Pensionarul Oleg Olegovici Liulin se trezi in zorii zilei ravasit de un vis ciudat. Se facea ca statea incremenit in dreptul unui pilc de mesteceni de pe care nu-si putea lua ochii. Erau niste mesteceni nemaipomenit de frumosi si pe Oleg Olegovici il induiosau pina la lacrimi scoarta lor alba-neprihanita si freamatul frunzelor verzi-cenusii. De fiecare data simtea nevoia sa se apropie de ei, sa-i atinga, si parca intrezarea, la un moment dat, ceva in spatele pilcului de arbori. Insa visul se intrerupea de indata ce se indrepta spre mestecenii fermecatori…
Oleg Olegovici se ridica in capul oaselor, statu nemiscat o vreme, apoi ofta din greu, din adincul sufletului, si se duse in bucatarie, tirsiindu-si cipicii jegosi. Un morman de vase murdare trona in chiuveta. Inghiti niste pastile gretoase, care-i alinau durerile de masele, si privi pe fereastra. Trei maidanezi flocosi, care se aciuau de la o vreme sub scarile blocului, infulecau niste resturi de la masa aruncate de cineva – impreuna cu tot felul de plasticuri, ambalaje si sticle – chiar in mijlocul curtii. Mai demult, ori de cite ori vedea mizeria din curte, Oleg Olegovici exclama “Pastele mamei voastre!”, ii facea cu ou si cu otet pe imbecilii care ignorau ostentativ tomberonul din apropiere, incerca sa-si explice cum de oamenii devenisera atit de nepasatori si regreta disparitia Uniunii Sovietice, a tarii in care era ordine. Acum insa clatina doar dezaprobator din cap si ofta. La un moment dat, privirea i se opri pe virful unui plop inalt care-i umplea balconul cu puf verile. Se uita cu luare aminte la plopul batrin, gros. Brusc, se simti stinjenit, descumpanit, la gindul ca prin imprejur si in tot Chisinaul cresteau numai plopi, salcimi, tei si stejari. Cum de nu remarcase acest amanunt mai inainte? Si de ce visa mesteceni intr-un oras al plopilor si teilor?
Oleg Olegovici se aseza pe un taburet, isi propti barbia in palma si se afunda in hatisul propriilor spaime. Daca statea sa se gindeasca mai bine, mestecenii incepusera sa-i apara in vis imediat dupa moartea sotiei Valea, moarte care-l arunca pe culmile deznadejdii. Tovarasa lui de viata – impreuna cu care parasise in 1963 Tambovul pentru a fauri viitorul luminos al Moldovei Sovietice – murise subit in somn, iar medicii i-au spus ca fusese un banal stop cardiac. Oleg Olegovici simtea insa ca era ceva putred la mijloc, de vreme ce Valea nu acuzase niciodata dureri de inima. Si-apoi puteai sa ai incredere in medicii opaci ai tranzitiei? Disparitia sotiei il facu sa se gindeasca mereu la moarte. Obisnuintele de altadata erau acum fara de rost. Renunta sa se barbiereasca si sa dea cu aspiratorul, minca ceva pe fuga. Isi petrecea toata ziua rasfoind niste ziare sovietice ingalbenite sau stind pe un scaun din dormitor, cufundat in tacere. Noaptea nu-i venea somnul si pe urma, cind adormea in sfirsit cu gindul la tot ce nu facuse, visa mestecenii fermecatori si apoi, a doua zi, reflecta indelung.
“Ce este cind visezi mesteceni?” se intreba nedumerit. Si cei citiva prieteni-pensionari carora le povestise visul, habar nu aveau.
