se dovedise neobosit la capitolul laudator temporis acti (elogiator al timpului de odinioara). Si iata ca, in aieveaimaginatie, prin lumina istovita a chindiei copilaria paseste usoara pe valurarea colbului satesc precum un mic Dumnezeu pe secatele ape. Eu unul, o privesc de aici, de dincolo de ecuatorul varstei omenesti, deopotriva incantat, induiosat, dar, in anumite momente, si zguduit de cele traite si de cele pe care aveam si am a le trai. O privesc de peste ecuatorul varstei care, adica, imparte, desparte, parceleaza, hasureaza... – numai ca orice poate fi fragmentat de destin, insa nu si copilaria, aceasta permanenta de roua-lacrima-bucurie-venin si care acuma, iata, dumnezeieste, prin lumina istovita a chindiei paseste pe valurarea colbului Negurenilor mei de bastina ca pe secatele ape. Paseste... Prin zile, luni, anotimpuri, ani...
Astfel ca, putin cate putin, cate foarte putin chiar, trece timpul pe ulita mare a satului. Eu, la geam, copil care, in Cartea de citire (o cunoscusem inaintea Abecedarului) mangai un lup preamarit de o lupa. In vatra – spuza... spuza... ca o suma a celor neimplinite in conformitate cu multele mele dorinti. Lupii suri ai cenusii nu-si schimba nici parul, nici naravul.
In zori, colinde cantand despre pruncul etern al vietii dumnezeiesti si omenesti. Pruncul de referinta, biblic, cum as zice astazi, cand fenomenele traiesc in experienta mea (sigur, de viata); atunci, in copilarie, eu insumi traiam printre/in fenomene.
Colinde, colinde... „Saule, Saule, ada-ti turmele la staule”. Ecoul raspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin, Saule, solii...” In mahala, la intarcare, catevreun prunc sta nehotarat intre sanul mamei Maria si Calea Laptelui, cereasca, fierbinte si aburoasa, de unde coboara si ingerii de ocazie ai zapezilor.
Colindele si visele mele ca forma de basm personal. Se stie doar ca vrajitori, magicieni de grad suprem esueaza in confruntare cu fantezia copilului ce se implica, inconstient, in experientele imprudentei, in virtutea carora, la un moment dat, pornise si copilaria mea spre China ghiolului din fata casei noastre, pe drumul matasii broastei.
Iarna, zisa azi – de demult, traditionala, in toata legea, dar si faradelegea crivatului. Spre marginea satului razbat mistreti incardasiti, grohaitori prin zapada brusca a spulberului. Albe vartejuri desirandu-se pana la ceruri. Ca si cum Negurenii nostri ar fi situati undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui sa se numeasca Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...).
Parintii se bucurau de abundenta nametilor. Cu alte cuvinte, dar in acelasi sens, vorbeau despre doctrina protectionista a zapezii pentru granele de toamna. Nu ramasesera prea mult in trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau povesti nemuritoare (de foame). (Nemtii Grimm-fratii erau... interzisi, de parca minunatele lor basme, acum/atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!) Ce nu-mi puteau da (nici chiar) povestile – mai mult spatiu, mai multa actiune, mai multa aventura, mai mult bine si frumos! – se intamplau din abundenta pe tavanul iatacului in care imi aveam patul – pe ecranul de var al acelui tavan fantezia si-a proiectat miile, stra-miile de filme! (O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei si viselor copilariei!...) Iar toate ale imaginatiei debordante nu faceau decat sa sporeasca fantastic de mult impresiile pe care mi le crea fenomenologia randuirii de anotimpuri – iarna (incep cu ea, pentru ca iarna a fost sa ma nasc, adica – sa vad, sa aud, sa miros, „sa gust” pentru intiasi oara lumea!...), primavara, vara, toamna; fenomenologia ninsorii, vifornitei, dezghetului, ploii, infloririi, curcubeului, simplului paraiasi, mirosului de iarba sau a rasadului de rosii, vinete, ardei etc. Fireste, toate acestea aveau o nemijlocita si creatoare legatura cu, deja, dintaiele filme pe care le vazusem (vara sau toamna trecuta) pe peretele clubului – fosta casa a popii care luase drumul pribegiei peste Prut. Noi, picii, ne asezam direct pe pietrisul cu care fusese pardosita curtea, privind in sus, spre „ecran”, cu gura cascata, reactionand, probabil, exact ca frantujii, la 1895, cand fratii Lumière le vorbisera de „cinematograf”, prezentandu-le acele „fotografii in miscare”; reactionam la fel la aparitia pe ecran a unei locomotive sau a unui tanc – ne agitam, ne speriam, ne tupilam, mai s-o tulim de-acolo, sa nu dea peste noi monstrul!.. Insa curiozitatea era invincibila, tintuindu-ne funduletele de pietrisul colturos al curtii cladirii rechizitionate, ce club devenise. Acolo, pe pietrisul colturos, imaginatia era/oferea posibilitatea in actus, generoasa si... pe gratis, de extensie a mediului si timpului, a visului si varstei tale (copilul totdeauna se vrea a fi mai matur decat e in realitate; irealitatea imaginatiei oferindu-i sansa non-stop de a fi altul, cel de maine, de „la anu”).
Vremuri ca si cum cvasivechi, in care asemeni (si semen, mi se pare!) lui Nica a Petrei, fost-am si eu, draga Doamne, bulgar de huma cu vaz, si aceste amintiri-nirvane cineva sau altcineva ar putea sau nu sa le creada, imi zic... Insa in stupul din suflet, e drept, uneori cam da strechea in ceata lor si, pe-alocuri, ele pot fi motiv pentru zambet, in masura in care dor... Sau provoaca dor...
__________
*Fragment din romanul/eseul memorialistic cu acelasi titlu |
Teodor, tatal lui Leo Butnaru 