Chinuit de ginduri triste, Oleg Olegovici simti nevoia sa puna ceva in gura. Dadu sa deschida frigiderul, dar renunta pe loc, amintindu-si ca nu fusese la alimentara in ultimele doua saptamini, adica din ziua in care isi inmormintase sotia. Ii ramasesera, ce-i drept, niste bucate de la masa de pomenire, dar nu mai voia sa le manince. Faceau parte din decorul funest. Insa, in mod ciudat, nu se incumeta sa le arunce la tomberon, cu toate ca incepeau sa se altereze. Asa ca zaceau in frigiderul huruitor. Oleg Olegovici lua ceainicul, il umplu cu apa si-l puse pe aragaz.
Sorbea ceaiul fierbinte, inghitind odata cu lichidul si bucatile de piine pe care le lasase sa se moaie, cind auzi citeva batai timide in usa apartamentului.
“Cine oare o fi? Vreun bomj care nu vede soneria?” isi zise in sinea lui Oleg Olegovici, scormonindu-se in buzunare in timp ce inainta spre antreu.
Deschise si o recunoscu de indata, in ciuda intunericului dens de pe scara. Era Viorica Ionovna, moldoveanca vaduva din scara vecina care-l ajutase mult in ziua inmormintarii. Nespus de rusinata, Viorica Ionovna era legata la cap cu o basma de matase inflorata, iar in miini tinea un ceaun de sub capacul caruia se strecurau aburi si un miros imbietor.
“Ma gindeam, Oleg Olegovici, ca va este greu acum si, iata, v-am facut o mamaliguta cu brinza de oi…” spuse Viorica Ionovna si schita un zimbet stinjenit.
Emotionat, Oleg Olegovici intelegea acum ca se gindise continuu la moarte, la priveghi, la inmormintarea sotiei si pentru ca in zilele acelea fatidice o cunoscuse pe moldoveanca sufletista din scara vecina.
“Va rog frumos sa intrati…” zise, dezvelindu-si dantura stricata si incercind sa alunge gindul nelinistitor ca face un pacat.
* * *
In dupa-amiaza aceea Valea se simti obosita, spuse ca va dormi putin si-l ruga sa cumpere niste legume la piata. Cind Oleg Olegovici se intoarse cu sacosele pline, sotia era deja fara suflare. O zgiltii usurel, apoi mai tare si in cele din urma cu indirjire, strigindu-i numele. Corpul sotiei parea o pastaie uscata. Pensionarului ii ingheta singele in vine. Faptul ca femeia cu care traise o viata de om murise in lipsa lui, fara sa schimbe un cuvint cu el, fara sa-i spuna ca sufera, il ingrozi. Dar si mai inspaimintator era gindul ca Valea il trimise la piata pentru ca sa moara in singuratate. Il trecura fiorii. Nu stia ce sa faca. Intr-un tirziu, se dezmetici, se repezi spre telefon si forma, cu mina tremurinda, numarul fiului care locuia la Moscova. La celalalt capat al firului nimeni nu voia sa ridice receptorul. Iesi grabit din apartament si batu cu putere in usile vecinilor de pe palier. Erau plecati pesemne si acestia. Cu ceilalti din scara nu comunica. Cobori treptele, gifiind, calcind pe chistoace, chibrituri arse si flegma scuipata de adolescentii miserupisti. Ii vijia capul. In curte nu era decit Viorica Ionovna care intelese dintr-o privire ca se intimplase ceva grav, ireparabil.
Viorica Ionovna a fost cea care l-a imbarbatat si l-a ajutat sa-si redobindeasca stapinirea de sine. Ea le-a telefonat celor de la pompe funebre, a spalat-o si a imbracat-o pe defuncta, s-a dus la biserica sa cheme parintele, a facut mincare. I-a imprumutat o mie de lei lui Oleg Olegovici, desi traia din pensie. A doua zi, cind de la Moscova au sosit fiul si nora, trupul neinsufletit al Valei era asezat deja in cosciug si totul era rinduit.
Acum, in timp ce infuleca mamaliguta nemaipomenit de gustoasa, iar femeia cu basma inflorata il privea intr-un anumit fel, Oleg Olegovici se simtea ca renascut. Nu voia sa comita o imprudenta, dar isi dorea din tot sufletul s-o vada mereu. Simtea ca Viorica Ionovna il va mai vizita. Si chiar a doua zi avu confirmarea acestei intuitii. Moldoveanca ii adusese ciorba intr-un castron urias. De aceasta data Oleg Olegovici era hotarit sa limpezeasca lucrurile. Cumpani totul in ajun cu seriozitatea unui judecator. O invita in sufragerie, o ruga sa ia loc si se uita la ea cu o privire sfredelitoare. Apoi vorbi sacadat, gasind cu greu cuvintele potrivite: “Viorica Ionovna, nu stiu ce-as fi facut in ziua aceea fara ajutorul dumneavoastra… Va sint recunoscator… Am chibzuit ieri… Sinteti singura si sint singur si – ce mai calea-valea – mutati-va la mine! Am trei camere, e loc suficient…”
Citeva clipe – care lui Oleg Olegovici i-au parut o vesnicie – se asternu o tacere apasatoare. Viorica Ionovna era moarta de emotie. Apoi un zimbet vag de aprobare i se citi pe fata.
* * *
Cind afla ca Oleg Olegovici are o femeie, nora era cit pe-aci sa lesine. Apoi isi lua in raspar socrul. Il avertiza ca moldoveanca ar putea pune mina pe apartament. Nu era ridicol sa crezi ca o batrina prinsese dragoste de un batrin? Nu se linisti nici dupa ce Oleg Olegovici o asigura ca nu se va casatori si nu va trece numele Vioricai Ionovna in cartea de imobil. Nora isi aminti pe loc ca – inainte de a parasi Moldova – il vazuse pe fiul moldovencei ducindu-se cu un tricolor la mitingurile Frontului Popular.
“Vrei sa-ti intre revolutionarul acesta in casa?”
Vocea cavernoasa a nurorii prevestea un viitor apocaliptic. Desi nu era un fan al Frontului Popular, Oleg Olegovici incerca sa-i explice ca Viorica Ionovna se intilneste cu fiul ei din an in Pasti si ca orcum se muta la el fara fiu. Revoltata, nora insista sa o rupa cu moldoveanca dubioasa.
“Ce poate sa existe intre doi pensionari?”
Tonul plin de repros al nurorii nu-i cazu bine lui Oleg Olegovici.
“Trebuie sa simti singuratatea ca sa-ti dai seama ce exista intre doi pensionari!” ridica glasul batrinul si trinti receptorul in furca.
Viorica Ionovna il auzise, fara sa traga cu urechea, din bucataria in care gatea o omleta. Tinuta i se rigidiza. Ii propuse mai tirziu, timorata, sa locuiasca in garsoniera ei, iar apartamentul lui cu trei camere sa-l lase in seama fiului si a nurorii: “Daca ne mutam la mine, ai tai vor putea vinde apartamentul si vor obtine niste bani…”
“O sa-l vinda, dar… numai dupa moartea mea! Acum vom trai aici!” zise Oleg Olegovici pe un ton care nu lasa loc pentru indoiala.
O lacrima neasteptata se prelinse pe obrazul Vioricai Ionovna.
In noaptea aceea, Oleg Olegovici s-a foit mult timp in pat. A adormit cu greu, dupa miezul noptii, si a visat din nou mestecenii frumosi…
* * *
De cind se mutase in spatiosul apartament al lui Oleg Olegovici, noua gospodina nu mai prididea cu treaba. Spala si calca rufele, infata patul, dadea cu aspiratorul si fierbea ciorbe la bucatarie. In aer nu mai plutea mirosul statut caracteristic incaperilor neaerisite. Atmosfera domestica redevenea reconfortanta. In cursul zilei se plimbau si faceau piata impreuna, iar serile isi turnau ceai dintr-un samovar pintecos – gasit de Viorica Ionovna printre vechiturile de la balcon – si discutau indelung, cu insufletire. Isi povesteau unul altuia vietile, isi aminteau de bucuriile si dramele pe care le-au trait, incercau sa-si imagineze viitoarele, implacabilele meandre ale tranzitiei. Uitindu-se cu luare aminte la femeia imbrobodita, Oleg Olegovici avea uneori impresia ca timpul cind avea viata in fata lui poate fi recuperat. Fapt era ca intre ei exista o comuniune sufleteasca pe care nici subiectele de conversatie neplacute n-o puteau zdruncina. Bunaoara, Oleg Olegovici considera ca tranzitia hidoasa nu are nimic de-a face cu Uniunea Sovietica, pe cind Viorica Ionovna spunea ca tranzitia e o prelungire fireasca a perioadei sovietice. Altadata Oleg Olegovici ar fi combatut cu fermitate aceasta supozitie ofensatoare. Acum insa i se taia avintul. Argumentele aberante, explicate de Viorica Ionovna, pareau mai rezonabile si Oleg Olegovici constata cu uimire ca greutatile tranzitiei interminabile isi aveau radacinile si in trecutul sovietic. Niciodata nu-si imaginase Oleg Olegovici ca isi va revizui parerea ferma asupra problemei identitare. In opinia lui, diferenta dintre romani si moldoveni era comparabila cu cea dintre francezi si mongoli. Insa Viorica Ionovna ii lamuri pe indelete ca moldovenii erau niste romani rupti de patrie, care, fireste, isi aveau specificul lor. Oleg Olegovici bolovani ochii. Ideea ca romanii si moldovenii sint rubedenii nu i se mai parea absurda, nesuferita.
Seara, dupa ce se saturau de vorba, se asezau in fata televizorului pentru a urmari, la ORT, programul informativ Vremea. Uneori, Viorica Ionovna asculta buletinele de stiri ale postului TVR. Oleg Olegovici nu pricepea o boaba din ce ziceau romanii. Cunostintele lui in materie de limba romana se limitau la cuvintele “Buna ziua!”, “La revedere!”, “lapte” si “piine”, dar treptat, cu ajutorul Vioricai Ionovna, invatase si alte cuvinte, sintagme, expresii. Nu se gindise niciodata ca va descoperi la batrinete farmecul cunoasterii unei limbi straine. La rindul sau, Oleg Olegovici o ajuta pe Viorica Ionovna sa dezlege, in sfirsit, misterul concordantei in gen si caz a formei cuvintelor rusesti.
Intr-una din zile, s-au dus la magazinul universal. Viorica Ionovna voia sa-si cumpere un halat de baie. O ruga romaneste pe o vinzatoare ferchezuita, blazata, sa-i arate cutare halat. Aia tugui buzele: “Cito? Ne ponimaiu!” Un sentiment acut de jena il cuprinse brusc pe Oleg Olegovici. O puse la punct pe vinzatoare, amintindu-i ca locuieste in Moldova si sfatuind-o sa invete macar cuvintele elementare ale limbii “moldovenesti”. In alta zi insa veni rindul Vioricai Ionovna sa-i ia apararea. Erau intr-un troleibuz hirbuit arhiplin. Oleg Olegovici ii ruga ruseste pe niste vlajgani sa se dea la o parte, sa le permita sa coboare la prima statie. Rugamintea lui Oleg Olegovici ii irita pe vlajgani. Pe un ton laconic-morocanos, acestia ii cerura pensionarului sa vorbeasca romaneste. Citiva pasageri asteptau cu neliniste deznodamintul, dar cei mai multi se faceau ca ploua.
“Cum, ba bosorogule, poti sa traiesti o viata aici si sa nu inveti citeva cuvinte in romana?” il intreba pe Oleg Olegovici unul dintre tinerii voinici si un rictus ii aparu in coltul gurii.
Oleg Olegovici invatase deja mai multe cuvinte, dar impertinenta vlajganilor il ofensase adinc sufleteste si nu avea de gind sa le faca pe plac. In momentul acela interveni Viorica Ionovna care le dadu zdrahonilor o lectie de buna-cuviinta in limba romana.
“Din cauza unor netoti ca voi oamenii nu vor invata niciodata romana!” striga, cuprinsa de indignare, Viorica Ionovna. Vlajganii se dezumflara pe loc.
* * *
In ziua in care implinea 70 de ani, Oleg Olegovici o invita pe Viorica Ionovna la restaurant. Nu mai servisera masa la restaurant un car de ani si nu erau s-o faca nici acum, daca fiul nu i-ar fi trimis – prin Western Union – 100 de dolari, ignorind reticenta nurorii. Viorica Ionovna imbraca ceremonios o rochie rosie cu buline albe, iar Oleg Olegovici scoase din sifonier un costum preistoric, ciuruit de molii. De cum au intrat in restaurantul scaldat intr-o lumina orbitoare, chelnerii ii privira cu neincredere. Insa Oleg Olegovici le spulbera pe loc suspiciunea, invitindu-l pe unul dintre ei cu un gest larg. Au comandat un aperitiv, salau cu mamaliguta si cu brinza de oi, un vin rosu francez si, la desert, o salata de fructe. Mincarea gustoasa, muzica linistitoare din local si vinul delicat, care-i imbatse usor, le umpleau inimile de bucurie.
Alaturi luau cina doi batrini cu o tinuta plina de eleganta, care vorbeau englezeste. Multe bucate copioase erau pe masa lor. “O fi platit o groaza de bani!” se gindi Oleg Olegovici. Dar si mai mult il uimi aparenta lor tinereasca. Il intreba pe chelner de unde au venit strainii si afla ca sint niste pensionari din Noua Zeelanda care voiajau prin Europa. Oleg Olegovici ramase perplex: citi dintre pensionarii post-sovietici isi permiteau sa vinture mari si tari? Scoase din buzunar banii care-i ramasesera si comanda un tort urias si niste fructe exotice.
Spre seara, Oleg Olegovici simti dorinta de a lua mina Vioricai Ionovna intr-a lui.
“Sint fericit ca te am…” spuse covirsit de emotie.
“Si eu sint fericita…” sopti Viorica Ionovna cu zimbetul pe buze.
Au parasit localul tirziu si, in premiera, s-au intors acasa cu taxiul. Se simteau obositi si au adormit de cum s-au intins pe pat, fara sa-si mai scoata imbracamintea.
Oleg Olegovici visa din nou mesteceni. Era vrajit de freamatul frunzelor verzi-cenusii si, ce de obicei, simtea nevoia sa atinga scoarta alba a copacilor. Se apropia tiptil, temindu-se ca mestecenii pot sa dispara, ca visul se poate intrerupe. De aceasta data insa reusi sa ajunga la pilcul de mesteceni. Pe neasteptate, copacii se dadura in laturi si Oleg Olegovici se pomeni in fata unei izbe dincolo de care se intindea o cimpie nesfirsita, brazdata de fluvii. Se uita la izba darapanata si pe masura ce recunostea casa parinteasca i se taiau miinile si picioarele. Apoi simti o dorinta nestavilita de a intra in casuta rupta, parasita. Alerga spre ea, respirind des si greu si simtind cum un suflu rece ii patrunde treptat pina-n maduva oaselor. De undeva departe ajunse pina la el ecoul unui tipat: “Ole-e-e-eg! Ole-e-e-eg!” Se opri si se uita inapoi. Cu ochii largiti de groaza, Viorica Ionovna striga ca o apucata, intinzind rugator bratele spre el. O fractiune de secunda ezita. Ar fi vrut s-o cuprinda, sa-i spuna ca o iubeste, dar totodata se simtea obosit de moarte. Intra in izba cu senzatia ca se prabuseste intr-un hau…
“Ole-e-e-e-g! Intoarce-te Ole-e-e-e-g!” striga printre hohote de plins Viorica Ionovna, zgiltiind cu indirjire corpul neinsufletit al pensionarului. O ingrozea faptul ca i se citea pe chip usurarea.
|
